Mai am un singur doors

(Ed. Blumenthal, 2011)

Eu mă joc, dar voi ştiţi ce-i în joc[1]

(prefaţă de Şerban Axinte)

 

Poezie şi context

 

Puţine lucruri de pe lumea asta ne provoacă, încă, o mai mare repulsie decât ideea de „poezie patriotică”. Transformată în instrument de propagandă a ideologiei naţional-comuniste şi infiltrată astfel în toate straturile conştiinţei publice, aceasta şi-a pierdut orice virtualitate identitară, rămânând să fie doar una dintre expresiile vocalice ale „gândirii captive”.

În scop mărturisit didactic, Ioana Bot a publicat în 2001 o antologie de Poezie patriotică românească (Editura Humanitas Educational, Colectia „Tezaur“). Citez din declaraţia de intenţie a universitarului clujean: „Specie lirică exersată până la saturaţie de scriitorii aserviţi puterii ultimei jumătăţi de secol, demonetizată în ochii spiritului comun, ea (poezia patriotica, n.m.) se vede, astăzi, pusă, oarecum, sub «interdicţie». Tăcerea – oscilând, la rându-i, între culpabilitate şi revoltă – nu se poate substitui în nici un caz analizei şi judecăţii de valoare; pentru că poezia patriotică poate fi Poezie – iar dacă antologia noastră îşi propune o ţintă subiacentă, ea ar consta tocmai din demonstrarea acestei idei“.

Cartea de faţă are, însă, o cu totul altă miză. Nu încercăm deducerea prin decontextualizare a poeticităţii, a lirismului autentic, ci aplicăm metoda inversă: pornim de la poezie pentru a redefini contextul. Poate părea ciudat că noi încercăm să restituim ceva legat de o realitate imediată, invazivă şi chiar contondentă.  Dar poezia narativă a ultimilor decenii (o parte din ea, cel puţin!) e legată contextual de o realitate socială în al cărei subsidiar se pot discerne diferitele forme de protest –  la modul conotativ mai mult decât cel denotativ –  iar componentele protestatare camuflate în materia lirică dominantă pot fi organizate, prin focalizarea lor în fascicul unic, într-o realitate caleidoscopică. Contraste multiple în joncţiune. O recompunere a patriei din particule elementare, ca să parafrazez titlul unei povestiri de Bogdan Suceavă. Aşa că detectarea frisonului social al unui tip de poezie lipsit în aparenţă de un astfel de acordaj nu cred că ne poate plasa în zona epifenomenelor.

 

Un pariu identitar

 

Aşadar, o Românie redusă, extinsă, ridicată la puterea particulelor ei elementare. A te defini prin ceea ce, de fapt, te trădează, te pune în primejdie. Iată un pariu identitar mult mai puternic şi mai onest decât un brand de ţară confecţionat în laboratorul marilor minţi ale marketingului sau furat de pe net. O mărturie cu toate cuvintele mari înghiţite. Suplă, contradictorie, paradoxală.

O carte scrisă de Radu Andriescu, Michael Astner, Şerban Axinte, Lavinia Bălulescu, Mihnea Blidariu, Florin Caragiu, Diana Corcan, Gabriel H. Decuble, Mihail Gălăţanu, Pavel Gătăianţu, Aida Hancer, Iulia Militaru, Anca Mizumschi, O. Nimigean, Marian Oprea, Marius Pârlogea, Cosmin Perţa, Daniel-Silvian Petre, Costel Stancu, Moni Stănilă, Robert Şerban, Răzvan Ţupa, Alexandru Vakulovski, Mihail Vakulovski, Radu Vancu, Miki Vieru şi Gelu Vlaşin înseamnă, printre altele, o raportare simultană la mai multe sisteme de referinţă. Fiecare cu adevărul său, fără putinţa de a-l bloca pe celălalt. Dimpotrivă. Discursul, dezvoltându-se continuu prin adăugare, tinde să se clarifice. Ceea ce poate părea la un moment dat eteroclit se redefineşte până la urmă în parametrii omogenităţii. Şi nu mă refer la un soi de echilibru păcătos al contrariilor soldat adesea cu ştergerea diferenţelor şi cu radierea identităţilor. Contururile rămân mașcate, ascuţite. Imperfecţiunea, fără să fie transformată într-un  ideal sau într-un alibi al autenticităţii, are şi ea rolul ei. Măcar ca substanţă de contrast, dacă nu şi altfel.

