Alexei VAKULOVSKI

În gura foametei

- mărturii ale supravieţuitorilor -

(Ed. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011)

 „Cui îi păsa de altul?”

Foca MEŞTEŞUG (n. 1924)

În anul 1946 ne-am dus la lucru în Ucraina, la recoltarea roadei. Am lucrat două luni de zile şi am câştigat 30 de puduri [un pud – 16,38 kg] de grâu. Pe atunci atâta pâine era o bogăţie mare. Ne-am reîntors acasă, am adus grâul, i-am bucurat pe părinţi şi ne-am pornit înapoi după pâine. Când am ajuns acolo, nu mai era nimic de recoltat, se terminase lucrul, nu aveam ce câştiga. Am vândut un cal, căci mă dusesem cu doi, m-am înţeles cu un prieten, care făcuse acelaşi lucru, să înhămăm caii rămaşi la o singură căruţă şi am venit acasă. Când am venit acasă, mi-am pus mâinile în cap: cum n-ai văzut dumneata cele 30 de puduri de grâu câştigate de mine mai înainte, aşa nu le-am văzut nici eu la întoarcere. În lipsa mea activiştii au mirosit că noi aveam grâu, au năvălit peste bătrâni şi ni l-au confiscat. Nu au avut nevoie să-l caute mult, căci noi, eu şi părinţii, nici nu l-am ascuns. Credeam că nimeni nu se va băga la grâul muncit în alte părţi. Dă, oameni proşti. Uitasem unde trăim. De fapt noi nu ştiam unde şi cu cine trăiam… Aşa e mai aproape de adevăr. I-a adus la noi unul Vasile Dulău, sătean de-al nostru. Dar adusesem din călătoria aceea 100 kilograme de grâu, am cumpărat grâul pe banii luaţi din vânzarea calului, v-am spus. Dar cât putea să ne ţină pâinea aceea? Dar ne-a fost, totuşi, de mare folos. Râşneam câte puţin şi ne amăgeam foamea. Când am simţit că se apropie funia de par, m-am pornit iarăşi spre Ucraina Apuseană. Nu m-am pornit singur, căci erau periculoase pe atunci călătoriile. Am luat de acasă covoare şi le-am schimbat pe cartofi. Ajungeam acasă cu puţini cartofi, căci veneam cu trenul până la Tighina, iar de acolo mergeam pe jos până în Antoneştii noştri. Şi cât puteai duce în spinare? Unde mai pui că drumul era lung şi cerea de mâncare. Veneam acasă, îmi vedeam părinţii, erau bătrâni de acum, le lăsam de-ale gurii şi o luam iarăşi la picior. Am fost în timpul cela de şase ori prin lume după hrană. Până am ajuns în primăvara lui 1947. În primăvară am răsuflat uşuraţi, căci a crescut iarba, pomuşoarele, purul, covrigeii… Le amestecam cu făină, cu bulgur, cu tărâţe şi mâncam. Până am ajuns la pâine nouă. Căci în 1947 s-a făcut pâinea. Frumoasă s-a făcut, n-am ce zice. Creştea ca din apă. Da, vă spuneam că m-am întors acasă cu un cal… Dar l-am tăiat şi pe acela, căci nu aveam cu ce-l hrăni. L-au mâncat mai mult alţii. Eu nu puteam, şi nici nu pot mânca carne de cal. Ne gândeam să schimbăm carnea de cal pe