Liviu ANTONESEI

Harry, vocea sa, pianul său

Joi seara, în sala de concerte a TVR Iaşi, am avut norocul să asist la uluitorul recital al lui Harry Tavitian. Harry este un muzician care mi-a plăcut dintotdeauna, mai precis de la primul concert pe care l-a dat la Iaşi, cu grupul Creativ, în 1981 sau 1982, în cadrul unei ediţii a Festivalului Artei şi Creaţiei Studenţeşti, organizată în urbea mea. De atunci, a mai cîntat de cîteva ori la Iaşi, dar nefiind în localitate, am ratat concertele cu pricina. În schimb, i-am ascultat şi reascultat discurile, l-am urmărit la TV, cînd a fost difuzat, m-am mai plimbat şi pe site-ul său sau pe youtube. N-aş putea spune exact de ce-l socotesc pe Harry unul dintre cei mai mari jazzmani ai momentului – şi nu mă refer doar la relativ săracul, dar de calitate!, spaţiu cultural-muzical de la noi – pentru că succesele sale internaţionale sînt notabile şi a cîntat mai peste tot în Europa şi dincolo de Ocean. Poate din pricina formulei sale muzicale, care reuşeşte să pună laolaltă tradiţia clasică a jazz-ului, jazz-ul contemporan şi felurite etno-muzici, de la folclorul armenesc la cel balcanic sau românesc? Poate din cauza calităţilor sale interpretative solo şi în diverse combinaţii instrumentale? Nu, chiar nu ştiu, ştiu doar că joi seara am stat mai bine de două ore sub vraja muzicii sale, a pianului său parcă vrăjit şi a vocii sale de o versatilitate parcă nesfîrşită. Dacă închideai ochii la un blues, unul de închisoare sau unul din Deltă – nu a Dunării, de bună seamă! –, aveai senzaţia că în faţa ta se află un negru abia scăpat de pe plantaţie. Dacă făceai acelaşi lucru în vreme ce cînta un dans din Caucazul neamului său, credeai că este vorba despre o solistă alto.  Şi am făcut aceste probe, această experienţă, nu vorbesc ipotetic.

Pe afiş, scria că Harry se va produce cu teme armeneşti din jazz. Dar înseamnă să nu-l cunoşti deloc pe muzician ca să crezi că şi-ar putea impune asemenea limitări în cuprinsul unui concert! Aşa că a interpretat teme din jazz-ul clasic, compoziţii proprii, blues-uri, cîntece inspirate din folclorul armenesc de bună seamă, dar şi din cel balcanic sau românesc. Şi, într-o asemenea combinaţie de sonorităţi, nici nu s-a limitat la virtuozitatea sa pianistică incredibilă şi la vocea sa, de fapt vocile sale ar fi mai exact!, ci ne-a demonstrat ce înseamnă o muzică de mare calitate şi cînd încearcă timbrul altor instrumente, de la muzicuţa blues-ului la cele aparţinînd tradiţiei muzicale armeneşti. Sigur că mi-a plăcut întreg recitalul, iar dacă am rămas cu o slăbiciune pentru suita de dansuri transilvănene, culese de Bela Bartok, e şi din motive extramuzicale. E ceva fermecător şi cumva dincolo de muzică să asculţi nişte vechi cîntece româneşti, culese de un ungur acum vreo sută şi mai bine de ani, în interpretarea unui armean bîntuit, dar bîntuit bine!, de geniu muzical.

Şi mai este ceva care mi-a plăcut foarte mult şi care este de dincoace ori de dincolo de muzică – publicul. Nu mă refer numai la calitatea acestuia, la reactivitatea perfectă la muzica audiată, ci şi la vîrstă. Privind în jur, poate că nu simţeam chiar complexe de „om bătrîn”, dar nici mult nu mai aveam! Eu, profesorul Alexandru Cărăuşu, căruia îi datorez iniţierea mea în jazz, provocată de audiţiile pe care le organiza, pe cînd eram student, în amfiteatrul de la Matematică, Florin Cîntic, Emil Răducanu, un alt eminent animator al jazz-ului aici, în Iaşi, ca şi ceilalţi din generaţia mea, cam ridicam media de vîrstă a publicului! Este reconfortant însă să constaţi că jazz-ul nu are doar un trecut şi un prezent la noi, ci într-un fel, şi un viitor asigurat de un public tînăr şi de calitate. Cred că filiala ieşeană a Uniunii Armenilor din România, TVR Iaşi şi Alex Vasiliu, ca prezentator, merită toate laudele şi mulţumirile noastre pentru această atît de reuşită întîlnire muzicală cu Harry Tavitian.