Ion BUZU

 

Ostatic

 

în timp ce-mi înfund mîinile în pămînt

să scormonesc după cartofi

şi picăturile de transpiraţie îmi cad de pe frunte

îmi amintesc o frază zen care spune ceva de genul:

iadul nu este o sentinţă, este un antrenament.

Cele 35 de grade Celsius nu sunt o glumă,

pe braţe îmi apar aluniţe de la razele ultraviolete, simptome ale

cancerului la piele.

Lotul de pămînt pe care îl muncesc e înconjurat cu sîrmă ghimpată.

E terenul meu de antrenament timp de zece ani.

Pentru orice închisoare, căsnicie, regim politic

sau orice altă muncă malignă – sunt pregătit.

Sîrma ghimpată m-a ţinut ostatic în maşinăria asta tîmpită sub eticheta

„celei mai bune lumi posibile”,

dar de asemenea, m-a ţinut pregătit,

m-a învăţat cumva o chestie,

că antrenamentul trebuie să fie întotdeauna mai grav, mai dureros şi mai periculos

decît lupta reală.

 

 

Eu sunt inima oprită a lui ion buzu

 

Eu sunt motivul pentru depresia lui clinică;

din cauza mea, unicul lucru pe care îl mai face ion buzu este să aştepte

resurecţia,

prima mea bătaie,

un salt din acest stop cardiac, pe care deja ion buzu o consideră viaţa sa.

El încearcă tot felul de şmecherii asupra mea cu sportul, şoc emoţional

şi curent electric

ca să mă forţeze să-i pompez în artere,

adrenalină

sau

otravă,

orice substanţă numai să pun în funcţiune mormanul nedeterminat de carne şi oase.

Din cauza mea, ion buzu se scufundă în aşteptare şi bea,

Sticlele goale se adună în jurul său ca nişte gardieni,

conservîndu-i corpul în alcool

situîndu-l undeva la adăpost,

în afara existenţei

aşteptînd prima mea bătaie!

 

 

Ne-am putea trezi fiind altcineva

 

În lumina slabă din microbuzul cu ruta Drăsliceni-Chişinău

îi explic lui Ion despre frecvenţele undelor cerebrale.

„Creierul uman operează la patru nivele diferite.

Există nivelul beta, atunci cînd eşti treaz, starea normală în care te afli în timpul zilei,

creierul operează cu 14 cicluri pe secundă.

Există nivelul alfa, cînd eşti relaxat, operezi cu 11 cicluri pe secundă.

Nivelul theta survine cînd visezi cu ochii deschişi, nu te poţi ţine bine pe picioare, mintea operează cu 7 cicluri pe secundă.

Şi există nivelul delta, cînd dormi, cu 2 cicluri pe secundă.”

Îi spun:

„ce-ar fi dacă realitatea în care suntem depinde doar de aceste 4 nivele

la care operează creierul,

călugării buddhişti se antrenau să atingă nivelul theta,

asta numeau ei iluminare,

sau extaz mistic,

atunci cînd îţi transgresezi propria natură.”

Un tip de pe scaunul din faţa noastră se întoarce spre

noi cu dinţii strînşi şi fruntea încreţită.

Eu îi spun lui Ion:

„imaginează-ţi că fiecare din noi, la fel cum spunea Socrate, suntem nişte călători,

hoinărind şi tot hoinărind pînă în clipa cînd decidem să ne scufundăm în altă realitate;

imaginează-ţi că anul în care te-ai născut, părinţii,

ţara, clima, nu reprezintă nimic altceva decît locul în care ai ales

să te opreşti din hoinărit, realitatea înc are ai decis să te scufunzi,

şi adîncimea scufundării

depinde de nivelul la care funcţionează creierul.

Ce-ar fi dacă am atinge nivelul delta în stare trează, la voinţa proprie?

Am putea să ieşim la dorinţă

din situaţia istorică în care ne-am născut.

Ce-ar fi dacă am evada de aici prin altă cale decît moartea?

În creierul celui care a murit, au loc impulsuri

cu frecvenţa cea mai redusă;

un minut în timpul real trece cît 4 ore în vis;

dar în creierul unui cadavru?

Poate că „viaţa de după moarte” nu e nimic altceva

decît acelste ultime impulsuri reziduale din creierul cadavrului”

tipul din faţă se întoarce din nou spre noi

făcîndu-ne semn să tăcem.

„ce-ar fi dacă am găsi o altă modalitate să ajungem la starea impulsurilor reziduale,

Ca de exemplu, un şoc îndeajuns de puternic

ca să scurtcircuiteze întreaga structură a creierului?

Am putea ieşi din glodul ăsta de realitate,

am deveni din nou hoinari, asemena zeilor lui Epicur,

ne-am putea trezi altundeva, în altă istorie,

ne-am putea trezi fiind altcineva”

Tipul din faţă se scoală şi se apucă de strigat:

„tăceţi naibii odată! Tăceţi am zis.

