Kallia Papadaki

Perspective

O femeie între două vîrste, cu genunchi umflaţi şi vene verzui desenîndu-i hărţi pe pulpe, îşi înşfacă mai zdravăn plasele cu cumpărături şi face semn unui taxi. Îşi încovoaie uşurel corpul înainte, sincronizîndu-şi semi-plecăciunea cu mişcarea buzelor ce rostesc destinaţia. Taxiul se opreşte. Ea deschide uşa, îşi strînge delicat umerii, îşi pregăteşte corpul pentru prăbuşirea pe scaunele foarte jerpelite, apoi ezită şi rămîne în picioare, uşor jenată, cu mîinile atîrnîndu-i pe lîngă corp, în unghiuri ciudate. Cel puţin trei gînduri i se îngrămădesc în minte acum, ea aşază argumentele în teancuri, unul peste altul; dă să închidă uşa, ezită – trupul îi e un pendul greoi între prezentul întîrziat şi viitorul impetuos; tînărul şofer african o imploră cu o uitătură să se grăbească; un claxon strident îi cere să ia o decizie rapidă (mai găsesc vreun alt taxi la ora asta?), ochii ei scrutează imensitatea orizontului, îşi pune palma pe frunte trăgînd de timp, prefăcîndu-se orbită de strălucirea soarelui, dar e trădată imediat de un nor jos, necredincios. Cerul devine tot mai întunecat.

Prin spărturile norului, raze de lumină se scurg pe detalii: cutele de pe mîinile ei, amintirile cioplite în pielea ei, asprimea dobîndită de palmele ei de-a lungul timpului, tremurul firav al degetelor ei şovăitoare.

Pe bancheta din spate, îşi aşază agitată plasele cu cumpărături între picioare, în adîncitura fustei. Mirosul acid al sudorii lui o tulbură – cum ocupă corpul lui neruşinat aceşti puţini metri pătraţi, cum gustul străin al pielii lui, porii lui deschişi îi mîngîie nările, cum o blochează fără să vrea această agresiune. Femeia se cufundă şi mai tare în bancheta jerpelită. Degetele i se încolăcesc într-un pumn strîns, picioarele i se lipesc iute. Răsuflările adînci, tăcute, îi oscilează între sîni şi diafragmă, propria-i sudoare este acum un pîrîiaş prins între picioare. Salivează, încearcă să respire, îşi fixează privirea pe covoraşele negre ale maşinii, pe firimiturile şi seminţele de susan ce-i înconjoară tălpile. Sînt cincizeci şi şapte; cincizeci şi şapte de seminţe gălbui de susan. Şoferul se holbează la ea prin oglinda retrovizoare. Ea îşi înalţă privirea, se ciocneşte de reflexia lui; ar jura că o dezbracă din priviri. Deodată se simte murdară. Încheieturile degetelor frămîntă întruna fusta, ea îşi muşcă carnea moale a buzelor. Din cînd în cînd, privirea ei se blochează pe oamenii de pe stradă, pe maşini, pe umbrele desfăşurate în urma umerilor lui masivi, tăcutele lui proiecţii în spaţiul dintre ei: cîte o pată de sudoare sub braţe; un fals talisman legănîndu-se încolo şi-ncoace sub oglinda retrovizoare. O generaţie şi un continent depărtare.

Pentru o scurtă clipă, privirile lor ţin ritmul cu falsul tic, tac al promisiunilor legănate. Captive în această repetiţie ritmică, gîndurile lor se amestecă mecanic, inconştient, pradă caniculei din miezul zilei.

Ochii şoferului zăbovesc pe fetele traversînd strada în rochiile lor vaporoase, buzele lui construind în curînd un zîmbet mulţumit. Strînsoarea asupra volanului slăbeşte, el pierde din ochi bucata de drum dinainte, îşi imaginează drumul liber, vieţile pe care le-ar fi putut trăi. Femeia – care-a ghicit într-o fracţiune ce va urma – dă să strige, dar buzele îi atîrnă doar într-un avertisment mut, fără cuvinte. Autobuzul albastru se năpusteşte înainte, făcînd lumina să se reflecte pe toate suprafeţele metalice din preajmă, cu şoferul ciripind întruna la mobil; complet neatent, taxiul goneşte pe culoarea galben, care acum se transformă în roşu; vocea femeii izbucneşte cu cîteva secunde întîrziere; şi totul se ciocneşte, cu două sunete succesive – izbituri de table metalice, urmate de un huruit asurzitor ce se revarsă imediat pe străzile din jur. Sunetele se contopesc apoi într-un singur fir, îndelungat, plat: cardiograma plicticoasă şi monotonă a oraşului, ce redefineşte viitorul.