 

România din fragmente

 

România apare în carte în diferite forme. Unele mai directe, mărturisind o metabolizare mai lentă a socialului invaziv, altele mai decantate, mai apropiate de lirismul originar. Se manifestă o anumită cooriginalitate identitară formată din voci, atitudini şi sentimente dintre cele mai diverse. România se vede din fragmentele transcrise din carneţelele şcolare regăsite „ieri am dat de carneţelele mele din copilărie./ Miruna le-a găsit, când făceam curăţenie pe hol, adică în birou./ Le ştiam pe de rost, sau aşa credeam./ E mare fericire să citim împreună despre:/ 1). Adunare de detaşament cu ceremonial/ 2). Serbare cu poezii şi cântece patriotice cu ocazia zilei de 8 mai/ 3). Vizită la întreprinderea de materiale de construcţie/ 4). Concurs istoric al patriei/ 5). Analiză a documentelor congresului/ 6). Muncă patriotică” (Radu Andriescu), din revelaţii spontane de genul: „dom’le, mi-am zis/ tu nu poţi deveni neam/ poet naţional!” (Michael Astner), din ceea ce se respinge în mod radical: „românia mea nu-i românia naţionalistă/ românia xenofobă sau românia rasistă/ în românia mea fotbalul nu e rege/ mai presus de justiţie mai presus de lege” (Mihnea Blidariu).

România este  reproşul continuu şi insinuare acidă a vinovăţiei: „un neamţ de la oficiul de marşalizate mă-ntreabă/  ia-mi spune nu ţi-e ruşine că te-ai născut în/ românia nu crezi că-i urât să te dai la fund/ cum face poporul tău boicotând istoria să te/ faci că plouă când e clar că te-ai născut între/ fecalele vinei şi urina ruşinii” (Gabriel H. Decuble).  România se vede şi din scenariile horror ale realităţii de fiecare zi, din ceea ce nu putem părăsi cu totul: „patria mea e ca o dulceaţă pe mâini/ cu toţii ne murdărim de ea/ dăm şi pe haine/ devine lipicioasă/ până la taine” (Mihail Gălăţanu), din locul în care apare moartea: „şi ieri a fost frig/ vecinului meu de bloc i-a murit nevasta în/ somn cu treningul cel vechi/ al lui bărba-su peste pijama, pe masa/ de ciment din dormitor/ fără să îşi pună cerşaf, fără nimic/ direct/ pe cuvertura de pat cu motive naţionale” (Anca Mizumschi), din contradicţiile eredităţii: „noi suntem de-ale casei/ munca tatei/ sau somnul lui bătrâncios ne obligă/ să părăsim casa asta numai în caz de mare nevoie/ dacă el ar fi avut un uter/ ar fi fost casa cu noi înăuntru în luna a opta când/ deja aproximezi viitorul apropiat” (Aida Hancer), din situaţiile de fapt ce nu mai pot fi tolerate: „oameni buni, treziţi-vă din somn! Nu-i mai lăsaţi să/ vă înşele în timp ce vă oferă un culcuş liniştit în care să visaţi la/ splendori fără vreo şansă a împlinirii. Politicieni tembeli perorând inepţii. Semianalfabeţi atinşi de nebunie; vedete cretine, sclipind emfatic pe un ecran de sticlă prăfuită; pe acelaşi  ecran unde vă strig şi eu acum: trebuie să fiţi revoltaţi, trebuie să fiţi subversivi, trebuie să dărâmaţi” (Iulia Militaru).

