Tatuaje

Mihail Vakulovski

 Sînge satanic

 „Sînge satanic” – cartea de debut a Cristinei Nemerovschi – începe cu un „Intro” care mi-a amintit de intro-ul lui Cesare Zavatini la „Să vorbim numai despre mine” din „Eu sînt diavolul”. Acesta e „Intro”-ul Cristinei Nemerovschi: „Mă consolează adesea în nopţi gri şi fără sfârşit gândul că lumea asta e atât de împuţită, diformă şi imbecilă încât, oricât de adânc m-aş afunda în mizerie, oricât aş slăbi strânsoarea şi aş ceda iubitei mele, vrăjitoarea neagră care îmi smulge carnea, îmi sângerează organele şi îmi ucide încet, perfid şi cu precizie neuronii, voi fi oricum, întotdeauna când îmi voi privi reflexia în apă sau oglindă, cea mai minunată fiinţă care a existat vreodată pe pământ”, iar acesta este intro-ul lui Cesare Zavatini: „Pe masa mea de lucru sînt puţine obiecte: o călimară, un toc, cîteva foi de hîrtie şi fotografia mea. Ce frunte largă! Ce va ajunge oare tînărul acesta frumos? Ministru, rege? Observaţi tăietura aspră a gurii, observaţi şi ochii. Oh, cît sunt de gînditori ochii aceştia care mă fixează. Mă simt uneori puternic intimidat de ei şi mă întreb: să fiu eu acela cu adevărat? Îmi sărut mîinile spunîndu-mi că într-adevăr eu sînt acel tînăr şi mă apuc iarăşi de lucru, cu rîvnă, ca să fiu vrednic de el”. Da, şi naratorul homodiegetic al Cristinei Nemerovschi e la fel de narcisist ca şi cel al lui Cesare Zavatini, dar aici se cam termină asemănările între cele două personaje. Protagonistul romanului „Sînge satanic” e M., un metalist de 25 de ani, care se caracterizează aşa: „Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână (…) Nu am criterii, nu am principii, trăiesc doar pentru plăcerea de moment, pentru frumuseţe, pentru iubire, pentru ură, pentru răzbunare, pentru a desfige legile universului pe care toţi orbii le urmează”. Avem un personaj destul de necunoscut literaturii române, chiar dacă la cîţiva tineri scriitori s-au mai rătăcit fraţi şi veri de-ai lui M., dar niciodată n-a fost personaj principal vreo unu’ dintre ei. Dar – atenţie – nu e vorba de un artist, un cîntăreţ din vreo formaţie rock, ci… doar de un ascultător de muzică metal, nu e vorba de lumea muzicală, ci de lumea unui fan metal. Personajul e din „lumea bună”, altfel, M. fiind absolvent de filozofie, la curent cu cele mai noi tendinţe în literatură, încrezut în propriile forţe şi nu fără un anumit şarm, exact cum vor să se simtă foarte mulţi tineri, exact cum orice părinte speră să nu ajungă – „Doamne fereşte!” – fiul sau fiica lor. M. e îndrăgostit lulea de-o gagică şi de-un puştan, aşa că avem ocazia să tragem cu ochiu’ la mai multe feluri de iubiri periculoase şi primejdioase (majoritatea… de grup), violenţe, sex, droguri şi beţii nesfîrşite, multe faze misogine, umor negru, ironii sadice şi iar sex. Deşi bisexual, personajul e furios şi pe poponari (vezi pp. 77-78), ne distrăm copios pe seama ziariştilor şi a redacţiilor, pe seama agramaţilor, iar capitolul „De ce nu iubim femeile” e cu dedicaţie specială pentru toate feministele din lume. Romanul e bine scris, limbajul e viu şi necenzurat, atmosfera bahică şi anti-socială e credibilă şi i se potriveşte perfect personajului, unicul lucru care mă miră e că în roman nu lipseşte nici o prejudecată despre „satanişti”, deşi autoarea ştie sigur despre ce scrie, în concluzie, reiese că acele prejudecăţi nu sunt sută la sută false. O carte care se citeşte uşor şi cu interes, care acoperă o plajă mare şi liberă, cum nu prea mai e cea de la Vama Veche, unde ajung – firesc – personajele cărţii, restul acţiunii avînd loc la Bucureşti, adică aici şi acum. M. urăşte oamenii, dar mai ales societatea în care trăieşte, de aceea se întîlneşte mereu cu proaste, ba ziariste-redactor-şef analfabete, ba studente la Litere în ultimul an (şi hal) de facultate, care la întrebarea despre „scriitorul preferat” îţi răspund cu întrebarea „din ce curs?”>:) Lectură plăcută.

Cristina Nemerovschi, „Sînge satanic”,

Ed. Herg Benet Publishers, Bucureşti, 2010