Trupul ei îl îmbrăţişează pe-al lui: două forme epuizate de lipsa somnului de ieri, condamnate acum să rămînă imobile, la siesta din miezul zilei. Cîrlionţii ei decoloraţi şi sălbatici mîngîie acum obrazul lui zdrenţuit. Ea se sprijină deodată de umărul lui, chiar în adîncitura făcută de gîtul lui rupt. Buzele lui însîngerate se străduiesc să le perie pe ale ei, dar sărutul e de neatins. Genunchii ei juliţi îşi amintesc de jocurile copilăriei, din stradă; atitudinea ei, un amar adio ce nu aşteaptă răspuns, nu-i una potrivită prefaţei la povestea pe care trupurile lor aleg să o spună la moarte.

Pompierii ridică tablele hodorogite de metal, albastre şi galbene, şi extrag trupurile rigide, lipsite de suflu şi de voinţă, cu excepţia împotrivirii lor, încăpăţînate şi tăcute, la viaţă. Tulumbele lor spală strada de toate rănile lăsate de ceasul negru: jumătate de kilogram de carne, un pachet mototolit de Lucky Strike fără filtru, suc de roşii, un lanţ de tinichea, o cutie începută de pastile pentru hipertensiune, un sul însîngerat cu informaţii de la Republica Federală Nigeria, un metru şi jumătate de pînză cu model, prăfuit, destinat unei rochii fără mîneci, un scul de fir albastru, gros. Tone de metal contorsionat sînt ridicate de o macara. Paramedicii separă torsul lui întunecat şi musculos de mîinile ei palide şi aspre, un amalgam absurd de carne umană. Poliţia sapă în balast, încercînd să aloce chipurilor deformate un nume, un domiciliu, o ocupaţie – inevitabilităţii morţii o dată de naştere.

La morgă, cele două corpuri neidentificate sînt amplasate în grabă în două frigidere. Tînărul îngrijitor îşi exersează dezgustătorul umor scriind de mînă, frumos, două etichete cu numele: Tom Dick şi Harriet. Rîsul lui monstruos şi puternic bîntuie coridorul lung şi întunecat, izbindu-se de pereţii albi şi tăcuţi ce suferă răbdători sub umezeala ce le altoieşte tencuiala cu un mucegai rodnic.

Nu se mai aude vreo veste despre ei decît după trei săptămîni: taxi pirat, licenţă falsă, un proprietar de taxi dispărut şi căutat pentru mai multe informaţii; şi un nume, în sfîrşit un nume. Tînărul bărbat african e expediat în Creta, ca să ia parte la lecţiile de anatomie ale Facultăţii de Medicină. Femeia neidentificată perseverează de-a lungul orelor moarte, a săptămînilor chiar; ea nu aşteaptă pe nimeni, nici un prieten, nici o rudă îndepărtată, ca să o elibereze din anonimat. Dimpotrivă, tînjeşte după asta: în sfîrşit, nimic nu umbreşte dreptul ei de a dormi sub largul cer al Greciei. După cei douăzeci şi şase de ani pe care i-a petrecut luptîndu-se pentru dreptul de rezidenţă permanentă, soţul ei – incapabil în cele din urmă să facă faţă singurătăţii caracteristice imigranţilor – o părăsise, se întorsese în Kazahstan (la bine sau la rău, cine ştie), luînd cu el frigiderul lor abia cumpărat. Ea a rămas să se lupte singură, divorţată, a făcut curăţenie în birouri şi case, a început să viseze din nou, aproape c-a reuşit să-şi cumpere un mic apartament în Patisia.

Iar astăzi, la ora 3 după-amiaza, Primăria din Atena îi acordă în sfîrşit un acoperiş deasupra capului, în Cimitirul Municipal, statul nepunînd la îndoială nici măcar pentru o clipă anonima ei cetăţenie greacă.

Traducere de Veronica D. Niculescu

Kallia Papadaki (Grecia, 1978), a studiat mulţi ani Economia ca să devină scriitoare. Primul ei volum de proză scurtă (“O ichos tou akalyptou: Exi koinochristes istories”, Atena, Editura Polis, 2009) a fost premiat cu premiul de debut în Grecia. Acum autoarea îşi încearcă norocul scriind scenarii de film.

Kallia Papadaki a participat în această vară la Festivalul de Proză Scurtă Kikinda Short, din Serbia, unde a citit povestirea “Perspective”.