O sută cincizeci de mii la peluze de Diana Iepure

prefaţă de Nora Iuga, cu ilustraţii de Laurenţiu Midvichi

Editura Casa de pariuri literare

prefaţă de: Nora Iuga

seria: poezie

colecţia: prezent

format: 145x200 mm

nr. pagini: 80

apariţie: iunie 2011

isbn: 978-606-8342-04-7

 

M-am născut pe 20 noiembrie 1970, vizavi de Moscova, de cinematograful Moscova, la maternitatea nr. 1, pe când părinţii mei erau studenţi în anul patru la Universitatea „Vladimir Ilici Lenin”. Când au apucat-o pe mama durerile, tata, de emoţie, i-a uitat paşaportul acasă. La maternitate, au tras repede concluzia că maică-mea naşte de fată mare şi-a venit intenţionat fără „pasport”, să mă aducă pe faţa pământului incognito. Aşa că moaşele n-au prea băgat-o în sân. Vorba aia, homo sovieticus, oblico morale. Necătând la acest mic incident, eu am fost mândră toată copilăria că m-am născut la Chişinău, şi nu ca majoritatea colegilor mei de clasă în satul Cosăuţi, raionul Soroca. Dacă nu mă credeau, la fel ca tata în noaptea aia de noiembrie, trăgeam o fugă până acasă şi veneam cu dovada. În şcoală mi-a fost bine doar în clasele primare. Printr-a patra a ajuns tata director, iar mama îmi era dirigintă. Nu doresc nimănui să treacă prin aşa experienţă. Nici chiar copiilor foştilor mei colegi. În ciuda ostracizărilor, am absolvit fără sechele psihice (ori poate doar mi se pare că fără) şcoala medie şi am intrat, în 1988, la Universitatea „V.I. Lenin” din Chişinău. După vreo zece zile de „acomodare” cu universitatea, am fost urcaţi în autobuze şi duşi la munci, la culesul poamei. Acolo ne-a cântat cucul până pe 7 noiembrie. Locuiam în nişte căsuţe de lemn, într-o pădure de lângă Larga, Cahul, şi făceam duş sub o ţeavă, din care curgea apă fierbinte, în timp ce temperatura afară, la sfârşitul lui octombrie, o cam întindea spre zero. La facultate, am învăţat di tăti. Şi economie politică, şi istoria pcus, şi istoria urss. Am scandat „Limbă! Alfabet!”. Am stat la Krupskaia, B.P. Hasdeu şi la biblioteca universităţii. Am umblat la mitinguri, filme, discoteci. Am avut mulţi prieteni. Din fericire, tata nu era rector, nici mama decan. După absolvire, am rămas la Chişinău, muzeograf la Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. La un moment dat, la îndemnul bunei mele prietene Vica, m-am aventurat să scriu pentru săptămânalul Centrului de Formare Europeană Democraţia un fel de editoriale ori, cum le zicea directorul Democraţiei, „eseuaşe”. Aşa am descoperit că cel mai mult în viaţă îmi place să scriu eseuaşe şi, în general, să scriu. Prin 2002, am avut norocul să-mi găsesc un job la BNM (Banca Naţională a Moldovei). La bancă, aveam acces non-stop la internet. Bancher n-am mai devenit, însă de acolo mi se trag toate întâmplările legate nu numai de viaţa personală, de stabilirea mea la Bucureşti, dar şi de literatură.

Am debutat, în 2004, la editura Vinea, cu volumul Liliuţa, în urma căruia m-am ales cu vreo câteva cronici foarte pozitive, cu una foarte negativă şi cu o scrisoare de protest, la adresa editurii, din partea unei tinere şi promiţătoare poete. Am mai publicat, sporadic sau sistematic, după caz, în Contrafort, Vatra, Stare de Urgenţă, Revista la plic, Orizont, Convorbiri literare, Ziua literară etc., pe câteva site-uri, bineînţeles, tot literare, precum şi pe blogul meu (liliuta.blogspot.com). Am tradus din rusă, când de plăcere, când de nevoie, uneori am îmbinat utilul cu plăcutul. Din cele traduse, au apărut: Tărâmul inaccesibil de Sf. Nicolae Velimirovici la Editura Cathisma, în 2007; Moartea lui Ahile de Boris Akunin la Editura Humanitas, în 2008.