Îmi băgaţi în cap prostii ale unei minţi psihopate.

Tot ce vreau e să ajung acasă,

să  mănînc în linişte,

să mă uit la televizor şi să mă culc,

mîine să mă trezesc din nou la 6.30,

să plec la acelaşi lucru,

să văd aceeaşi oameni şi să

nu-mi stea în cap gîndurile voastre bolnave!”

Cu ochii ţintă spre tipul mă apropii de Ion şi-i spun:

„ce-ar fi dacă în clipa asta am intra într-un accident.”

 

 

O maşină de scris defectă

 

Chestia asta funcţionează?

Îî?

niciodată nu a mers,

tastele rămîn blocate şi pot scrie,

cuvintele nu ţîşnesc cu furia minţii mele aflată

în stare de revoltă continuă;

rămîn blocate,

credeam că mă apropii de adevăr, frază cu frază,

ca un insurgent ce se furişează de la o baricadă la alta

ţinînd în mîna dreaptă un coctail molotov

apropiindu-se de clădire;

ori

ca un luptător pe ring studiind atent mişcările oponentului,

aşteptînd momentul perfect

în care să-l doboare;

dar nici vorbă de adevăr,

chestia asta nu a funcţionat niciodată pentru mine

şi El probabi rîde în hohote

că adevărul e sub nasul meu

şi în tot acest timp mă apropiam de fapt de o grămadă de rahat.

 

 

Cicatrici din altă realitate

 

Brăţările îmi stau pe încheiturile braţelor timp

de 5 ani,

ascund pielea din porţinea ceea de braţ,

la fel cum Rant Casey purta mereu cămăşi cu mîneci lungi

să-şi ascundă muşcăturile de şarpe, păiangeni, sobolani;

muşcături pe care dorea să le obţin în timp

ce aştepta cu braţele înfipte în nisip,

dovezi că a fost acolo.

Durerea, otrava şi boala,

toate 3 i se năşteau în corp pe măsură ce-şi adîncea

mîinile în nisip.

Poate că realitatea e doar o boală,

o epidemie răspîndită pe tot globul,

de cele mai multe ori dirijată,

înainte de asta testată în laboratoare.

Vreau să evadez din această realitate,

toată otrava depusă pe vasele mele sangvine

îmi dizolvă sinele,

ca o hîrtie igienică aruncatp în veceu după care tragi apa.

Vreau să-mi înfig braţele în altă realitate,

în alt orizont,

aşa cum făceam în urmă cu 3,4,5 ani,

muşcăturile acoperite de brăţări,

arsura de pe mîna stîngă,

arsura de pe piciorul drept,

sunt dovezi că am fost altundeva,

am mers departe de casă cu 3 orizonturi

pentru a simţi

durere, otrava, boala

unei alte realităţi;

muşcăturile, arsurile, cicatricile se multiplicau pe corp,

eram absorbit de locul acela mult mai mult decît îmi era permis.

 

 

Rigor mortis

 

Taică-meu îmi spune să vin deoparte,

are să-mi vorbească ceva.

Îmi spune că este o găină moartă

într-un sac de polietilenă

şi trebuie să o arunc în pîrău, în noaptea asta,

cîinii ce vagabondează pe acolo au să o mănînce.

De îngropat e imposibil, pămîntul e îngheţat.

Îmi zice că a rămas afară şi a îngheţat, acum

trebuie să scăpăm de ea.

Au trecut 3 zile şi tot nu am aruncat pasărea moartă;

apoi într-o noapte, la ora 2,

am ieşit din casă, mi-am îmbrăcat fesul,

am pipăit sacii cu gunoi şi simt într-unul

ceva tare, e trupul găinii în starea de rigor mortis,

apuc sacul şi mă furişez pe stradă în şlapi,

nu văd nimic şi încerc să ghicesc drumul spre pîrău,

sper să-l nimeresc;

merg din ce în ce mai grăbit,

încep să mă gîndesc cum o maşină va opri lîngă mine

şi tipii din ea mă vor prinde cum încerc să scap de cadavrul ăsta,

mă apuc de fugit,

o iau printre ierburi mari şi uscate,

un şlap se împiedică de ele şi rămîne în urmă,

nu mă opresc, fug cu un picior desculţ,

trebuie să scap de cadavru,

mă opresc undeva de unde se aude cum curge apa,

cred că ăsta e locul,

arunc trupul păsării în starea de rigor mortis,

acesta se rostogoleşte zgomotos,

cîţiva cîini se apucă de lătrat, eu mă culc la pămînt

şi aştept pînă se potolesc;

mă ridic şi pornesc spre casă

gîndindu-mă

al cui cadavru va fi următorul,

aruncat în pîrău, pe furiş, la 2 noaptea,

pentru cîinii care vagabondează pe aici.