– Pământ, pământ! – strigă, plin de bucurie, un matroz din vârful catargului.

Călătoria grea, plină de spaime şi nelinişti a lui Cristofor Columb lua sfârşit. În faţă se zărea uscatul. Cu mâinile tremurânde, Columb apucă binoclul în formă de pâlnie.

– Văd un lanţ mare de munţi, – le spuse el navigatorilor. Ciudat e că văd acolo şi ferestre tăiate-n stâncă. E prima oară când văd munţi cu ferestre.

– Piroga băştinaşilor! – se auzi un alt strigăt.

Legănându-şi în vânt pălăriile cu pene de struţ şi trăgând după ei poalele lungi ale veşmintelor, descoperitorii lumii noi se înghesuiră cu toţii în flancul corăbiei.

Doi băştinaşi, îmbrăcaţi în nişte haine verzi, ciudate, urcară în linişte pe punte şi îi vârâră sub nas lui Columb o coală mare de hârtie.

– Vreau să vă descopăr, – rosti Columb cu mândrie. – În numele reginei Spaniei Isabella, declar aceste meleaguri aparţinâ…

– Whatever. Mai întâi completaţi formularul, – spuse băştinaşul cu oboseală-n glas. – Scrieţi numele şi prenumele cu litere de tipar, după aceea naţionalitatea, starea civilă, dacă suferiţi de trahom, dacă aveţi de gând să răsturnaţi orânduirea americană, de asemenea, dacă sunteţi sau nu idiot.

Columb puse mâna pe sabie. Dar cum nu era idiot, se linişti îndată.

– Nu trebuie să înfuriem băştinaşii, – le spuse el corăbierilor. – Băştinaşii sunt ca nişte copii. Uneori au nişte obiceiuri foarte stranii. O ştiu din experienţă.

– Aveţi bilet de întoarcere şi cinci sute de dolari? – a continuat băştinaşul.

– Dar ce e aia, dolar? – a întrebat cu nedumerire marele navigator.

– Și-atunci de ce aţi trecut în formular că nu sunteţi idiot, când nu ştiţi ce-i aia un dolar? Ce aveţi de gând să faceţi aici?

– Vreau să descopăr America.

– Dar publicity o să faceţi?

– Publicity? Prima oară aud acest cuvânt.

Băştinaşul l-a privit îndelung pe Columb, cu ochi pătrunzători, iar în final îi spuse:

– Nu ştiţi ce-i aia publicity?

– Mm-nu.

– Și aveţi de gând să descoperiţi America? Nu mi-aş dori să fiu în locul dumneavoastră, Mister Columb.

– Cum aşa? Credeţi că nu mi-e dat să descopăr această ţară roditoare şi îmbelşugată? – se-ngrijoră dintr-odată faimosul genovez.

Dar băştinaşul se îndepărta deja, bălmăjind pe sub mustaţă:

– Fără publicity, n-ai prosperity.

În toată această vreme, caravelele pătrunseră în port. Toamna era minunată pe aceste întinderi. Soarele strălucea pe cer, iar pescăruşii dădeau roate-n jurul pupei. Profund neliniştit, Columb păşi pe pământul virgin, ducând într-o mână un pacheţel cu mărgele, pe care se gândea să-l schimbe cu folos pe aur şi pe fildeş, iar în cealaltă – falnicul drapel spaniol. Dar unde nu privea cu ochii, nu se vedea nicăieri pământul, ţărâna, iarba, copacii, cu care era aşa de deprins în bătrâna, liniştita Europă. Peste tot erau numai pietre, asfalt, beton şi oţel.

Pe lângă el trecea o gloată mare de băştinaşi cu creioane, agende şi aparate de fotografiat în mâini. Se-adunaseră cu toţii în jurul unui luptător celebru, un gentleman cu urechile turtite şi ceafa neverosimil de groasă, care tocmai coborâse din corabia de-alături. Pe Columb nu-l băga nimeni în seamă. S-au apropiat numai două băştinaşe, cu feţele boite.

– Ce-o fi cu excentricul ăsta cu drapel? – întrebă una din ele.

– Probabil că face reclamă la vreun restaurant spaniol, – spuse cealaltă.

Și au alergat şi ele să se zgâiască la gentlemanul celebru cu urechile turtite.