Prezentă în antologiile: Noua poezie basarabeană, Editura Institutului Cultural Român, 2009, şi Iubirea e pe 14 februarie, Editura Vinea, 2010.

În 2009 m-am învrednicit de premiul „Grand Underground” al revistei electronice TIUK!

 

 

O sută cincizeci de mii la peluze e una dintre cele mai puternice cărţi scrise în perioada postsocialistă. E o carte care, la fel ca şi Tratat de Tanatofobie sau Şoboloniada (de Steliana Grama) va bulversa, cu siguranţă, clasamentele literaturii contemporane. Doar că, spre deosebire de celelalte două cărţi, tragem nădejdea că cei care fac critică literară nu vor strâmba din nas şi o vor citi acum. Iar dacă acest lucru nu se va întâmpla, suntem siguri că peste ani se va găsi cineva care o va descoperi şi o va aprecia la justa valoare. (Dumitru Crudu)

 

 

Vastul neobişnuit al obişnuitului

De trei ori în viaţă mi s-a întâmplat să simt bucuria care nu se poate împărţi cu nimeni a descoperitorului. Prima dată, în 1982, când m-am întâlnit cu textul Hertei Müller din Niederungen (Depresiuni), cartea ei de debut, a doua oară, în 1990, când am dat peste „poezelele” Aglajei Veteranyi, într-o revistă austriacă, şi, iată acum, a treia oară, fiindcă Alle guten Dinge sind Drei (toate lucrurile bune sunt trei), în 2011, când citesc: „mama face feţe de pernă/din cămăşile vechi ale tatei/scoate gulerul mânecile lasă doar/nasturii la mijloc/sidefaţi/toată copilăria am dormit pe pernă ca pe pieptul lui tata…”, poeziile Dianei Iepure. Cu Diana mi se întâmplă a treia oară, surpriza ar fi trebuit să fie mai mică, dar bucuria găsirii trifoiului cu patru foi e mereu la fel de neaşteptată. Ce fel de fir nevăzut leagă în mintea mea textele acestor poete, pentru că, indiferent de forma în care îşi toarnă textul, ele sunt şi rămân poete; numai poezia şi visul sunt făcute la fel ca lumea din piese disparate care se atrag după gradul lor de empatie, nu din poveşti născocite şi din evenimente antedatate, din conflicte proiectate matematic sau din tipare de croit republici, regate şi regiuni autonome. Dar m-am luat cu vorba şi am uitat-o pe Diana Iepure şi poezia ei care ne învaţă atipicul tipicului sau vastul neobişnuit al obişnuitului.

