Veronica D. Niculescu

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Zece însemnări jurnaliere

 

27 mai 2011

Prima zi

Prima zi a festivalului de teatru. Festivalul Internaţional de Teatru de Acasă. Toate limbile pămîntului prin centrul Sibiului. Un tenculeţ de bilete într-un plic, pe masa mea. Acreditare. Program pe nouăsprezece pagini. Sublinieri cu galben, cu verde, cu albastru. Lansări de carte. Şi-am încălecat pe-o cafea lungă şi-am fugit la Idiotul. Tremur, ca un cîine care simte mirosul potrivit.

 

 

28 mai 2011

Ziua a doua

 

Aseară, cinci ore cu Idiotul în regia lui Eimuntas Nekrosius, încîntată de momentele de mută coregrafie ce acoperă pasaje cheie din roman. Favoritul serii, episodul scrisorilor Nastasiei Filippovna către Aglaia. Nastasia este un păianjen delicat, Nastasia este o mînă de oscioare cînd se face una cu podeaua scenei, Nastasiei îi cresc din păr fire albe şi lungi, din care i se ţese bandajul pentru cap, Nastasia roteşte oglinzi, Nastasia se frînge, în timp ce "băieţii" Mîşkin şi Rogojin se amuză cărîndu-şi crucea în stiluri diferite...
Astăzi, zi cu iz irlandez. Dimineaţa conferinţe, la prînz spectacol lectură în librăria Humanitas, Balena din Belfast de Jimmy McAleavey, după prînz Vocile din cimitirul vesel în Biserica Romano-Catolică din Piaţa Mare. "Muzica e irlandeză, Dar textul e românesc, Din Săpînţa renumită, Unde morţii toţi vorbesc."

Cine vrea strînge avere
crească viţăi cu plăcere
şi să scoale dimineaţa
eu aşa-m fost în viaţă
la la la...

Şi-am încălecat pe-o cană, şi-am plecat la Miriam W.

 

 

29 mai 2011

Ziua a treia

 

S-ar putea să iasă o postare lungă, fiindcă simt nevoia să tac despre spectacolul de aseară, şi tot plinul ăsta de ieri - care se vrea ascuns sau se trebuie ascuns (el pe sine) din neputinţa mea de-a vorbi despre atîta frumuseţe - să se ţină în cotlon sprijinindu-se-n trăncăneli despre cîte altele.
Am un noroc de nedescris: fie sala cît de plină, mie tot mi se-ntîmplă să am măcar un scaun liber şi-n stînga, şi-n dreapta. Pe vremuri, aş fi zis că se fereşte lumea să se aşeze lîngă mine. Acum, că vorbim de bilete vîndute prin agenţie sau rezervate cu mult timp înainte, ştiu, ba nu ştiu, ori e noroc, ori e soartă.
Aşa am văzut aseară Miriam W., şi despre asta e vorba cînd vorbim despre nodul în gît. Mi s-a urît cam de multişor să mai scriu despre lucrurile care îmi plac mult, fiindcă despre mult prea multe lucruri se scrie bun, senzaţional, minunat. Lupu', lupu'!... Iar cînd chiar e ceva cu totul special, ce să faci, cum să urli, uite cuvintele intrate la apă. Mai bine tic, mai bine tac.
Jurnalul o să m-asculte, lui îi pot zice.
O să zic doar aşa: Radu Afrim e din altă lume. În lumea asta a lui eu mă simt ca în mine. Aş vrea să trăiesc pentru o zi în pielea lui Radu Afrim. În pielea mea eu mă simt ca într-un sertar din Miriam W., în care-mi prind singură degetele în fiecare zi. În pielea mea eu mă simt ca într-un sarafan de elevă, cu tivul cusut de mînă din bucăţele de aţă de diferite culori şi cu o găurică abia vizibilă în buzunarul stîng al pielii mele.
Radu Afrim are capacitatea de a vedea potenţialul unor texte. De a le duce acolo unde n-au fost înainte şi poate nici n-au visat să ajungă. Te trage, spectator, în viaţa intimă a poveştii, pînă ce te pomeneşti în tine, te întoarce pe dos ca pe-o haină, te cocoşează de tristeţe cînd e veselia mai mare pe scenă şi te umple de bucurie cînd e chinul mai mare.
Miriam W. este poate cel mai frumos spectacol realizat de Radu Afrim. Cel mai frumos văzut în festival pînă acum şi cred că şi pînă la final. O zic şi apoi mă urechez singură: dar ai uitat?... N-ai zis aşa şi acum un an, şi acum doi? Şi-o să mai zic.
Decorurile, şi ele-s din altă lume. Muzica, la fel. Iar lumea asta, alta şi alta, e cea mai firească şi mai normală posibilă. Gîndul alunecă spre cîteva filme. Şi totuşi, interzise comparaţiile.
Acest festival de la Sibiu, dacă n-ar fi decît tot un Afrim cu repetiţie, ar fi minunat.