România se vede din revolta pură şi neînduplecată: Nu, revolta nu a pierit. Mi-e la fel de silă de guşile/unsuroase de la prezidii. De cefe. De porcii care se/cred Dumnezeu. De primarii care-ţi dau un cârnat şi/o bere. De băieţii finuţi care s-au futut în cur cu/securitatea. De limbile puţind a căcat ale rezistenţilor/ prin cultură” (O. Nimigean). România e difuză şi îndepărtată, nenumită. Se înfiripă din gândurile ce transformă  amintirile în prezenţă: „viaţa e nouă când stai şi aştepţi, e nouă-nouă, cu adevărat,/ şi stai şi aştepţi, şi crezi că ţi se cuvine ceva,/ şi chiar, într-o zi viaţa e cum nu se poate mai nouă/ şi plină” (Cosmin Perţa). România e o succesiune de morţi efemere: „Mai întâi moartea lui Moş Crăciun./ Apoi, derulându-se cu viteza/ crescândă a unui carusel scăpat de/ sub control, prima zi de şcoală,/ tusea suspectă a bunicului, fotoliul gol din faţa televizorului,/ ochii unui câine strivit pe şosea,/ cacealmaua cu barza,/ buletinul de identitate,/ prezervativul,/ buletinul de vot” (Daniel-Silvian Petre), e ceea ce ni se refuză de la început până la sfărşit: „nu mai vreau să trăiesc deloc/ într-o ţară cu uşi dnd/ pentru mine şi toţi cei/ care şi-au pierdut C.I. într-o zi din martie” (Moni Stănilă).

Patria e un loc unde spiritualitatea este asumată ostentativ, ţipător: „vin dintr-o ţară în/ care crucile nu/ fac niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori” (Robert Şerban). România e un discurs absurd despre caractere: „suntem/ toţi trişti suntem toţi glumeţi şi mereu alţii/ sunt de vină dar poţi să pleci oricând/ asta/ ne/ sparge/ de râs” (Răzvan Ţupa), e suma lucrurilor pierdute: „acolo toţi îşi trăiesc bucuria/ de a nu cunoaşte/ bucuria de a pierde” (Alexandru Vakulovski), e suma amănuntelor aparent nesemnificative: „am să duc/ aceste borcane/ goale/ în ţara/ din care/ le-am adus/ pline” (Mihail Vakulovski). România e flux al memoriei voluntare, ansamblul amintirilor prin intermediul cărora ne redefinim şi supravieţuim în prezent: „Dacă tata ar fi fost om al muncii în ultimii ani, ca mine,/ dacă în fiecare 10 şi 14 i-ar fi intrat, ca mie,/ banii pe card, ar fi trăit şi azi. Tu ai salariu, el e mort./ Uită-te-n oglindă după ce gândeşti asta şi judecă/ dacă ce vezi acolo înseamnă a supravieţui” (Radu Vancu). România este faptul cotidian mereu surprinzător, este un loc imprecis, un adăpost al convingerilor identitare în răspăr: „acolo eu fug acolo eu să mor aş vrea/ rezist mult timp/ cu inima în dinţi şi strângerile calde/ singurul meu muşchi/ neted de-atâta bătaie” (Miki Vieru), e un domiciliu forţat pentru instincte şi dureri: „sunt/ fără domiciliu/ stabil sunt/ fără nici un/ domiciliu/ doar o/ cutie de/ carton pe/ asfaltul/ amantă şi/ suflet/ pereche” (Gelu Vlaşin).

 

***

După o asemenea restituire fluvială a patriei din fragmente şi particule,  finalul acestui text nu poate fi altfel decât abrupt: Cartea asta pare un joc, nu-i aşa? Titlul, coperta, Eminescu al nostru şi formaţia Doors. Poezia noastră de acum plasată sub o etichetă suspectă, neverosimilă.  E posibil chiar aşa să fie. Dar, vorba poetului maghiar Szilágyi Domokos: „eu, ce e drept, mă joc, dar voi ştiţi ce-i în joc”.



[1] Acest text reprezintă prefața antologiei Mai am un singur Doors. Poezii patriotice, antologie de Daniel-Silvian Petre, Editura Blumenthal, București, 2011