Dintre cele trei poete amintite mai sus, culmea, cea mai „obişnuită”, fiindcă îşi scutură de pe ea cu obstinaţie corsetele dantelate ale literaturii, e Diana şi, poate tocmai de aceea, ne şochează atât naturaleţea ei, cu care doar copiii ni se arată, expunându-şi naivitatea sau nimicurile personale cu dezinvoltură. În ce constă secretul – fiindcă poezia ei părea a nu avea secrete – care conferă poemelor ei senzaţia inconfundabilă de jamais vu. Fără îndoială, e vocea care aduce mereu amintirea în prezent ca pe o surpriză perpetuă. Nu credeţi că pot exista „surprize perpetue”, recunosc nu toţi ştiu sau nu vor să le recunoască! În această voce vorbeşte generozitatea inconştientă a copilului care ne restituie vederea dintâi a lumii, miracolul şi bucuria uimirii luate mereu de la capăt, în care regăsim paradisul pierdut: „mamă subliniat/tu a-i pe cineva/tu nu a-i plecat la piaţă/e prea aproape subliniat/şi tu a-i stat prea mult şi-am plâns/ca atunci când am aşteptat/să mergem să-l vedem pe Moş Crăciun/aşa ţi-am spus/dar a fost o minciună…” Diana ne oferă în noul ei volum o mostră exemplară de felul în care putem aduce în prim-plan drama trecutului, chiar suferinţa, în general, fără clamări eroice, fără victimizări patetice… doar un plâns mic în surdină, ca şi cum. Nu ştiu de ce, sau tocmai că ştiu de ce, am întâlnit chipul ăsta de a trăi durerea în adâncul tăcut, cum numai ruşii, în inegalabila lor literatură, ştiu s-o trăiască. Îmi vine în minte acum, fără să vreau, leitmotivul din Călina Roşie, repetat interminabil de Şukşin „o petrecere adevărată”, amânată la nesfârşit. Un vag aer rusesc infiltrat în vechea Basarabie, o anume atmosferă mic burgheză, mai degrabă modestă, dar pe care o poţi întâlni şi azi în casa ei din cartierul Titan. Locuieşte acolo într-un bloc proletar cu familia, toţi sunt poeţi, una dintre camere e dominată de un obiect straniu – o pianină – pentru achiziţionarea căreia a fost vândută o maşină… ceainicul, fursecurile, femeia mică şi blondă în rochiţa ei neagră, ca o şcolăriţă într-un şorţ de şcoală veche, atingând clapele şi acel Für Elise surdinizat. Ce să fac… îmi amintesc de Pianina mecanică; nu cred că este un sentiment indus, mimetic, e L’Éternel retour-ul acestei minunate poete care îşi înregistrează vibraţiile copilăriei cu precizia acului unui seismograf. În atmosfera asta pluteşte un abur de feminitate, ceva ce nu vine din forţa cotropitoare a Nastencăi sau din angelismul Soniei Marmeladova; e mai degrabă un abur rusesc filo-francez, emanat de surorile din Calvarul de Alexei Tolstoi: „mama era tânără şi foarte frumoasă/şi tata îi cumpăra farduri, multe farduri… adunam fardurile împrăştiate într-o cutie de pantofi/pe care scrisesem odată/cu litere mari de tipar/de făcut frumoasă/doar parfum nu aveam în cutia aceea/tata zicea că parfumurile au miros de femeie străină”. E doar o mimare plină de graţie pe o scenă cu balerine de ceară, în care fetiţa visează să se distileze până la dispariţie, în parfumul mamei şi nici un pic de frivolitate, ca un pas de deux dintre două ectoplasme. În ultima vreme, mai precis, aş spune, de vreo patru ani buni încoace, cam de la apariţia Fetiţei cu o mie de riduri – de când eram copil, am fost sigură că am darul de a lansa o modă –, motivul copilului, mai ales al fetiţei, a invadat poezia tinerilor; intuiesc aproape perfect care e orizontul de aşteptare când intervine suprasaturaţia. Diana apare acum, după atâta agresivitate şi sexualism, exact cu acea voce, abia maculată de o discretă cochetărie, plutind între o Lolită care nu vrea decât să fie frumoasă, neataşând conştient acestei dimensiuni şi dorinţa expresă de a seduce, o cochetărie care te duce, mai curând, cu gândul la fetiţa din La oglindă, dar stilul e mult mai apropiat de pianină, decât de uşa de la tindă. Fetiţa care vorbeşte în cartea Dianei nu e chiar atât de inocentă; se pare că se pricepe bine să pună literatura cu botul pe labe şi să spună numai ce, cum şi cât vrea: „stăm în buncăr pe stadion/aşteptăm să cadă bomba atomică/afară plouă/olica aprinde lanterna/o îndreaptă spre mine/dacă moare brejnev o să fie război/după o să mergem la ea/să mâncăm agude/şi să vorbim/despre băieţi”.