Miriam W. - Foto de Radu Afrim

*

Tot aseară, pe scurt, plimbare prin oraş. Atmosferă de litoral... Părinţi cu copii, baloane, morişti, colo un clovn, dincolo o dansatoare. Grupul spart al unor dansatori de culoare, în costume colorate, sumare, mişunînd peste tot pe buledard. Două negrese frumoase de pică se opresc vrăjite şi vorbesc ceva cu doi cocalari care sprijină o vitrină cu telefoane mobile. Unul din ăştia, cu voce de parizer, către celălalt: "Asta crede că-s creiol! Hă, hă!"

Dincolo de Piaţa Mare, după ce treci de piraţi, e linişte, mă întorc pe Mitropoliei, porţi deschise spre curţi pustii, cîte-o minge uitată ("La masă!..."), cîte-o barză fîl, fîl. Noapte bună, fără tv, copii!

 

30 mai 2011

Ziua a patra

 

Între una, alta.
Cred că singura perioadă din an în care contează unde locuiesc este cea a festivalului de teatru. În rest, aş putea fi oriunde, totuna.
Dimineţile sînt minunate la conferinţele de la Habitus, energizantă treabă să-i asculţi pe cei ce fac spectacolele, reconfortante limbile lumii, gesturile, privirile, totul mi se pare atît de benefic, e singurul loc unde mă duc fără teama că dau nas în nas cu lume, dimpotrivă. Moderator este zi de zi şi an de an Octavian Saiu, venit tocmai din Noua Zeelandă, cu care am schimbat cîteva vorbe, dar am simţit că într-un minut pot vorbi cu el ce n-am vorbit cu nimeni într-un an - despre ceva traduceri, despre ceva cărţi.
Acum o să merg la Balerinii timpului, în regia Emmei Dante, un spectacol nou, care se joacă acum şi la Teatrul Naţional din Bruxelles şi la Odeon în Paris. Curioasă ca o mîţă. Iar la noi se joacă într-o săliţă mică, mică - sala Studio de la Sindicate.
Iar apoi, pe înserate, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi. Se joacă în Hala Simerom. Deja fac miam-miam.
Constat că în tot festivalul ăsta n-am călcat pînă acum la teatru, am fost doar prin alte săli şi săliţe, iar asta e în regulă, că tot vorbeam că aş putea locui oriunde... Aşa şi cu teatrul.
Mîine, două lansări de carte: Opere I. Integrala prozei scurte, de Samuel Beckett, la Habitus, ora 11.3o; În iad toate becurile sînt arse, de Dan Lungu, la Erasmus, ora 13.30.

 

31 mai 2011

A cincea zi

 

