Veronica D. NICULESCU
Dan Perjovschi, doar o însemnare personală despre o carte
Mai întîi, tot citind din “20/22 – Douăzeci de ani de texte”, de Dan Perjovschi, tot citind şi tot privind pe fereastră, am zis aşa:
Am în faţa ferestrei un brad. Creşte un pic în fiecare primăvară. Iarna trecută, oricît m-aş fi întins ca să-i scutur crengile de zăpadă, nu reuşeam să-i ating vîrful celei mai apropiate crengi. Graţie centimetrilor de-un verde crud adăugaţi în primăvara asta, acum pot.
Cartea lui Dan Perjovschi este ca un copac. A crescut din bucăţele mici şi esenţiale. A crescut din centimetri adăugaţi vreme de 20 de ani şi aşa s-a născut “Metrul de istorie” despre care ne vorbeşte Daria Ghiu în Cuvîntul înainte.
Apoi, tot citind şi privind mai puţin pe fereastră, trecînd de primii ani din carte, cei cuprinzînd articole despre problemele artei contemporane şi ajungînd spre zona de analiză socială şi politică, am zis aşa:
Despre o astfel de carte ar trebui scris scurt. Orice articol lung ar fi o netrebnicie, o nepotrivire cu stilul autorului. Şi-am simţit aşa:
Eu citesc cartea lui Dan Perjovschi ca pe o carte de poezie.
Şi-am mai citit. Am tot citit poezie. Şi-am ajuns la următoarele două rînduri:
“Sub privirile soţului, gardienilor publici, Primăriei, unor gură-cască, mass-mediei şi ale noastre, o femeie îşi dă foc. Nimeni nu o opreşte.”
Se întîmpla în 1999. La Piteşti. Lucram la un ziar. Femeia venise cu o zi înainte la redacţie. Anunţase în secretariat ce are de gînd. N-a crezut-o nimeni. Înainte de a-şi da foc, o femeie care îşi va da foc nu este decît o femeie care zice că îşi va da foc. Au fost trimişi un reporter şi-un fotograf. Nu era prima oară.
Atunci am închis cartea şi-am zis aşa:
Cartea asta e despre mine. Într-un fel sau altul, în nici un fel şi în toate felurile, cartea asta e despre mine.
Pentru dumneavoastră, cartea asta nu e deloc despre mine. E numai şi numai despre dumneavoastră. Căutaţi-vă, sîntem cu toţii pe-acolo.
Femeia aceea, ţin minte foarte bine, foarte rău, avea ochii verzi. Scînteiau.