pâine, dar cine schimba atunci pe la noi ceva pe pâine? L-am dat pe cal mai mult pe degeaba, să nu se strice, căci nu aveam pe atunci frigidere, congelatoare; nici de conservare nu prea auzise lumea. Pe atunci moş Ivănaş ducea morţii cu sania la cimitir. Un frate de-al lui, ori chiar el, nu mai ţin minte, era preşedinte. Îi îngropa fără sicrie, deseori într-o groapă erau puse mai multe trupuri, ca-n mormintele comune. Au murit atunci şi doi copii ai surorii mele. De foame au murit. Erau mărişori de acum. Unul era de şcoală, mi se pare. N-au avut zile, sărmanii… Pe atunci nu te mai gândeai la alţii. Căutai să-ţi păzeşti zilele tale. Eu aveam în grija mea şi viaţa părinţilor mei. Îmi băteam capul şi de zilele lor. Căci erau bătrâni. Ce să faci? Bine că aveam putere şi mă puteam duce în lumea largă după de-ale gurii, de aceea am trăit mai departe şi eu, şi părinţii mei. Dar cei ce nu aveau puteri ce aveau să facă? Se hrăneau şi ei cu ce le da Dumnezeu: scoici, ierburi diferite, papură, ciocleji, beţe de răsărită, vrăbii… Din papură era bună numai rădăcina… Ce? Da, se băgau oamenii. Ruşinea înconjoară, dar foamea nu alege – dă peste om. Calcă pe de-a dreptul. Iată, de pildă, moş Filip Meşteşug avea o văcuţă şi o hrănea mai mult în baltă, pe malul Nistrului, acolo trăia şi el. Au trecut într-o seară pe la dânsul două femei şi s-au rugat să le dea voie să înnopteze. Moşului i-a fost jele de ele şi le-a primit. Şi ce credeţi că au făcut ele? Au ucis moşneagul, i-au luat vaca şi duse au fost. Caută-le urma! Dar parcă îl durea atunci capul pe cineva de viaţa unui om? Aşa şi s-a mântuit moşul. Şi încă o întâmplare. S-au pornit trei oameni de la noi din sat la Slobozia. Pe unul îl chema Carp, pe altul Odochim, iar pe al treilea îl chema…, îl chema… am uitat acum. Am să-mi amintesc şi vă spun. S-au pornit ei la Slobozia după purcei. Purcei nu au găsit şi se întorceau amărâţi spre casă. Pe drum ce s-au gândit doi din ei? L-au ucis pe Carp şi i-au luat banii. I-au închis, dar credeţi că vina era numai a lor? Numai ei erau vinovaţi? Blestemata de foamete! Ea le-a luat minţile. Ea e pricina tuturor relelor. Ea, ducă-se pe pustii. Căci, cum e omul? Tare ca cremenea şi slab ca un ou. Dacă din toate părţile te înghesuiesc nevoile, dacă din toate părţile primeşti numai zdupaci, ce ai să faci? Nu ai să-ţi iei lumea în cap? N-o să-ţi pierzi minţile? Nu ştiu, zău… Am auzit că prin alte părţi părinţii şi-au mâncat copiii, se spune că unii oameni se mâncau unii pe alţii numai să trăiască, să rămână în viaţă. Când transportam legume pe malul celălalt al Nistrului, nişte prieteni de-ai mei, şoferi, mi-au arătat un om şi mi-au spus:

– Iată, acesta în timpul foametei a mâncat carne de om. M-am dat mai aproape de el şi l-am privit atent: avea nişte ochi sălbatici. Şi Odochim al nostru a făcut puşcăria şi s-a întors înapoi în sat. Acasă. A trăit până nu demult. Se cam ferea de oameni, dar a trăit. N-a putrezit ca sărmanul Carp. În timpul cât eu lipseam din sat, şi la noi a intrat cineva în gospodărie şi a luat tot ce i-a plăcut. Adică ce a găsit. Că nu aveam noi mari bogăţii. Ia acolo nişte boarfe. S-a lăcomit şi la ele hoţul. Când am revenit acasă, am aflat cine-i tâlharul. Era unul Costea Prisac. Mare lotru. Fura tot ce-i cădea în mână. Nu lăsa nimic. Avea lipici. Cum a trăit, aşa a şi murit. Furase un sac cu păpuşoi, a încurcat drumul, a dat într-un hândichi, sacul a căzut peste dânsul, i-a rupt nişte coaste şi şira spinării. L-au dus până acasă, a zăcut câteva zile şi şi-a dat duhul. În căutarea pâinii treceam şi eu prin multe aventuri, dar, după cum vedeţi, am ieşit din toate teafăr. Să vă spun cum m-au furat şi pe mine o dată. Duceam spre casă un sac aproape plin cu grâu şi cu secară. Asta căpătasem atunci. Hotărâsem să dorm în gară, căci era noaptea, ne temeam să mergem mai departe; dar eram şi storşi de puteri. Dimineaţa aveam să ne continuăm drumul spre casă, căci nu ne rămăsese de mers încă mulţi kilometri. Ştiam: cu somnul nu te joci şi de aceea m-am gândit să pun sacul cu grâu sub cap. Când cineva va îndrăzni să încerce a-mi lua pâinea, mă voi trezi şi n-oi rămânea în pagubă. Zis şi făcut. Trebuie să fi fost atunci tare mândru de deşteptăciunea mea şi trebuie să fi adormit zâmbind. Dar de ce te temi, de aceea nu scapi. După cum se vede, am avut un somn de acel care te face să nu simţi chiar dacă cineva taie lemne pe tine. Ori prea încrezut mă culcasem… Cum n-ar fi, când m-am trezit, sacul este, grâul nu-i. Ştiţi ce-au făcut bandiţii? Au tăiat sacul, grâul şi secara s-au scurs, eu am dormit mai departe cu capul pe ciment, iar ei s-au dus bogaţi spre casa cui îi are. Aşa se trăieşte fără muncă, mama lor de hoţi! Mi-au rămas şi mie câteva kilograme de pâine, mă mulţumisem şi cu asta. Duceam, totuşi, părinţilor câţiva pumni de grăunţe. Hm! Hoţi, bre! Dar măcar am ajuns acasă sănătos. Câţi au rămas prin gări… Că noi ne porneam în lume diferiţi oameni: şi tineri, şi bătrâni, şi bărbaţi, şi femei, şi copii chiar. Mai des aduceam acasă cartofi. Rareori aveam norocul să aducem grăunţe de grâu, de secară, de porumb, de orz… Şi drumul nostru nu era nici pe departe fără primejdii. Dimpotrivă. Îl ţineţi minte pe Gheorghe Guţu? El nu încăpuse în vagon şi şi-a găsit un locuşor între vagoane. La o vale ori din pricina frânării neprevăzute vagoanele s-au lovit unul de altul şi Gheorghe Guţu a rămas fără un picior. Trenul i-a zdrobit piciorul. Şi o viaţă întreagă a trăit sărmanul om fără un picior. Încă are noroc că nu l-au lăsat să moară acolo, ci l-au adus acasă. Ziceţi că astfel trebuie să procedeze toţi oamenii? Să mulţumiţi că n-aţi trăit în timpul foametei şi că puteţi judeca astfel. Fapta asta în timpul acela era ceva deosebit. Puteţi s-o numiţi şi eroică, nu-i nimic năstruşnic în asta. Pe atunci pe cei morţi îi aruncau din vagoane, iar pe cei hămesiţi de foame îi lăsau prin gări în grija Domnului. Rar cine se salva. Rar de tot. Să vă mai povestesc un caz. Ne duceam odată spre Lvov. Eram mai mulţi: eu, Căprian, Iosob… mai mulţi eram. Ne-am oprit într-o haltă şi ţin minte cum badea Luca se apropie de mine, pune mâna pe umărul meu şi-mi zice:

– Foca, dă-mi o bucăţică de pâine că nu mai pot rezista. Era vlăguit, nu putea merge mai departe. L-am lăsat acolo. Ne gândeam că în tren numaidecât va muri, dar acolo… poate se va găsi vreun suflet bun… poate… Când ne-am întors înapoi, nu l-am găsit. Şi nimeni nu ştia nimic de el. Acolo a murit moş Luca. V-am spus doar: cui îi păsa atunci de altul? Ce? D-apoi feciorul lui moş Luca şi atunci era cu noi. Da, şi el l-a lăsat acolo pe tată-său. De fapt, nici nu aveai cum îl salva. Dacă erai mai moale, mai milostiv, piereai şi tu… Da, sigur că în timpul foametei au murit mai mulţi oameni decât în timpul războiului. La război mureau numai bărbaţi tineri, iar foametea nu alegea: a luat şi copii, şi bătrâni, şi femei…