Abia a cincea? Parcă mă lăfăi în festival de o lună, zău...
Am scrîntit-o, aşa că postarea o să fie cu au şi auci. Nu ştiu ce-am făcut, cum am făcut, dar abia mai merg. Sînt stoarsă emoţional, dar mi-a cedat o încheietură, nu lămpiţa. Bătălia continuă.
M-am tot gîndit ce-i cu festivalurile de te storc aşa şi cînd eşti acasă la tine. Păi, n-are ce să fie decît consumul emoţional, şi de prea mult bine poţi obosi.
Aseară, la Balerinii timpului, o olandeză şi-un australian în stînga mea; s-au împrietenit pe bază de ecusoane. Ecusonul meu stă în geantă, aşa că n-am vorbit cu nimeni. În dreapta, cum altfel?, loc gol. Deşi era plin ochi, se stătea şi pe scări. Grozav mi-a plăcut la Balerinii timpului, piesa de care spuneam ieri că se joacă la Odeonul din Paris, iar aici s-a jucat într-o sală mică, mică. Îmi plac piesele scurte, cum îmi place şi proza scurtă, cum îmi plac şi scurtmetrajele. În patruzeci de minute, doi bătrîni îşi leapădă măştile, hainele, întineresc, se îndreaptă, se netezesc, se avîntă, se iubesc, îşi retrăiesc tinereţea. Dans, expresivitate, poveste. Cînd am ieşit, am trecut de o curte părăsită, a unei case demolate. Am trecut şi m-am întors imediat, şi-am căutat spărtura din gard, şi-am găsit-o, şi-am intrat, şi-am cules un buchet de margarete. Asta au făcut Balerinii timpului din mine, o spărgătoare de case părăsite.
Apoi, seara, la O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Dabija, cu actorii de la Iaşi, locul liber din stînga a fost ocupat de o japoneză care s-a distrat pe cinste, şi-a chicotit, ba cu batista la gură, ba cu eşarfa. Şi dacă unii spectatori români s-au plîns a doua zi că nu s-a auzit prea bine, că vocile actorilor se pierdeau în hala înaltă, japoneza, depun mărturie, a savurat fiecare clipă. Şi eu la fel.
Iar astăzi am lansat traducerea din Beckett, şi-a fost aşa cum nici nu visam să fie. Nu se putea găsi persoană mai potrivită pentru prezentarea asta decît Octavian Saiu, căruia îi mulţumesc din suflet pentru tot. Lume nu a fost multă, nici nu se cuvenea, a fost minunat din punctul meu de vedere. Mi-a părut rău că doamna Ileana Cantuniari, cea care a tradus partea de proză din franceză, nu a mai ajuns la festival, îmi doream să o cunosc.
Apoi am băut o cafea şi m-am uitat peste acoperişuri.

Apoi am fost la lansarea cărţii lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, mi-a făcut plăcere să îl întîlnesc şi să îl ascult citind din carte cu dulcele accent moldovenesc, şi să o întîlnesc şi pe Iulia Popovici; şi m-am dumirit şi de ce lansarea a fost organizată la Erasmus, cuibuşor cu iz german şi nespus farmec: fiindcă aici se găsesc şi cărţile lui Dan Lungu traduse în germană. Cu toate, ocupau două mese. Oameni de toate vîrstele în librărie, şi mulţi deja citiseră cartea, copii ghiduşi prin curte, plus o bicicletă fără pedale.

 

1 iunie 2011

Sasea...

 

Iar aseară, la Pe repede înainte (Inbal Pinto & Avshalom Pollak Dance Company), am simţit că este prea mult, prea frumos, că visul celor şase dansatori e prea greu de îndurat, şi-aş fi vrut să nu se aprindă lumina la final, tocmai cînd. S-a aprins. Visul s-a purtat mai departe, pe tălpile bascheţilor mei, nu spre casă ci spre centru, pe străzi paralele cu cele aglomerate, pînă în Piaţa Mare, unde se spărgea mulţimea, se termina un concert, şi iar înapoi pe străduţe pînă jos la Filarmonică, şi de acolo într-un taxi, în care curgea - şi nu, n-am visat! - Radio Cultural. "Anatomia melancoliei", a zis vocea bordo de la bord, jur.
Şase dansatori şi cîteva poveşti despre vise. Din scaune se croia drum suspendat, un pas înainte, înainte, înainte, la stînga, înainte, înainte, înainte, iarăşi la stînga, înainte, înainte... Şi dansatoarea care părea că patinează pe scenă, că face piruete pe gheaţă, şi muzica, şi lumina ca borcanul cu miere.
Mîine voi merge iarăşi la un spectacol de dans contemporan, fiindcă n-am mai prins bilete la Polanski Polanski, deşi era cu ceva timp înainte.

Tot mîine, o dezbatere: Avem un trecut, cum procedăm? Anticomunism, critică socială şi reconstituire artistică. Participă Pawel Demirski, Dan Lungu, Alexandru Tocilescu, Gianina Cărbunariu; moderatoare: Iulia Popovici. Înţeleg că Vasile Ernu nu mai vine.