Columb n-a reuşit să-nfigă steagul în solul american. Pentru asta ar fi trebuit să dea gaura cu pichamărul. Aşa că încercă trotuarele cu sabia până când a rupt-o. Și a bătut străzile cărând cu sine drapelul greu, brodat cu aur. Din fericire, nu mai trebuia să care şi mărgelele. I-au fost confiscate la vamă, pentru neplata taxelor.

Sute de mii de băştinaşi roiau fiecare-n treaba lui, se cufundau sub pământ, beau, mâncau, se târguiau, fără să bănuiască măcar că sunt descoperiţi.

Columb cugeta cu-ntristare: „Iată. M-am chinuit, am agonisit bani pentru expediţie, am străbătut oceanul înspumat, mi-am pus viaţa în pericol – şi nimeni nu mă bagă-n seamă.”

Se apropie atunci de un băştinaş cu chipul bun şi-a spus cu mândrie:

– Sunt Cristofor Columb.

– Cum aţi spus?

– Cristofor Columb.

– Pe litere, vă rog, – spuse băştinaşul pierzându-şi răbdarea.

Columb îşi rosti numele pe litere.

– Parcă-mi aduc aminte ceva, – îi răspunse băştinaşul. – Faceţi comerţ cu produse mecanice portabile, nu?

– Eu am descoperit America, – îi spuse Columb fără grabă.

– Nu mai spuneţi! Demult?

– Adineauri. Cu vreo cinci minute-n urmă.

– Foarte interesant. Dar ce-aţi dori, mai exact, Mister Columb?

– Mă gândesc, – răspunse cu modestie marele navigator, – că mi se cuvine o oarecare slavă.

– Dar aţi fost întâmpinat de careva când aţi ajuns la mal?

– Nimeni nu m-a întâmpinat. Căci băştinaşii nu ştiau că am de gând să-i descopăr.

– Trebuia să daţi sfoară-n ţară. Păi, aşa se face? Dacă vă pregătiţi să descoperiţi un nou tărâm, trebuie să trimiteţi o telegramă înainte, să compuneţi câteva glume în scris, pe care să le trimiteţi reporterilor, să pregătiţi şi o duzină de fotografii. Aşa n-o să vă iasă nimic. E nevoie de publicity.

– E pentru a doua oară când aud cuvântul acesta neobişnuit – publicity. Ce înseamnă el? Un soi de ceremonie religioasă, vreun fel de ritual păgân?

Băştinaşul privi nou venitul cu multă tristeţe.

– Nu fiţi copil, – spuse el. – Publicity înseamnă publicity, mister Columb. Voi încerca să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Îmi pare atât de rău.

Îl conduse pe Columb la hotel şi îl cază la al treizeci şi cincilea etaj. După care îl abandonă în cameră, spunându-i că va încerca să facă măcar ceva pentru el.

Peste o jumătate de oră, uşa se deschise larg de perete şi în cameră păşi omenosul băştinaş, însoţit de alţi doi localnici. Unul din ei mesteca ceva fără întrerupere, pe când celălalt monta un trepied, fixă pe el aparatul de fotografiat şi spuse:

– Zâmbiţi! Râdeţi! Haideţi! Ce nu înţelegeţi? Faceţi aşa: „Ha-ha-ha!” – şi fotograful, cu un aer extrem de preocupat, îşi dezveli dinţii şi începu să necheze ca un cal.

Nervii lui Cristofor Columb nu mai rezistară şi izbucni într-un râs isteric. Flashul a străfulgeră, aparatul făcu clic şi fotograful zise: „Mulţumesc”.

După care veni rândul celuilalt băştinaş. Fără să se oprească din rumegat, scoase creionul şi întrebă:

– Numele dumneavoastră?

– Columb.

– Pe litere, vă rog. Ce, O, Le, U, Me, Be? Foarte bine, cel mai important e să nu încurcăm numele. De când aţi descoperit America, Mister Kolman? Astăzi? Foarte bine. Cum vi s-a părut America?

– Înţelegeţi, încă n-am apucat să-mi fac o închipuire deplină despre această ţară bogată în rod.

Reporterul căzu pe gânduri.

– Aşa. Atunci spuneţi-mi, mister Kolman, care sunt primele patru lucruri care v-au plăcut în New York?

