Flori BĂLĂNESCU

 Povestea unui „poem pedagogic” răsturnat

 

Nicolae Avram este un poet despre care alţi poeţi întreabă: Cine este? Nu am auzit de el. Nici eu nu ştiu (ştiam) cine este, nici nu îi auzisem vreodată numele, până de curând, când, minune!, am primit prin poştă ultimul său volum – Federeii. Dacă este să dăm crezare unei ştiri din presa locală, poezia lui Avram nu are nicio şansă, pentru că ar avea „un limbaj pornografic”. M-am întrebat, ca „simplu cititor”, de ce nu ar fi agreată o asemenea carte de către juriile de specialitate (fie şi de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud). În niciun caz pentru că este pornografică. Poate că autorul are vreo bubă în cap (nu „bube dulci”, aşa cum au unele dintre personajele lui). Mă uit în scurta biografie de pe prima clapetă a cărţii apărute anul trecut la Casa de Editură Max Blecher şi văd că poetul este licenţiat în Drept. Este şi membru al Societăţii Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud. (O maliţiozitate – când a fost acceptat în breaslă probabil era mai binecrescut, a devenit „pornografic” cu vremea!) Însă, citind cartea mi-am răspuns, întrebându-mă, dacă nu cumva experienţa de viaţă a unora îi complexează pe alţii, chiar şi atunci când aparenţele spun cu totul altceva.

Avocatul diavolului ar întreba, la rândul lui: Dar, ce, trebuie să trăim toate stările, evenimentele şi împrejurările despre care scriem sau citim pentru a înţelege şi gusta poezia? Cred că da. Nu le putem trăi pe toate direct, dar le putem simţi dacă suntem dispuşi să înţelegem ce se întâmplă fără ştiinţa noastră, dacă suntem gata să acceptăm că lumea este mai complexă, mai colorată, mai abruptă, mai bolnavă şi chiar mai fericită decât o putem „cuprinde” de la masa la care scriem sau din fotoliul în care citim. De multe ori fără să (o) trăim.

Treaba mea nu este să vorbesc despre Poezie. Nu mă pricep şi mă şi obosesc textele prea tehnice. Am citit cartea lui Nicolae Avram, aşa cum citesc memorialistică de închisoare. Comparaţia mi-a venit firesc. Poate pentru că nu m-a deranjat nimic din ce scrie între copertele ei. Nu am sesizat acea notă forţată, întâlnită deseori în multe cărţi, fie că sunt de poezie, fie că sunt romane sau volume de memorii. Am avut alte sentimente, dar nu pe acela că omul suprasolicită limba. Asta poate pentru că citind de 20 de ani mărturii despre puşcăria comunistă nu te mai şochează nici „durerea, nici întristarea”, ci doar îngustimea pudibonzilor care citesc numai „poezia” şi habar n-au de poveste.

Povestea pusă în versuri de Nicolae Avram nu este doar verosimilă, ci exprimă adevărul necosmetizat din casele de copii ale comunismului românesc. Deseori, povestea dă peste marginile orfelinatului, haşurând grotescul epocii. Ea debutează cu „grasul modi”, un personaj central al construcţiei epice. Pentru a îndepărta orice suspiciune asupra locului şi personajelor, poetul marchează dintru început terenul:

 

„grasul modi:

hai sus labagiilor

strigă din toate puterile

treceţi la culcare

bă handicapaţilor

(…)

e stăpân pe vieţile noastre

suntem nişte viermi de mătase

(…)

fugim şi ne ascundem

în crăpătura

cimentului”

 

„Pornografia” pusă pe seama poeziei lui Nicolae Avram este un eufemism. Expresiile pe care părinţii şi doamna învăţătoare nu ne dau voie să le rostim în public sunt foarte prezente în viaţa reală. Iar întâmplările subsumate sunt atroce. De cine fugim, de poezia lui Avram sau de adevărul ei?

 

„nu multora le-a fost dat să primească

bobârnace

peste craniile

chele

până ce pielea capului uscată

se făcea

ţăndări”

 

Scurtele momente de răgaz dintre schimbarea „decorurilor” sau pregătirea personajelor pentru următorul „act” sunt de o luciditate izbitoare. Ele readuc cititorul cu picioarele pe pământ. Acolo unde ne punem întrebări.

Una dintre acestea este: De ce ar fi pornografic adevărul poeziei, spre deosebire de roman sau de confesiune? Când Eugen Ţurcanu îl obliga pe studentul supus reeducării: „Scrie că te-ai culcat cu mă-ta!” (desigur, el se exprima neaoş!) era vulgar? Pornografic? Sigur că era. Însă era mai mult de atât: criminal. Dacă mulţi deţinuţi politici şi-au înfrânt teama şi demonii după zeci de ani de la experiment şi ne-au lăsat mărturii, înseamnă că e bine sau rău?