 

 

2 iunie 2011

Ziua a saptea

 

A venit şi ziua asta. De obicei - de cîţiva ani - scriu doar despre ce mi-a plăcut. Cu restul, să-şi bată alţii capul. Acum însă, jurnalier şi sertăros, o să scriu şi despre ceva ce nu mi-a plăcut în festival. Tocmai ca o asigurare că atunci cînd am zis bun, prea bun, chiar asta credeam, chiar asta simţeam. Simţire, simţire...
E bine să asculţi şi de recomandări (cînd ţi le face cineva cu care te asemeni în gusturi), şi de intuiţie (mai ales); poate aşa se face că pînă ieri mă lăudam că tot ce-am văzut mi-a mers la suflet. Aseară, fiindcă nu mai aveam bilet la nimic, fiindcă piesele din Sibiu deja le văzusem, se crease o ferestruică şi, ce zic, hai şi la întîmplare. Şi-am mers la Inimă însîngerată, ceva cu Neue Wiener Concert Schrammeln. Sala Studio, adică fosta sală de sport de la Sindicate.
Mă ţinu ceva de gleznă, aşa, ceva ca un pitic firav, cînd mă dădui jos din taxi (ploua). Şi zisei cu voce tare: ce-ar fi să nu intru? Ce-ar fi să fug cum am fugit din faţa uşii doctorului acum vreo lună? Alt pitic, mai netrebnic, mai cu burtă de bere şi cu favoriţi groşi, zise: haide, bre, intră, ai luat bilet, ai luat taxiul, haide, hai. Zvîrlii din gleznă, intrai. A, la intrare nici umbrela n-a vrut să se închidă, m-a înghiontit zdravăn în burtă (piticul firav, dar înverşunat!), însă eu deja ameţisem de la aburii piticului gras.
Despre spectacol nu voi scrie. N-am priceput mai nimic şi-aş fi plecat după primele trei minute, dar eram pe ultimul loc de pe rînd şi nu puteam să-i ridic pe toţi. M-am foit o vreme, am dat o şansă păcii. Zadarnic. Nu că nu s-au obosit austriecii să şi-l traducă (în orice, în engleză, în franceză, în ceva), nu că şi dacă ai fi ştiut ceva germană tot era greu de priceput ce spun actorii, nu că şi ce mai era titrat pe perete era un fel de rezumat al rezumatului, o selecţie din an în paşte a replicilor principale. Dar dincolo de asta, mi s-a părut greu de suportat. N-am găsit nici un crîmpei de frumuseţe de care să mă agăţ şi să rămîn. Am evadat după vreo trei sferturi de oră, cînd mi s-au epuizat resursele de înţelegere şi cînd au binevoit să iasă şi alţii de pe rîndul meu.
A fost o excepţie! Poate altora le-a plăcut.
Cînd am ieşit, ploaia se oprise, piticul se sleise. Pe bordură i-am zărit urma fundului mititel; mă aşteptase cît mă aşteptase, apoi îşi luase scufia şi se dusese cine ştie pe unde, cred că la Opinia publică - unde m-aş fi dus şi eu, dar o văzusem deja.

Astăzi lansări, conferinţe. Şi-o pauză lungă pînă diseară, cînd mă duc la dans, În timp, Compania Pal Frenak, şi ştiu dinainte că o să fie foarte bine.
Cînd am ieşit de la conferinţe azi pe la prînz m-am dus să văd macii, macii aceia uluitori, descoperiţi anul trecut. Hai la maci, la maci, la maci, fiindcă-mi plac în draci, în draci. Am ajuns prea tîrziu. Sau poate că nu.

3 iunie 2011

Opt incandescent

 

