Lucian Mareş

Jurnalul Răului

(Herg Benet, roman)

 

– fragment –

 

Diferenţa între mine şi ceilalţi scriitori? N-o ştiu. Pot doar să presupun. Totuşi mă distrează modul în care încearcă cititorii să-ţi pună ştampila. Sau criticii care şi-ar manifesta şi ei orgoliul raportându-şi inteligența spermând lucruri pe care nu le mai pot înţelege.

Mi-au plăcut multe lucruri inteligente la alţi scriitori. Spuneau totul într-o formă anume, mult mai literară decât cea în care zugrăvesc eu universul. Dar o făceau cu un fel de detaşare, cu o dobitocie ce mie îmi părea ironică şi asta mă îndepărta de ei. Poate aici e diferenţa. Eu o fac cu ură şi revoltă şi energie care pentru prea mulţi este insuportabilă. Creează o presiune în creier. E ceva ce eu simt în orice oră. Ciocanul care pe ei i-ar putea copleşi...

Gândeşte-te. Ai citit asta. Ai ajuns până aici.

Ce simţi? Eliberare? Detaşare? Apăsare? Durere? Plăcere?

N-ar fi fost mai bine să-ţi dai o labă? N-ar fi fost mai bine să pocneşti pe cineva? Ai învăţat ceva nou?

Ai învăţat un căcat!

Mai bine fă o excursie. Du-te până la munte. Cu un autobuz “Azur”. De provincie. În care făceau minerii naveta. Şi zi-mi după aia ce simţi şi ce ai învăţat!

 

Totuşi de ce nu sunt pregătiţi oamenii pentru venirea mea? Tot felul de tâmpiţi publică “cărţi realiste”. Sex, droguri, cluburi, borâtură, snobism. Pe scurt, cum definesc ei problema, scriu despre “realitate”. Asta e realitate?

Asta e ÎNTUNERIC.

Măcar de l-ar fi trăit. De l-a fi simţit măcar o clipă...! Dar sunt nişte viermi care pupă funduri pentru a lovi în ceilalţi cu viziunile lor sumbre asupra realităţii. Viitori rataţi ce-şi trăiesc gloria efemeră.

Oamenii vor un portret al realităţii, o altă iluzie semantică pe care să o îmbrăţişeze şi pe moment să o trăiască. Lecturând “realităţi”, au impresia că le vor trăi vreodată. Unii oameni au o cheie cu care deschid ceva acolo înăuntrul conștiinței fiecăruia, ceva ce probabil ar trebui în veci să doarmă. Dar toți dau târcoale întrării și privesc pe rând pe gaura cheii.

Majoritatea nu sunt pregătiți. Aș vrea să mă înșel... e dorința mea ascunsă.

[…]

Am mers direct la el şi l-am lovit cu sticlă de bere în cap, iar cu cealaltă mână i-am sprijinit pumnul meu în figură, spărgându-i nasul. Încă înainte să cadă toate cioburile pe jos, am început să-l lovesc sistematic şi necontrolat cu ambii pumni în faţă şi în stomac. Nu îi lăsam timp nici să horcăie sau să sângereze. I-am dat-o!

Am observat că atunci când iau iniţiativa, devin foarte eficient în luptă. Planific dinainte loviturile în aşa hal încât nu trebuie să mă mai tem de o retaliere. Un joc de şah în care eu întotdeauna câştig. Un joc de şah în care doar eu fac mutările.

Cei zece prieteni cu care era nu au putut face nimic. Simţeam mirosul de frică pe care îl emanau toţi porii lor de idioţi transpiraţi. Miroseau mult prea urât ca să pot rezista acolo, de aceea m-am hotărât să plec. Credeam că terminasem cu el dar, chiar în momentul în care am ajuns lângă ieşire, am observat că individul încă mai mişca. Încerca să se ridice de jos. Şi-a scuipat nişte dinţi într-un mod foarte stângace, ca să nu se înece cu ei, probabil. În clipa în care am văzut asta, m-am repezit spre el şi l-am izbit cu piciorul în latul figurii. De data asta nu s-a mai ridicat, iar băieţii aceia semimusculoşi şi cu tricouri albe strâmte şi figuri imbecile s-au împrăştiat şi au luat-o la fugă.

