Dumitru CRUDU

Mai există oare Teatrul „Eugene Ionesco”?

După ce, acum câtva timp, Teatrului Eugene Ionesco din Chişinău i s-a repartizat cu surle şi trâmbiţe un alt sediu, în iarna care a trecut, acesta din nou ne-a lăsat cu ochii borţoşi, întrerupându-şi activitatea. Pe scena teatrului nu se mai fac repetiţii, nu se mai pregătesc premiere şi, în general, nu se mai joacă spectacole. Unii actori şi-au luat tiliuţele şi s-au mutat în alte teatre, iar cei care au rămas aşteaptă să vină timpuri mai bune, dar până acestea vor veni încearcă să-şi scoată banul din alte meserii.

Se zice că actuala clădire în care se află teatrul este avariată şi orice spectacol ce s-ar juca acolo ar putea pune în pericol vieţile actorilor şi spectatorilor. De aceea, pentru a putea fi folosită ca sediu de teatru, clădirea ar necesita reparaţii capitale. Nu pun la îndoială acest lucru şi chiar le doresc din tot sufletul conducătorilor teatrului să găsească bani pentru renovare. Dar cred că asta nu va fi destul pentru a urni carul din nisip, căci ar mai fi o problemă, una cu mult mai dificilă şi mai încurcată, care seamănă pe undeva cu o piatră în casă, pentru rezolvarea căreia administraţia teatrului ar trebui să depună pur şi simplu un efort substanţial. Este vorba despre aceea că, de mai mulţi ani încoace, Teatrul Eugene Ionesco nu mai e nici pe departe ceea ce a fost cândva. Iar pe vremuri, adică în urmă cu zece sau douăzeci de ani, TEI nu fusese doar un teatru (adevărat că fusese - nici mai mult, dar nici mai puţin - decât cel mai bun teatru basarabean), ci şi o instituţie de schimbare a mentalităţilor. Se ştie prea bine că anume pe scena acestui teatru au văzut lumina rampei spectacole care au rupt-o definitiv cu realismul socialist, înnoind într-un mod decisiv arta teatrală basarabeană. Erau spectacole la care unii spectatori au mers de zeci de ori. Exista, la un moment dat, o competiţie între prietenii mei cine vede de mai multe ori acelaşi spectacol. Unul dintre spectacolele TEI eu l-am văzut de 15 ori, dar, oricum, altcineva a câştigat concursul. Ce mai încolo şi încoace, prestigiul pe care l-a cunoscut în acele vremuri această instituţie de cultură a fost de-a dreptul uriaş şi acesta se datora faptului că îndrăzneala estetică era dublată de un curaj politic. 

O explicaţie pe care am găsit-o eu că Teatrul Eugene Ionesco (de altfel, la TEI s-au montat şi două piese de-ale mele) nu mai este ceea ce a fost pe vremuri e că spectacolelor montate în ultimul timp le lipseşte nu doar ceva mai mult curaj estetic, dar mai ales o anumită cutezanţă politică (cea mai mare diferenţă între Chiriţa de acum un deceniu şi ceva şi cea de acum câţiva ani este că cea din urmă nu mai are „şopârle” la adresa guvernării). Da, este adevărat că teatrul cam obosise să se mai împotrivească statului care nu-l prea vedea cu ochi buni, boicotându-l constant şi lăsându-l, de mai multe ori, fără sediu sau fără un sediu pe potrivă. Din această cauză, în teatru au început fel de fel de lupte intestine şi unii dintre cei mai buni actori şi actriţe au plecat în altă parte. Anume din cauză că actorii obosiseră să se mai lupte cu statul, au devenit cuminţi, însă au făcut-o doar pentru a obţine un sediu exclusiv al lor. Acum îl au, dar nu mai joacă spectacole. Dar chiar şi dacă vor începe iar să joace, cea mai mare problemă pe care o va avea de depăşit trupa teatrului e să redevină din nou curajoasă, nu doar din punct de vedere estetic (se pare că grotescul azi s-a cam învechit), ci şi politic. Doar dacă actorii vor prinde din nou la limbă, s-ar putea ca Teatrul Eugene Ionesco să redevină ceea ce a fost cândva.