Este atât de evident că Diana, atât ca poet, cât şi ca femeie, nu face cum e frumos sau urât, ce place sau ce nu place, nu urmăreşte să provoace sau să dreseze pe nimeni, ea face viaţă pe bune. De-asta şi poezia ei e „pe bune”. Mă gândeam să-mi cer iertare pentru stilul meu prea colocvial, nepotrivit unei prefeţe, dar eu mă ghidez după celebra afirmaţie a lui Amos Oz: „Nimic nu e sub demnitatea literaturii!”. Printre cei care au citit poezia Dianei Iepure, cum ar fi putut fi altfel, au fost voci care, mai în glumă, mai în serios, i-au imputat naivitatea. Naivitatea ei nu numai că nu poate fi considerată, nici în general, un atribut negativ, cu atât mai puţin atunci când e vorba de amprenta unei poete. Dacă ne referim la naivitate în expresie, la felul de a vedea lumea, cu ochii cu care indienii priveau oglinjoarele aduse de conchistadori, cu uluirea magică a celui ce vede ceva pentru prima oară, atunci naivitatea artistului adevărat e geniul lui, ca la Rousseau Vameşul şi alţii ca el. S-ar putea ca Diana să aibă un instinct foarte rafinat – „naivii” ăştia au cu adevărat instinct – ea ştie, fără îndoială, că poezia otrăvită, poezia sângelui şi a machetelor, poezia în care flora scârbei şi a crimei devorează tot ce mai poate curăţa, cu umilinţă şi răbdare, grajdurile lumii moderne de dejecţiile acestui lest inuman care se îndreaptă cu trufia omnipotenţei spre gradul zero al disperării, când omenirea va pieri dintr-o letală lipsă de naivitate. Măcar noi, cei cărora ni s-au dat adâncimea şi imponderabilitatea gândului poetic ar trebui să recunoaştem în naivitate frumuseţea dintâi şi bunătatea dintâi. Dacă ne-o reprimăm la nesfârşit ca să-i arătăm naturii că trebuie să se supună supremei „inteligenţe” a omului modern şi că nimic nu mai e demn de ţinut minte decât clipa prezentă, şi asta doar câte minute durează cutremurul, nu am mai găsi nici o cale de întoarcere. Dar se pare că există un ceas al lumii şi n-aş pomeni aici acest lucru, dacă nu s-ar lega şi de poezia Dianei Iepure: „i-am văzut ca în film/pe mama şi pe tata/îmbodoliţi/învârtind maşina de făcut sârmă/scoteau aburi pe gură şi suflau în mănuşi/era frig/şi n-aveau bani/şi ei ştiau că nu e bine să rămână casa noastră/fără gard”.

Naivii ăştia sunt călăuzele cele mai sigure ale lumii înapoi spre lumină, umilinţă şi iertare, naivitatea e faţa noastră care n-a uitat încă să râdă şi să se bucure. Citesc zeci de manuscrise trimise de elevi, cunosc foarte bine şi semnalele trimise din Occident, văd limpede spre ce se îndreaptă omenirea tânără, saturată, în sfârşit, de lagăre de exterminare şi holocausturi, omenirea care nu mai vrea să se răzbune, ucigând dintr-o voluptate a distrugerii şi ce-a mai rămas. Orice gând de iertare, orice gând de bucurie, orice gând de răscumpărare târzie a trecutului e o eliberare şi o aşezare normală a acelor timpului.

Poezia Dianei Iepure e o superbă mostră de întoarcere eternă la sursa binelui, e drumul prezis şi în Kabbală spre eonul graţiei şi al îndurării. Dar să părăsim pentru o clipă înaltele sfere ale tăcutelor spaţii şi să ne întoarcem măcar acum, la sfârşit, la chipul nostru zâmbitor de toate zilele… să ne imaginăm. Am constatat că Diana Iepure seamănă la chip cu poezia ei, ceea ce confirmă un vechi crez de-al meu. Am scris demult un articol ocazional despre Nichita Stănescu, subliniind asemănarea fizică frapantă dintre poet şi poezia lui. Am şi azi certitudinea că ăsta e semnul cel mai credibil că poetul şi poezia lui alcătuiesc de fapt un singur organism. Acum, Diana Iepure îmi confirmă acest naiv argument.

