Dumitru Crudu

O NOUĂ PROMOŢIE DE PROZATORI

Prefaţa antologiei „Covoare Moldoveneşti”, în curs de apariţie

Pe prozatorii prezenţi în antologie i-am cunoscut la şedinţele săptămânale ale Atelierului Vlad Ioviţă, care se desfăşoară în fiecare sâmbătă la parterul Bibliotecii Municipale B. P. Hasdeu, după ce pleacă şi ultimul cititor şi instituţia se închide, adică după ora 17.00 (în ultimul timp, însă, ne întâlnim şi mai devreme, cam în jurul orei 15.00, dar plecăm la fel de târziu, cu două sau trei ore înainte de a ne prinde miezul nopţii). Fiindcă fiecare şedinţă debutează cu o sesiune de scriere creatoare şi se termină cu analiza textelor scrise în prima parte a întâlnirii, i-am cunoscut pe cei şapte tineri scriitori într-o dublă ipostază: şi de prozatori, dar şi de critici şi comentatori ai creaţiei lor şi a colegilor. De regulă, ca şi critici sunt necruţători. Spun adevărul pe româneşte. Nu se sfiesc de autorităţi sau de prieteni. De cele mai multe ori, taie în carne vie, cu toate că sunt prieteni înde ei, dar prietenia rămâne în spatele uşii, atunci când vine vorba despre discutarea textelor lor. Ca prozatori, ceea ce m-a frapat cel mai tare e capacitatea lor de-a scrie în orice condiţii şi spontaneitatea scrisului lor. Şi zic asta pentru că o parte dintre textele acestei antologii au fost scrise chiar în timpul şedinţelor atelierului Ioviţă, căci, în prima parte a întrunirilor, nu facem nimic altceva decât că scriem proză, pe care o discutăm în cea de-a doua jumătate. De obicei, scriem proză scurtă.

Numărul celor care iau parte la şedinţele atelierului e cu mult mai mare, dar nu toţi au încăput în această antologie. Din păcate, între copertele acestui volum nu veţi regăsi şi prozele lui Sandu Macrinici. Mai ales regret că publicului larg o să-i rămână necunoscută o povestire de-a sa despre o zi din viaţa unui adolescent rebel. E chiar o proză reuşită. Dar nu asta e şi părerea lui Sandu care, încă, o mai ţine în sertar. Sper din tot sufletul să nu fie única sa proză, pentru că, de fapt, are ce spune în acest gen. Îmi pare rău că şi Victoria Bălan absentează, deoarece textele ei chiar sunt foarte promiţătoare. Personajul-narator din textele ei e o tânără conştientă de forţa feminităţii sale. Trag nădejde că o să le publice într-o altă ediţie a antologiei. Printre cei care au mai rămas pe dinafară mai e şi Elena Boguş. Dar asta e şi dorinţa ei, căci ea vrea să-şi mai lucreze textele.

Majoritatea prozatorilor prinşi în această antologie sunt foarte şi foarte tineri.Unii sunt elevi în ultimul an de liceu, iar alţii sunt proaspăt absolvenţi sau sunt studenţi. Pentru că la fiecare şedinţă se scrie proză, există şi un fel de competiţie nedeclarată, dar sănătoasă între ei. Liderii se schimbă de la o şedinţă la alta, aşa că, practic, pe rând, prozele lor au fost menţionate ca fiind cele mai bune. Dar nu tóate povestirile adúnate în această antologie au fost scrise în cadrul atelierului. Majoritatea, însă, au fost citite şi discutate la Vlad Ioviţă.

Cred că toţi prozatorii din antologie au şanse să devină scriitori adevăraţi, iar unii dintre ei deja sunt nişte certitudini.