Ce respingem mai mult când citim, cuvintele sau realitatea pe care o exprimă? „Pedagogul Haxim” îi bate pe ei. Iar ei se bat unii pe alţii. Aceasta era pedagogia aplicată în centrele de reeducare pentru minori. Este a doua corelaţie pe care am făcut-o automat, citind versurile lui Avram. Acelaşi model al pedagogiei sovietice – marca Anton Makarenko, folosit cu succes şi în „experimentul Piteşti”. Copilul care urlă în somn implorându-l pe „tovarăşul educator” să nu mai dea... este bătut în toiul nopţii de colegii de cameră, cu pătura în cap, ca să tacă şi ei să poată dormi. Exact ca la puşcărie. Niciun pic de compasiune, niciun strop de înţelegere.

 

„vai nu mai daţi tovarăşul educator

vă rog nu mă loviţi

promit că nu mai fac

că am să fiu cuminte

aiurează

 

sătui de urletele lui aruncăm

o pătură peste cap şi-l lovim

cu saboţii de lemn până

amuţeşte”.

 

În reeducare, fiinţele devin material de experimente. Cu timpul, ajung să nu mai facă distincţia între coşmar şi trezie. Este o lume infectă, plină de bube şi murdărie – fizică, sufletească, morală. Nu are cum să nu lase urme asupra celor care reuşesc să îi treacă pragul afară.

Din când în când, „thrillerul” este întrerupt de momente de o candoare stranie, cu atât mai impresionante cu cât se întâmplă acolo, în mijlocul mizeriei omeneşti.

Mărgi este un băiat pe care mama lui „vruse să-l taie cu sapa/ să-şi ascundă ruşinea la rădăcina/ porumbului verde”. Scăpat cu viaţă, copilul se dovedise inteligent şi toţi ceilalţi copii „îi vroiau prietenia...// blondul fusese amuleta noastră/ de toate zilele...”. Ei toţi căutau mijloace de a supravieţui fumând chiştoace de pe jos, mâncând cireşe furate etc. Dar Mărgi, refuzat vieţii de o mamă abrutizată de prejudecăţile curente, le salvează şi sufletul, împiedicându-i să bage mâna în cutia milei: „ne citeşte din nişte foi/ îngălbenite/ rupte pe margini/ despre un om care umblă/ pe ape/ împarte peşti/ pâine/ mulţimilor”. O catehizare străină de simbolistica oficioasă a ritualului creştin... pe măsura regimului ideologic lipsit de Dumnezeu.

Povestea lui Mărgi îmi pare cea mai dureroasă din acest volum. În cele din urmă, rănit din dragoste, a fost „nerăbdător să părăsească/ viaţa asta/ de rahat/”, deşi „...mi-ar fi plăcut/ să mor dintr-o rană de trandafiri/ ca şi rilke”.

Scrise deseori la persoana întâi, „poveştile” din poveste sunt verosimile integral pentru că fac parte din acelaşi tablou. Poetul nu face decât să vorbească în limbajul micilor „delincvenţi” formaţi şi reeducaţi de pedagogii şcolii de tip Makarenko, aşa cum deţinuţii politici împrumutaseră în anii glorioasei democraţii stalinist-dejiste argoul deţinuţilor de drept comun, cu care au avut deseori acelaşi traseu penitenciar. Ca şi bunele maniere, violenţa (verbală, gestica) se învaţă. Mai abitir într-un peisaj concentraţionar, aşa cum au fost (chiar mai sunt) casele de copii şi centrele de reeducare pentru minori. Violenţa devine mod de viaţă.

Nu vreau să intru în scenariul autobiografic. Nu am date despre poet şi prefer să rămână aşa. Tocmai pentru că poezia lui Nicolae Avram este de o traumatizantă verosimilitate. O anume voluptate a descrierii fără plasă de siguranţă (aşa cum este, de exemplu, în „nu-i bine să arunc cu pietre”) ar putea deranja, dar numai în cazul citării poemului, decupat din povestea mare.

În orice caz, am citit volumul ca pe o poveste, ca pe o mărturie (care poate fi şi indirectă, nu de martor-mărturisitor/ martir, ci şi de martor-spectator), dar şi ca pe derularea unei exorcizări de sub puterea demonilor copilăriei şi adolescenţei în comunism.

Promiscuitatea, ilegalitatea, amoralitatea, vulgaritatea, furtul, corupţia la toate nivelele sunt termeni-cheie ai acestei cărţi, de o sensibilitate poetică nu doar reconfortantă, ci izbitoare prin realitatea pe care o ţintuieşte precum o buburuză în insectar.

La pagina 30 se află chiar poemul ce dă seama pentru alegerea titlului:

 

„noi suntem băieţaşii:

cu capetele rase până la

sânge

 

împreună ne-am trăit viaţa

împreună am făcut foamea

am plâns am râs am iubit

 

după ce se dă stingerea

în dormitor se face linişte

sunetul paşilor pedagogului

haxim

sunt singurii

care se aud pe culoarul roşu

cu miros de benzină

 

uneori câte unul începe să-şi

spună povestea în auzul

tuturor”

 

Am spune noi, acela care trăieşte sau este măcar părtaş la rememorarea ei, are datoria morală să o lase şi altora. Volumul de poezie al lui Nicolae Avram este povestea supravieţuitorului care poate privi în urmă cu o oarecare detaşare, a martorului unui experiment-timp-regim-epoci-ideologii care, ne convine sau nu, a făcut victime fizice şi morale. Este un Poem pedagogic răsturnat.

 

Nicolae Avram, Federeii, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2010