Nora Iuga

 

cosăuţi.md

 

ostrovul cu jucării

nu era bine să mergi pe ostrov cu băieţii

şi nu înţelegeam de ce

păreau atât de firavi şi inofensivi

când tremurau clănţănind din dinţi

cu mâinile încrucişate pe umeri

şi chiloţii negri kolhoznici

li se lipeau cam aiurea de corp

ei vroiau să ne ducă

peste nistru

acolo viaţa era frumoasă

cocoşei de zahăr

pirojoace cu magiun de numai trei kopeici

îngheţată sifon carusel cinema

noaptea

oraşul îşi aprindea luminile

iar de pe mal

ostrovul părea

un ochi de vrăjitoare

verde şi lunguieţ ca o elipsă

ascundea mijind în depărtare

lucruri ciudate

taine şi mormoloci

 

margareta îmi zicea că

apa aduce pe ostrov jucării

eu o credeam

şi îmi închipuiam cum stau acolo

claie peste grămadă

păpuşi despletite cu alge în păr

ursuleţi de plastic

crăticioare tigăi şi furculiţe de aluminiu

maşinuţe de spălat şi tot felul de prostioare

văzute de mine la magazinul diteacii svit

din iampol

 

mai scrie şi despre bărbaţi hă hă hă

îmi sugerează tânărul meu prieten

hose

aici intervine discuţia noastră despre

teoria lui lacan

refulări alte chestii legate de subconştient

şi totuşi

 

despre bărbaţi nu pot spune decât

că

de multe ori se refugiau pe ostrov

cu fete tinere şi nu tocmai cuminţi

şi aşa s-a umplut de ruşine ostrovul acela

 

 

ca pe pieptul lui tata

mama face feţe de pernă

din cămăşile vechi ale tatei

scoate gulerul mânecile lasă doar

nasturii la mijloc

sidefaţi

toată copilăria am dormit pe pernă

ca pe pieptul lui tata

 

 

rochia de mireasă

dansam cancan pe spatele lor

ca pe-o scenă caldă văluroasă

alunecam din când în când pe câte-o coastă

îmi toceam tocurile ascuţite de carnea caldă transpirată şi-o

simţeam cum se surpă şi cum

toate întâmplările mele intră cu mine-n mormânt

 

nu crede nu spune nu te destăinui nimănui mai ales femeilor

îmi şopteai

noaptea

spre întâi martie

când alegeam şuviţe albe din

rochia ta nemţească

de mireasă

o făceam tot mai scurtă

o îmbrăcam apoi pe furiş

aşa destrămată

dansam în faţa oglinzii

firele ei încâlcite gâdilându-mi genunchii şi visele

învăţate din cărţi

 

bucăţi din tine-am tot purtat la piept eu tata victoria sandu prietenii

profesorii

degetele lor albe de cretă atingeau mărţişoarele fixate

cu ace mici

de siguranţă

tăcerea

dacă-i frumoasă-i frumoasă –

ţi-a murmurat odată cineva din urmă

cu-admiraţie

dar ai tăcut

şi câtă dreptate-ai avut tu, mamă,

de când te ştiu

secretele mureau în tine ca într-un cimitir

ale tale ale noastre ale altora când

depănai firul pe degetul arătător înfăşurându-l strâns

într-o gogoaşă

până da din el întâmplarea roşie, lucioasă

pentru mărţişoare

 

mai ţii minte viermii ăia de mătase pe care-i hrăneam cu frunze

răcoarea verii

speranţa

camionul şcolii ce ne ducea departe de sat prin hopuri şi colb

zdruncinând sânii abia răsăriţi ai elevelor tale

ce-aveau să vadă Ermitajul şi Neva, şi Zimnii Dvoreţ

datorită ţie şi frunzelor creţe, zimţate de-agud