L-am lovit ultima oară amintindu-mi ce îmi repeta sistematic profesorul de matematică în şcoala generală: "Să nu laşi niciodată o problemă neterminată!" Mi-a scăzut un punct la un extemporal banal, doar pentru că nu terminasem problema, deşi rezultatul ei era evident, cum am lăsat să se înţeleagă. Chestii de detaliu. L-am urât mult pentru asta şi l-am rănit de multe ori… în mintea mea. Pe vremea aceea eram un copil impresionabil şi credeam multe din tâmpeniile pe care cei din jur au început să mi le bage în cap "spre binele meu". Atunci nu am crezut că aceste lucruri idioate pot afecta atât de mult atât cursul vieţii mele, cât şi pe al celorlalţi. Dacă în copilăria mea acest detaliu nesemnificativ nu m-ar fi marcat într-atât, poate că victima mea de acum ar fi ieşit mai repede din spital. O simplă vorbă aruncată de un imbecil în urechile celorlalţi putea avea efecte atât de devastatoare! O vorbă fără valoare, o banalitate de căcat, în care acum, brusc, începeam să cred. În ziua aceea mi-am dat seama că vorbele au valoare şi cuvintele au putere.

Asta e unul din motivele pentru care am început să scriu.

Dacă nu l-aş fi lovit a doua oară, mi-aş fi refuzat una dintre cele mai intense stări de voluptate perversă şi criminală. Tocmai aici voiam eu să ajung; altfel nici nu începeam povestea asta.

Nu m-a frapat faptul că bodyguarzii au fost prea şocaţi de cele întâmplate ca să se poată dezmetici la timp şi să-şi dea seama că datoria lor era să mă bată – de altfel singurul lucru pe care ştiau să-l facă. S-au uitat la mine cum ies şi până să-şi dea seama ce s-a întâmplat, eu eram deja departe. Au stat acolo ca nişte incapabili, neputincioşi, neavând destulă putere să schimbe cele hotărâte de mine. Voinţa mea era valoarea supremă, iar eu mă simţeam puternic. Am trecut ca o umbră printr-o încăpere funebră plină de statui moarte.

Oricum, era o muzică de căcat şi cred că şi asta a fost unul din factorii care m-au determinat să bat pe cineva.

[…]

O mie de demoni la ușa minţii mele aşteaptă să dărâme tot acest complex spre a forma o nouă ordine. Undeva, în drumul conoașterii, trebuie să renunţăm la ceea ce suntem, la ceea ce am învăţat. Suntem containere în care sufletele îşi au temporar sălaşul. Pentru a evolua, pentru a distruge barierele cărnii, trebuie să lăsăm în noi o conştiinţă capabilă să canalizeze carnea în direcţia spre care ea trebuie să meargă.

Cine nu se oferă, nu primeşte.

O dată în viaţa noastră trupul nostru trebuie să devină o gazdă. Un templu fără musafiri e condamnat la izolare şi moarte. Trebuie să fim gazda unei conștiințe superioare, gazda unei inteligenţe sublime, gazda unei forţe absolute.

Sunt clipe în care nu sunt ceea ce par a fi.

Dă-mi ceva pentru mintea mea. Ceva pentru durerea dinăuntru. Ceva care să vindece rănile interioare. Dă-mi ceea ce am nevoie, un sanctuar dincolo de carne, o lume precum cea din vis în care un univers asemănător dar diferit se deschide spre a mă primi în pacea şi armonia interioară a unei creaţii ce trece dincolo de lumea formativă. Este o transă sublimă a somnului, în care reuşesc să intru câteodată spre a găsi aceeaşi lume, dar uşor diferită, modificată, în care simt cu spiritul şi nu cu trupul, în care totul pare de sute de ori mai real.

De ce lumea din visele mele e mai reală?

Când dorm şi când sunt treaz? Sunt eu ceea ce par a fi?