Emilian Galaicu-Păun

Ernesto Sabato, Înainte de tăcere

Un omagiu adus scriitorului argentinian care a încetat din viață zilele trecute.

La cei 100 de ani ai săi, argentinianul Ernesto Sabato îşi trăieşte propria postumitate într-un succint volum de memorii, redactat în 1998, şi tradus româneşte peste un deceniu, Înainte de tăcere, Rao, 2008. „…cu toate refuzurile mele de a scrie aceste pagini de sfârşit, accept până la urmă s-o fac, acum când eul meu cel mai profund, mai misterios şi iraţional mă îmboldeşte”.

În cuvinte puţine, bătrânul aproape centenar nu atât se confesează, cât îşi mărturiseşte credinţa în oamenii dragi, pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii, de la laureaţi Nobel şi preşedinţi de state (Gorbaciov, de ex.) la mari spirite vizionare (Camus, Che Guevara, Cioran etc., etc.). „Nu vreau să mor fără să spun aceste cuvinte”, sună laitmotivul cărţii.

Or, felul în care spune – fără fasoane, asumându-şi mai cu seamă greşelile şi trecând uşor peste realizările sale literare – are ceva din puritatea rugăciunii pentru sufletele alor săi: al soţiei Matilda în primul rând, dar şi al fiului Jorge Federico. Nu se poate citi fără strângere de inimă paginile consacrate memoriei lor; a le cita fragmentar ar însemna o impietate!

Dar cât de frumos evocă naşterea unei vocaţii: „Am rămas uluit de acea lume perfectă şi limpede. (…) am intuit că teoremele erau ca nişte catedrale maiestuoase, ca nişte statui frumoase în mijlocul turnurilor ruinate ale adolescenţei mele”. Şi ce dramatică-i despărţirea de ştiinţă, în care i se prevedea un mare viitor de astrofizician, în favoarea literaturii: „…Gaviola a spus că mă va ierta numai dacă voi reuşi să scriu o operă precum Muntele vrăjit. Sărmanul Gaviola, cred că niciodată n-a ştiut că lectura Tunelului îl impresionase pe însuşi Thomas Mann”.

Argumentul lui Ernesto Sabato mi se pare imbatabil: „…într-o perioadă de criză numai arta poate exprima neliniştea şi disperarea omului (…), ea este singura care-i captează în totalitate spiritul, mai ales prin marile ficţiuni care ajung să pătrundă în spaţiul sacru al poeziei”. (Din acest punct de vedere, cât de bine l-a „citit” pe E. M. Cioran: „Am descoperit în Cioran coerenţa unui om autentic şi am împărtăşit gânduri de o similitudine notabilă (…) Am convingerea că durerea lui metafizică s-ar fi alinat dacă ar fi putut scrie literatură…”)

Reţin pe final această frază: „Viaţa mea pare să se termine ca Tunelul, cu ferestruici şi tuneluri paralele, unde totul este posibil la modul infinit”. Or, Tunelul lui Sabato este o operă nemuritoare, iar viaţa… viaţa continuă!