– Cum să vă spun, eu tot încerc…

Reporterul se afundă din nou în gânduri şi cugetări: era obişnuit să intervieveze boxeuri şi staruri de cinema, şi-i venea tare greu acum să se descurce cu un individ atât de neîndemânatic şi netot, cum era Columb. Într-un final, îşi adună puterile şi stoarse din creier o nouă şi strălucitor de originală întrebare:

– Atunci spuneţi-mi, mister Columb, două lucruri care nu v-au plăcut.

Columb trase un oftat înspăimântător. Atât de greu nu i-a fost niciodată în viaţă. Și-a şters sudoarea de pe frunte şi cu multă băgare de seamă îşi întrebă prietenul băştinaş:

– Poate facem cumva şi o scoatem la capăt şi fără publicity?

– Aţi înnebunit, – zise bunul băştinaş, alb la faţă. – Că aţi descoperit America nu înseamnă nimic. Important e ca America să vă descopere pe dumneavoastră.

Reporterul desfăşura o gigantică activitate cerebrală, de pe urma căreia ieşi la lumină extravaganta întrebare:

– V-au plăcut americancele?

Și fără să mai aştepte răspunsul, începu să noteze ceva în mare grabă. Din când în când îşi mai scotea ţigara aprinsă din gură şi o aşeza după ureche. În locul vacant din gură introducea creionul, privind extaziat în tavan. După care se reapuca de scris. Apoi, rosti un „o’key”, îl bătu prieteneşte pe spatele împodobit de catifea brodată în panglici de aur pe Columb, din ce în ce mai derutat, îi strânse mâna şi se duse.

– Acum totul e în regulă, – spuse bunul băştinaş, – ne putem plimba prin oraş. Dacă tot aţi descoperit o ţară, e cazul să o şi vizitaţi. Atâta doar, cu drapelul ăsta n-o să vă lase nimeni pe Broadway. Lăsaţi-l în cameră.

Promenada pe Broadway s-a încheiat cu vizita de treizeci şi cinci de cenţi la teatrul burlesc, de unde măreţul şi sfiosul Columb a zbughit-o ca un motan opărit. Fugea de bezmetic pe străzi, îmbrâncind trecătorii cu pulpana hainei sale şi spunând rugăciuni cu glas tare. Ajungând în camera de hotel, se vârâ direct în pat şi, în mugetul metalic al căilor ferate, adormi somn adânc.

Dimineaţă se ivi şi protectorul lui Columb, fluturând bucuros o revistă. La pagina optzeci şi cinci, navigatorul descoperi cu stupoare rânjetul de pe propria-şi fizionomie. Dedesubt, citi că americancele i-au plăcut la nebunie, că le consideră cele mai elegante femei din lume, că este cel mai bun prieten al negusului etiopian Selassie, dar şi că se pregăteşte să ţină cursuri de geografie la Harvard University.

Bunul genovez tocmai deschise gura să se jure că nu a rostit nicicând asemenea cuvinte, când îşi făcură apariţia alţi noi vizitatori.

Aceştia nu mai pierdură timpul cu politeţea şi se puseră direct pe treabă. Publicity începuse să-şi dezvăluie efectele sale miraculoase: Columb era invitat la Hollywood.

– Înţelegeţi, Mister Columb, – tot insistau noii vizitatori, – vrem să interpretaţi rolul principal în filmul istoric „Amerigo Vespucci”. Înţelegeţi, adevăratul Cristofor Columb în rolul lui Amerigo Vespucci – asta poate fi extrem de interesant. Publicul va îndrăgi filmul. Atâta doar că se va vorbi în jargonul Broadwayului. Înţelegeţi? Nu înţelegeţi? Atunci vă explicăm mai în detaliu. Avem un scenariu. Scenariul e făcut după romanul lui Alexandre Dumas, „Contele de Monte Cristo”, dar asta n-are nici o importanţă, noi am introdus elemente din descoperirea Americii.

Columb a început să tremure ca scuturat de friguri şi murmura din buze ceva neauzit, evident îngăimând o rugăciune. Dar băştinaşii de la Hollywood continuau energic:

– Și în felul acesta, Mister Columb, veţi juca rolul lui Amerigo Vespucci, de care s-a îndrăgostit la nebunie regina Spaniei. Acesta, la rândul său, e îndrăgostit la nebunie de cneaghina Grişka a Rusiei. Însă cardinalul Richelieu îl cumpără pe Vasco Da Gamma şi, cu ajutorul oferit de lady Hamilton, reuşeşte să vă trimită pe dumneavoastră în America. Planul său diabolic e simplu şi clar. Pe mare vă atacă piraţii. Vă luptaţi ca un leu. Scenă de trei sute de metri. Probabil că nu ştiţi să jucaţi, dar asta n-are importanţă.