Opt, dulce ca un covrig cu miere (de pe vremuri).
Ştiţi cum sînt momentele acelea despre care îţi dai seama, chiar cînd le trăieşti, că n-o să le uiţi niciodată? Aşa a fost aseară. Ştiam că o să fie minunat, n-aveam cum să ştiu ce fel de minunat. Minunat incandescent.
ÎnTimp, coregrafia Pal Frenak, Compania Pal Frenak (Ungaria/Franţa). Citiţi titlul în engleză, InTimE, citiţi intim. Grozav de intim. O scenă acoperită de trandafiri roşii. O canapea de piele roşie. O poveste cu cinci dansatori. Luaţi cîte unul, cîte doi, cîte trei. O poveste despre singurătate, disperare, iubire, fericire, căutare şi găsire/regăsire, sălbăticie, violenţă/tandreţe. Uitaţi tot ce ştiaţi despre dans. Ceea ce au făcut dansatorii lui Pal Frenak pe scenă trebuie văzut, fiindcă este un gen nou şi original de dans, cu mişcări rupte din carne şi suflet, care nu poartă în ele nici un clişeu din zona mişcării. Un dans al cărnii, dictat de trăiri. Astăzi, în conferinţă, am aflat că trupa călătoreşte mult în Europa, în ţări diferite, cu concepţii şi aşteptări diferite. Deşi peste tot publicul este entuziast, se văd diferenţele. La Sibiu, s-a aplaudat frenetic, deşi m-am temut şi eu, alături de artişti, de reacţia finală. Nu ştii niciodată cum se va reacţiona la un spectacol în care artiştii renunţă total la haine. Rămîn însă îmbrăcaţi în lumini şi în umbre. Ce tablouri puternice! Apoi, să te dezbraci pe scenă "e mai uşor cînd totul are sens", cum spunea azi Marie-Julie Debeaulieu, una dintre dansatoare. Şi are sens.
Din fericire, cei de la Compania Pal Frenak vor reveni aici. Au fost şi anul trecut la Timişoara, testaseră terenul, l-au simţit în regulă. Îi aştept, mi-au rămas în suflet.

Astăzi aş fi vrut să văd Furtuna, în regia lui Victor Ioan Frunză, însă deşi sînt două reprezentaţii nu mai e nici un bilet. Doar patru actori interpretează toate rolurile, da, aş fi vrut să îi văd. Am înţeles că regizorul se gîndea chiar la o variantă cu numai doi actori.
Voi merge tot la un spectacol de dans, de data asta japonez, Ecoul tăcerii, cu compania Yukio Suzuki. Anul ăsta, spectacolele de teatru-dans s-au dovedit a fi printre cele mai interesante, n-am auzit nici măcar o singură voce care să nu laude frenetic fiecare din aceste spectacole.

Să mai zic cîte ceva.
Că pentru străini sînt foarte atractive spectacolele sibiene, pe care din fericire le-am văzut înainte. Ieri, cînd intram la dans, un grec îi spunea unei colege, plesnind cu degetul într-un pliant cu Ofelia Popii: "I loved her! I loved her!". Era sugrumat de toate laudele pe care nu le putea formula aşa, la pas.
Apoi mai zic că e uluitoare organizarea, căci festivalul a crescut şi-a tot crescut. Sînt voluntari peste tot şi-mi face plăcere să schiţez şi eu o reverenţă în faţa fiecărei japoneze care stă la intrarea de la Casa Sindicatelor doar ca să-ţi spună zîmbind ca un soare, după ce altcineva îţi rupe biletul: "Bună seara!"
Şi închei zicînd că m-am simţit ca naiba după ce-am scris ieri de un spectacol care nu mi s-a potrivit. Fiindcă adevărul e că eu nu m-am potrivit acolo, nu spectacolul în festival. Sînt genuri foarte diferite, pe alese, pentru fiecare spectator. Totul e să îţi alegi.
Am vrut doar să punctez autenticitatea entuziasmului meu în privinţa celor care mi-au plăcut. Aşa că după experienţa asta o să continui să scriu întotdeauna doar despre ce îmi merge la suflet.
Şi-am încălecat pe-o foaie şi mă duc să citesc un pic. Sînt frîntă.

 

 

4 iunie 2011

Noua

 

