Ecaterina BARGAN

 

Se aude furtuna 

 

Ai vrea să mănânci din frigiderul altuia. 
Vrei măcar o dată pe săptămână să se schimbe
imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea 
oricărui alt frigider. Mai frumos, sau, mai urât, 
doar să se schimbe. Să se întâmple anormalul acum. 

Noaptea în care plouă încet. În faţa blocului, până la 
scrânciob. Ajungi la el. Îl ştergi îndelung cu palmele de apă. 
Te aşezi. Ai iluzia că ai atins fericirea supremă. 
Te uiţi în dreapta şi observi lanţul. E noapte, plouă în 
scrânciobul acesta nechituit, prins cu un lanţ gros de fier. 
Fredonezi o piesă pe care nu o ştii, până răguşeşti. 
Din câteva ferestre se vede lumină. 
Din câteva ferestre se văd fotolii.
Vrei să îţi legi şireturile. Şireturile mereu 
ţi-au dat o pauză de gândire, dar nu ai şireturi. 
Se-aude furtuna. 

 

 

Ne apropie lent 

 

Plângem, zguduindu-ne umerii în dosul scării, 
în întunericul de acolo de unde 
nicio privire nu se apleacă să vadă 
şi nicio voce nu îşi coboară timbrul.
Mergem singuri pe străzi, nu avem mâini,
părul des acoperă ochii,
felinarele gâfâie în urmă, 
distanţa devine fum,
fumul ne apropie lent.
Nu avem feţe, şi nici atingeri.
Nu aşa o să se termine filmul.

 

 

lovind în pământ 

 

Eram acolo lângă mâinile lor
lângă ochii lor
şi lângă urechile lor
eram acolo şi le-am citit o poezie de dragoste
au zis că nu e o poezie de dragoste
au mai citit şi alţii
dar nimeni n-a spus nimic cu fior
nicio emoţie nimeni
nici eu

la florărie vedeam bărbaţi stând în rânduri
mi-a tresărit telefonul
credeam că e un mesaj de dragoste
dar iluzia mea a fost doborâtă
şi înghiţită de o gură de şoarece

câinii îşi rodeau blana de scări
orice urma înainte părea să fie tăiat
de o râpă în care
lighioane cancerigene
îşi întindeau pielea
peste oasele mele
peste ochii mei galbeni
peste craniul meu

lumina a ars
şi febra
şi întunericul

era frig era foarte
frig
şi drumul nu se mai termina.

 

 

în aceeaşi viteză cu viermii 

 

un bărbat merge pe drum
fără grabă
se târăşte omidă
aproape de şira spinării
pe un perete
orizontal în pământ

am exersat şi eu
mecanismul veşniciei
trecute prin 24 de cadre
lent
dar pasul mi-a fugit înainte

întârzii mereu undeva

uitaţi-vă, uitaţi-vă cu toţii
acuma la cer
cât e de frumoasă luna
şi cât e de singură

atât de subţire încât
mi-e teamă că o să dispară
o să dispară cu totul