AncheTiuk de toamnă

eBOOK, audiobook, carte tradiţională. Ce preferaţi?

Acum ce citiţi – o carte de hîrtie, un eBOOK sau asculţaţi un audiobook?

George MUREŞAN

“Eu, totuşi, rămân de modă veche. Prefer o carte adevărată, pe care s-o răsfoiesc.”

Acest argument atât de des întâlnit, atât de previzibil, atât de formatat (cu menţionarea deliciului senzaţiei întoarcerii foilor – eventual exaltarea răului relativ necesar şi scârbos al umezirii degetului) mi se pare penibil, enervant, şi – în cele din urmă – mai ales pentru acei care îl folosesc cu damfuri elitiste – ieftin.

Bineînţeles, derularea scorţoasă a unui papirus e o revelaţie a simţurilor neegalată de strepezirea degetelor întru întorsfoit. Farmecul unei plimbări cu caleaşca se evaporă în faţa duduitului urât mirositor al automobilului. Cele mai frumoase vapoare au fost alea cu pânze, apariţia motorului a stricat totul.

Istoria nu duce lipsă de asemenea argumente, pe cât de explicabile, pe atât de sterile. Poţi condamna o invenţie neghioabă – nu şi una care reprezintă însuşi spiritul progresului.

Comunicarea prin scris e menită să substituie suportul hârtie organică cu suportul hârtie virtuală, aşa stau lucrurile şi nu altfel. A început cu corespondenţa: mailurile au detronat scrisorile. Ziarele au devenit e-ziare şi newsgrupuri. Apoi, documentarea tehnică şi documentarea pur şi simplu s-au virtualizat şi ele (Wikipedia face enciclopedia Larousse pernicioasă, neevolutivă şi ridicolă – şi celor care spun că Wikipedia e plină de greşeli, îi invit să caute greşelile strigătoare la cer din orice referinţă serioasă tipărită pe hârtie, inclusiv academică). Când scriem o teză, un referat, un articol, sau pur şi simplu când vrem să AFLĂM sau VERIFICĂM ceva, căutăm pe net (gugălind în prealabil) şi nu altfel. De ce? Pentru că viaţa e scurtă, şi se cuvine să facem cât mai multe lucruri pe timpul ei, cât mai repede. Apoi – calitatea compilării şi folosirii informaţiei nu ţine de calitatea materialelor, cât de cea a metodei conceptorului.  

Virtualizarea e un excepţional instrument de democratizare. De protejare a pădurilor planetei.

Poţi avea pe o cheie USB cât un degetar echivalentul unei biblioteci de 10.000 de volume legate în piele. Dorinţa de a le poseda în a doua variantă devine în zilele noastre un moft snob şi narcisist.

Singurul inconvenient manifest al suportului virtual rămâne uzarea superioară a nervului optic. Nu e neglijabil. Poate ni se vor face ochi noi, pe care îi vom înşuruba în locul celor paradiţi. După ce aceştia vor începe să fie fabricaţi în China, vor deveni cu mult mai ieftini şi de proastă calitate...

Dar sunt sigur că se va inventa la un moment dat ecranul cu zero radiaţii sau aproape, pe care îl împătureşti şi bagi în buzunar.  E pe „vine”.

Până una alta, îndărătnicia cu care ne agăţăm de suportul hârtie ţine de obişnuinţă. Generaţia care ne succede nu va avea complexul ăsta.

Deja – să fim sinceri – câţi dintre noi, şi în ce împrejurare, mai umplu caiete cu însemnări mărunte, sau foi A4 de sus până jos, recto-verso? Suportul cel mai frecvent al scrisului manual pentru moderni – apendice încă necesar pentru o scurtă bucată de vreme – este deja post-it-ul, şi nu foia de hârtie.  

Cât despre audiobooks, sunt excelente pentru odihnirea ochilor, şi/sau pentru îngurgitarea de informaţie când suntem la volan, în transporturile în comun sau chiar mergând pe stradă sau înainte de culcare. De la învăţarea unei limbi străine la teatrul radiofonic etc., etc., spectrul posibilităţilor de cunoaştere şi lărgire a acesteia nu face decât să se amplifice. Cât despre cei care se folosesc de toate acestea doar ca să schimbe mesaje dezarticulate pe aifon – ce să zic, idioţi au fost, idioţi sunt încă. Nici acum 2000, nici acum 100 de ani oamenii nu erau mai instruiţi, mai buni, mai inteligenţi, mai competenţi ca cei de astăzi, care nu suntem mai buni, însă dispunem de mai multe posibilităţi de a afla şi transmite mai multe şi mai repede. Altcumva – revenim la contemporanii Atenei lui Pericle, care plângeau după trecutul glorios, opus prezentului lor decadent.

DECI: pentru mine, o scriere rezidă în conţinutul, nu în suportul ei.

Cartea pe hârtie ne va întovărăşi încă pentru o vreme – câteva decenii, probabil – ceea ce nu e întru nimic rău – apoi va deveni o curiozitate sau un lux, în recuzita Object Collectorşilor.