TATUAJE

Mihail VAKULOVSKI

 150000 la peluze

 Poezia n-a fost niciodată profitabilă, nu degeaba în popor „poezie” rimează cu „sărăcie”, dar pe vremurile de criză pe care le tranzităm e tot mai greu să publici o carte de poezie. Aşa că poeţii recurg la ce le rămîne – exploatează internetul şi, uneori, dacă vrei ceva palpabil, totuşi, şi ai şi noroc, poţi să-ţi publici manuscrisul ca supliment în vreo revistă. Aşa a apărut mai întîi noua carte a Dianei Iepure, „O sută cincizeci de mii la peluze” – ca supliment al revistei „Stare de Urgenţă”. Dar abia acum, după doi ani, volumul apare şi cu ISBN, la o editură adevărată – şi încă la una nouă, cu mari ambiţii, mari planuri, cu proiecte concrete – Casa de Pariuri Literare. Volumul are coperte haioase, cu desenuţe prin interior (autor: Laurenţiu Midvichi), o autobiografie la fel de veselă, prefaţa („Vastul neobişnuit al obişnuitului”) este foarte caldă şi generoasă, scrisă de Nora Iuga, care o simte pe Diana Iepure foarte apropiată de sensibilitatea ei poetică. Motoul cărţii însă este absolut plat în prima parte, cam paranoic în partea a doua şi nu are nici o legătură cu cartea (de altfel, ca şi titlul). Menţionez din start că „O sută cincizeci de mii la peluze” e o carte faină a unei poete talentate. Din păcate, Diana Iepure insistă asupra textualismului, textualism care i-o trage existenţialismului, îi suge sîngele, îi înăbuşă mişcarea, acţiunea, viaţa, dar – din fericire – textualismul ei este învăluit cu viaţă în celelalte poeme, poezii cotidiene combinate cu existeme naive pe modelul picturii naive, apoi moldovenismele & sovietismele sînt înlocuite cu muntenisme, ceea ce pare cam nefiresc la început, dar poemul „Eticheta” dă o nouă perspectivă cărţii şi lecturii ei, îţi dai seama că ceea ce ai citit pînă aici a fost doar o etapă, iar odată ajuns la „Eticheta” cu „familia nouă”, „un copil nou”, o viaţă nouă, îţi dai seama că trecutul rămîne trecut şi punctum şi în poezie, nu doar în viaţă. La Diana Iepure foarte importantă e relaţia eului liric cu celălalt, fie el „superior” – mama, tata, sau „inferior” (cum e Vic, de exemplu), dar la fel de importante sînt şi simbolurile, foarte puternice – rochia de mireasă a mamei, ostrovul de jucării, dar şi metaforele, cum ar fi, de exemplu, pernele făcute din cămăşile tatălui – o metaforă extraordinară,d e o mare forţă şi sensibilitate. Poeme-chipuri, ca şi la Stoian G. Bogdan, chipul Feliciei, al Vicăi, Borea tractoristul, prietenul snob, Nananica, Dochiţa, Gasiţa, Rozeta, Nina, poetul Leopold, care seamănă cu Vsevolod Ciornei, care Dianei Iepure nu-i plăcea, dar mie – da, poet care scria la „Săptămîna” chişinăuiană, care Dianei Iepure nu-i plăcea, iar mie-mi plăcea, pe cînd eram – şi eu, şi Diana – la Chişinău. Multe feţe, oameni – vii sau morţi – care se deosebesc totuşi de cei din peluze, care urmăresc acţiunea, pentru că personajele Dianei Iepure sînt active, în teren, în mijlocul evenimentelor sau imediat după încheierea acţiunii. Oricum, eul poetic, care se află în teren, îi invită mereu la joc, e un joc interactiv, modern, un joc de-a viaţa şi de-a moartea, însă nu pe viaţă şi pe moarte, nu... Diana Iepure e o poetă matură şi completă, textele ei sînt bine scrise şi bine controlate, iar cartea este unitară şi adună şi formează o lume proprie, ceea ce e foarte important pentru un poet, o lume contradictorie cu titlul cărţii, aşa cum fetiţa din sat „îşi inventa nume lungi, melodioase”. Un experiment interesant, cu rădăcini adînci în .md, care mă face curios în legătură cu următorul proiect al Dianei Iepure. Sincer, aş prefera să urmeze o carte îmbrăcată în straie moderne, actuale, fără port tradiţional sau regional, dar depinde doar de cel din teren/scenă ce etichetă îşi va alege, că eticheta lipită de criticii literari chiar nu mai contează.

Diana Iepure, „O sută cincizeci de mii la peluze”,

Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2011