– Dar ce are importanţă? – gemu Columb.

– Publicity. Acum publicul vă cunoaşte şi va fi extrem de curios să vadă cum se luptă cu piraţii un om atât de înţelept şi de venerabil ca dumneavoastră. Se termină cum descoperiţi dumneavoastră America. Dar asta n-are importanţă. Mai importantă e lupta cu piraţii. Înţelegeţi, halebarde, topoare, catapulte, focuri olimpice, iatagane – avem destulă recuzită medievală la Hollywood. Numai că va trebui să vă bărbierim. Fără barbă şi mustăţi! Publicul e sătul de bărbile şi mustăţile din filmele inspirate din viaţa rusă, nu va mai putea suporta. Aşadar, mai întâi vă bărbieriţi, după care semnăm un contract pe şase săptămâni. De acord?

– O’key! – a spus Columb, tremurând din toate mădularele.

Târziu în noapte, Columb stătea la o masă şi-i scria reginei Spaniei:

„Am străbătut multe mări, dar niciodată nu mi-a fost dat să-ntâlnesc nişte localnici atât de originali. Ei nu suportă liniştea deloc şi, pentru a se delecta cu zgomotul cât mai des, au construit în tot oraşul nişte drumuri aparte, pe stâlpi de fier, pe care hălăduiesc zi şi noapte căruţe speciale, producând grohăitul atât de drag băştinaşilor.

Dacă sunt canibali încă nu-mi dau seama prea bine, dar, în orice caz, ei mănâncă foarte mulţi câini fierbinţi. Am văzut cu ochii mei puzderie de prăvălii cu de-ale gurii, care poftesc trecătorii să se înfrupte cu aceşti câini fierbinţi, cărora le laudă gustul.

Toţi oamenii au un miros neobişnuit de tămâie, care pe limba localnicilor se cheamă «benzină». Și toate străzile împrăştie acest miros, foarte neplăcut pentru un nas european. Chiar şi drăguţele băştinaşe miros a benzină.

Am fost nevoit să constat că toţi băştinaşii sunt păgâni: ei au mulţi zei şi anume aceia scrişi cu foc la intrarea în colibele lor. Cum se poate vedea, cel mai mult se închină zeiţei Coca-Cola, zeului Druggist-soda, zeiţei Cafeteria şi marelui zeu al tămâilor de benzină – Ford. Se pare că e un fel de Zeus al lor.

Băştinaşii sunt nişte mâncăi, ei rumegă necontenit ceva.

Cu părere de rău, civilizaţia încă nu s-a pogorât peste ei. În comparaţie cu ritmul nebun al vieţii spaniole contemporane, americanii sunt neverosimil de înceţi. Chiar şi mersul pe jos li se pare un mijloc de locomoţie peste măsură de grabnic. Pentru a mai încetini cât de cât acest proces, ei au dat la iveală un număr foarte mare de, cum le numesc ei, automobile. Acum se pot deplasa cu viteza ţestoasei, iar asta le place nespus de mult.

M-a uluit de-a dreptul un ritual săvârşit în fiece seară într-un loc numit Broadway. Un număr mare de băştinaşi se-adună într-o colibă foarte mare, numită burlesque. Câţiva băştinaşi se urcă pe un loc mai înălţat şi, într-un geamăt barbar de tam-tamuri şi saxofoane, îşi dau jos hainele de pe ei, una câte una. Cei care-s acolo bat din palme ca nişte copii. Când femeia este aproape goală, iar băştinaşii s-au aprins în ultimul hal, are loc faptul cel mai de neînţeles din tot acest ritual: cortina se lasă în jos nu ştiu din ce pricină şi toţi băştinaşii pleacă la colibele lor.

Nădăjduiesc să pot continua cercetarea acestei uimitoare ţări şi să pătrund în străfundurile ei. Viaţa mea nu se află în pericol. Băştinaşii sunt cumsecade, ospitalieri şi foarte îngăduitori cu străinii.”

 

1936