Povestirile lui Ion Buzu, ale Ecaterinei Bargan, ale Carolinei Vozian, Nataliei Graur sau Cristian Mariuţă dovedesc că în Republica Moldova a apărut o nouă promoţie literară. E o promoţie de prozatori, în primul rând, cu tóate că Ecaterina Bargan sau Ion Buzu sunt foarte interesanţi şi în poezie. Totuşi, nu toţi. Uneori, poezía poate fi şi o pistă falsă. Aparent, e mai facilă ca proza şi mai spectaculoasă, dar e cu mult mai greu de făcut. Când Carolina Vozian ne-a citit un ciclu de poezii la o şedinţă, mi s-a părut o poetă oarecare. Dar când i-am auzit povestirile, am înţeles că este extrem de talentată. Ea are vocaţie de prozatoare şi s-ar putea, în viitor, să ne ofere mari surprize. Proza ei e scrisă cu sânge, are vigoare şi dinamism. E o proză a unei adolescente revoltate. De multe ori, tensiunea din textele ei se naşte din confruntarea dintre lumea unor tinere fete înţepate la minte cu lumea violentă a maturilor. Ciocnirea aceasta le dă peste cap sistemul de valori, dar le şi face să caute să evadeze undeva şi atunci acestea se refugiază într-un univers fantastic sau oniric, la fel de  bizar, însă, ca şi realitatea de care fug. Îmi plac mai ales prozele ei neorealiste, unde tensiunea creşte ca un bulgăre de zăpadă. Cu tóate că Ecaterina Bargan este cunoscută în special ca poetă, iar cel mai nou volum al ei Cântece de la şase e chiar unul foarte bun,  sunt foarte interesante şi prozele sale care se nasc din jurnal ca Afrodita din spuma mării. Nu sunt, însă, nişte memorii deghizate. Ecaterina nu le schimbă oamenilor numele şi nu îngroaşă culorile. Dar nu se revendică nici din noua sinceritate. Cele mai bune povestiri ale ei debutează ca o filă de jurnal şi pe nesimţite se transformă într-o proză minimalistă foarte fină. Foarte multă vreme Natalia Graur nu a vrut să-şi publice povestirile pentru că nu-i plăceau ei cu precădere, până când, la o şedinţă de atelier nu a scris textul inclus în această antologie. Cred că acesta ar putea s-o reprezinte şi ar putea fi o cotitură în destinul ei de scriitoare. Ca şi în cazul celorlalte proze ale colegilor ei, povestirea aceasta are o poveste clară şi personaje credibile şi bine conturate. Prozatoarea se uită la personajele sale cu o privire de hipi şi asta nu poate să nu placă. După mine, Natalia Graur este făcută pentru a scrie proză, la fel ca şi Cristi Mariuţă. Cei doi autori chiar au ceva în común. Nu e vorba numai despre faptul că sunt absolvenţii aceluiaşi liceu, ci că şi scriu despre multe lucruri pe care le-au trăit. Totuşi, Cristi Mariuţă se diferenţiază de Natalia Graur prin predilecţia sa pentru violenţa lumii în care trăim. Nu pot să nu amintesc în acest sens de proza sa despre un circar care se mutilează în faţa publicului. Multă vreme nu mă gândeam s-o includ pe Nina Caraman în volum fiindcă dânsa scrie foarte mult şi nu are timp să-şi revadă textele. Dar, într-o bună zi, a scris această povestire şi ne-a convins pe toţi că poate să scrie şi proză. Sigur că nu putem da în bobi în privinţa viitorului ei literar. S-ar putea să facă literatură până la adânci bătrâneţe, dar s-ar putea să-şi schimbe profesia, ca în filmul ăla rusesc, căci, Nina este un om care se învârte în cele mai nebănuite medii: ea a terminat geografía, dar acum face dreptul, mai e şi activistă socială şi politică, dar frecventează şi un cenaclu religios. Până la urmă, va trebui să facă o alegere şi suntem foarte curioşi să aflăm care va fi aceasta. Elena Chirică frecventează atelierul de la înfiinţarea acestuia, dar abia în ultimul timp şi-a descoperit vocaţia de prozatoara şi asta nu poate decât să ne bucure. Totuşi, dacă ar fi să răspundem la înterbarea cine e liderul acestui grup, care, într-o vreme, avea revista sa bombăbuzunare, atunci, sigur, că-l vom numi pe Ion Buzu. Cu mult până să apară la şedinţele atelierului, încă pe vremea când era elev la Măgdăceşti, Ion Buzu se remarcase prin poeziile sale supărate rău, ca şi printr-o atitudine anarhistă faţă de lumea din liceu sau din sat. Într-o vreme chiar lipea proclamaţii pe zidurile din satul său până când a fost prins. Dar despre tóate astea povesteşte chiar el în una dintre povestirile sale. Ion Buzu este un adolescent rebel, dar, în acelaşi timp, dobă de carte şi mare admirator al prozatorilor americani din ultímele valuri. Sunt foarte interesante povestirile sale rurale în care nici vorbă nu poate fi despre înduioşarea sau sentimentalismul de pe timpuri. În textele sale, relaţiile dintre oameni sunt dure, ca şi conflictul dintre generaţii. Nu poţi să scrii bine, zicea la o şedinţă a atelierului Vladimir Beşleagă, dacă trăieşti anodin şi plictisitor. Lucrul ăsta îl ştie foarte bine şi Ion Buzu care are o viaţă spectaculoasă şi care ştie să trăiască autentic. El e deja un scriitor format şi sper să debuteze degrabă cu un volum de proză. Oricum, e un scriitor foarte talentat care ştie ce vrea de la proză. Nu să-i aducă glorie, ci să-l ajute să-şi trăiască viaţa şi mai interesant şi să-l impulsioneze să scrie toată viaţa. Când deja mă aflam în biroul doamnei Kulikovski, directoarea Bibliotecii Municipale N.P. Hasdeu, arătându-i varianta finală, am primit şi câteva proze de la Aurelia Borzin, care, din când în când, vine şi ea pe la şedineţele atelierului. Le-am inclus, fără discuţii, pentru că Aurelia deja e o scriitoare consacrată. Până acum, era cunoscută ca poetă, iar în această antologie va debuta şi ca prozatoare.

Una peste alta, acest volum anunţă apariţia unei noi promoţii literare în proza basarabeană şi eu cred că va avea un destin foarte spectaculos.