A noua zi, deja veche, pe sfîrşite. Şi mîine se termină şi festivalul.
Aseară, un spectacol de dans japonez foarte dark şi foarte luminos, cum se poate, se poate. Nu rezistă oricine. Cine rezistă e fericit.
Ecoul tăcerii, Yukio Suzuki Company, coregraf Yukio Suzuki şi tot el în rol principal. O intensitate fantastică a mişcărilor şi-a nemişcărilor, a muzicii şi a liniştii. Contraste, o nebunie de contraste. Asimetrii, asimetrii, crapă simetria de ciudă şi urîţenie. Au plecat din sală destul de mulţi, pe zonele cu muzică de neînţeles pentru ei. I-a orbit muzica, aş zice. E perfect, aşa şi trebuie. E minunat să poţi să fii, ca artist, atît de tranşant şi puternic încît selecţia să se producă pe loc, cine nu rezistă să plece de îndată de pe lîngă tine. Dispară nehotărîţii. Probabil că aşa muzică n-a auzit în viaţa sa nu biata Casă a Sindicatelor (schimbaţi-i numele, uf, schimbaţi-i odată numele, că-mi crapă degetele de ruşine de cîte ori sînt nevoită să-i scripţ numele!), dar nici Sibiul întreg. Cînd propriile acufene le-au fost acoperite de cele ale artiştilor, unii au plecat. Acufene, acufene, dar să fie ale noastre, adică. Eu le-am primit cu mare bucurie, le-am împletit, am curs ca pe tobogan pe uruitul care seamănă atît de tare cu uruitul din camera mea. Apoi iarăşi linişte, apoi iarăşi ţiuit şi uruit, vieţuit şi înnegurare.
Yukio Suzuki a explicat azi aşa: au pornit de la muzica lui Toru Takemitsu, de la concepţia lui că un sunet contează foarte mult pentru muzică. Nu există melodii, ci un sunet, apoi încă un sunet. Dansul este la fel. "Deja există atîtea genuri de dans în lume - clasic, balet, hip-hop... Dacă ne apucăm de balet, există deja o metodă, un nivel. Eu am vrut să încep de la zero, nu de la un nivel. Am vrut să realizez dansul meu, Yukio Suzuki, de la zero. Prin urmare, n-am mişcat imediat, nemişcat are o însemnătate. De acolo am găsit un sens. Dansul meu de acolo porneşte."
Îl iubesc pe Yukio Suzuki.

Iar astăzi, culoare şi obrăjori. Am fost la circ, un circ modern, Anonimi celebri / Les Parfaits Inconnus, din Canada. M-am dus de la patru după-amiaza, nu seara, ca să fie copii. Şi-au fost. Pozne pe scenă, cum să descriu? Dacă şase finalişti de la „Românii au talent” s-ar pune pe treabă şi în loc să vîneze premii şi-ar face o trupă, ar putea ieşi cam aşa ceva. Unul jonglează cu mingi, altul dansează la bară şi se urcă pe o scară neţinută de nimeni, altul merge pe bicicletă stînd în cap pe ghidon, altul se roteşte într-un cerc. Şi toate astea combinate cu o autoironie permanentă, de prăpădiţi nimeriţi acolo ca din întîmplare, în nişte costume ponosite, ca de acum zeci de ani...
Nu chiar "jerpeliţi şi flenduroşi", nu. Dar...
Dar, cu două rînduri în spatele meu, un om pe care l-am mai văzut în una din serile trecute. Un cocoşat, păr alb, privire pătrunzătoare. Lîngă el, un fel de pitic. Bună seara, domnule Hackett, i-aş fi zis. În toate văd un semn, cîtă vreme semnul e doar al meu. Un om mic şi unul mare, doi spectatori cam "jerpeliţi şi flenduroşi".
Bună seara, domnule Hackett.

 

5 iunie 2011

Zece

 

A zecea zi din festival şi ultima. Scriu înainte să se termine, ca şi cum aş pleca de pe peron înainte să plece trenul. Fără fîl-fîl de batiste. A fost prea frumos.
Dincoace de peron, dincoace de zidurile gării, ce ne rămîne? Cîte sînt de zis, atîtea să tăcem.
Telegrafic, despre azi.
Festivalul începea, cu două zile înainte să-nceapă, cu Dan Perjovschi desenînd pe zidul exterior al pieţei teatrului. Stătea acolo singur şi-şi făcea treaba. Azi, după lansarea cărţii "20/22. Douăzeci de ani de texte", s-a vernisat desenul, proiectul: "Pe partea cealaltă" se numeşte, a crescut cîte un pic în fiecare zi.
Astăzi, la vernisaj, Dan Perjovschi ne-a vorbit stînd pe un soclu: o buturugă, şi ne-a mai desenat un mesaj pe zidul teatrului: „Acesta nu este un monument istoric”. Acolo ne-am întîlnit, acolo ne-am luat la revedere de la festival. Prieteneşte, nemonumental.

Pa, FITS! Ne vedem anul viitor!

 

http://veronica-niculescu.blogspot.com/