Dumitru CRUDU
Foametea din 1946 şi relaţiile dintre oameni
În toate mărturiile supravieţuitorilor foametei din 1946-1947 pe care le-am găsit în cartea lui Alexei Vakulovski În gura foametei apărută în 2011 la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, se spune negru pe alb că originea acestei catastrofe de neimaginat, una dintre cele mai mari din istoria basarabenilor, a fost una politică.
În zecile de depoziţii ale locuitorilor din Antoneşti care au reuşit să rămână în viaţă după această nenorocire de proporţii apocaliptice, se arată că foametea din acea perioadă nu fusese provocată de seceta din 1946, fiindcă, de rău, de bine, oamenii adunaseră o minimă recoltă care le-ar fi permis să ajungă la vară, ci fusese o creaţie a autorităţilor sovietice, care organizaseră în fiecare sat echipe de hăitaşi care rechiziţionau la stat toate rezervele de grâu şi de porumb ale ţăranilor („Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată...”). Punând cap la cap mărturiile ţăranilor din Antoneşti pe care i-a intervievat regretatul profesor de literatură şi scriitorul Alexei Vakulovski, nu putem să tragem decât o singură concluzie: că foametea din 1946 a fost o bombă atomică pe care nomenclaturiştii sovietici au aruncat-o în satele basarabene. Cartea regretatului profesor şi scriitor Alexei Vakulovski descrie plenar atmosfera otrăvită din timpul foametei, dar mai ales arată foarte limpede cum a influenţat aceasta asupra relaţiilor dintre oameni, dar şi asupra fiecărui om în parte. Şi nu e vorba doar despre cazuri de canibalism, cu toate că oamenii din această carte amintesc şi despre aceste crime abominabile, ci despre faptul că pe unii oameni foametea i-a făcut şi mai nobili, iar pe alţii i-a înrăit şi mai tare. Majoritatea celor trimişi să măture grâul din casele basarabenilor erau nişte cozi de topor, dar printre ei se mai nimereau şi unii care le ziceau în barbă ţăranilor să mai dosească pe undeva câţiva pumni de făină („Când cei doi activişti au ieşit afară, cel rămas îmi spuse: Mai repede, lele, ascunde un tobultoc pentru copilaşi”). Totuşi, aceştia erau minoritari şi predominau cei care îşi pierduseră orice trăsătură umană.
Repet, cel mai mare merit al cărţii lui Alexei Vakulovski nu e acela de-a fi o colecţie de grozăvii, cu toate că le descrie şi pe acestea, adică aminteşte că pentru a supravieţui unii oameni şi-au mâncat pisicile, câinii, şobolanii din pod, coji de copaci, opincile, pantofii sau fel de fel de buruieni şi aşa mai departe, ci insistă să arate impactul foametei asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii, soţi, fraţi, rude, vecini sau consăteni. Unele mame sau unii taţi în timpul foametei şi-au abandonat copiii sau doar unora dintre ei le dădeau de mâncare, iar alţii au salvat oameni de la moarte. Unii oameni s-au comportat ca nişte laşi şi ca nişte fiare, iar alţii au fost nişte eroi şi au dat dovadă de largheţe sufletească. Nu întâmplător, după foametea din 1946, ne zice Alexei Vakulovski, unii copii nu au mai vorbit niciodată cu părinţii lor, iar alţii s-au împrietenit şi mai tare. Cartea lui Alexei Vakulovski adună cele mai diverse perspective asupra foametei şi relevă toate felurile de comportamente umane. De aceea, ea reprezintă un document uman de neegalat. Citind această carte, am rămas cu un regret şi cu o bucurie. Cu o bucurie că am citit o carte excepţională şi cu un regret că profesorul Alexei Vakulovski nu a reuşit să se realizeze ca prozator, fiindcă, sunt sigur de asta, ar fi putut fi un mare scriitor.
P.S.:
Şocul cel mai mare pe care l-am avut săptămâna trecută atunci când am citit şi am recenzat cartea lui Alexei Vakulovski În gura foametei e că am descoperit că despre foamete se poate vorbi şi altfel. Aşa cum am constatat şi în cronica mea de vinerea trecută, cartea lui Alexei Vakulovski nu este neapărat o antologie a monstruozităţilor care s-au întâmplat în timpul genocidului din 1946, ci o carte de mărturii extrem de preţioase despre modul cum s-au comportat oamenii în vremea acelei catastrofe îngrozitoare. Provocându-i pe consătenii săi să se mărturisească, regretatul profesor de literatura română, de fapt, a construit un roman-document în stilul prozei nonficţionale americane, în care miza nu a fost să reconstituie anumite evenimente istorice, ci să accentueze felul în care acestea au acţionat asupra oamenilor. Faptul că Alexei Vakulovski a reuşit să scoată la iveală modul cum s-a comportat un om sau altul în timpul acelor condiţii extreme şi să releve relaţiile interumane, face ca În gura foametei să fie una dintre cele mai mari creaţii din literatura documentară basarabeană.
Foametea din 1946 a fost un declic pentru ca unii oameni să-şi arate, aşa cum spunea undeva şi Moni Stănilă, cele mai nebănuite aspecte ale personalităţii lor. Dar ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai tare e că am găsit că foarte mulţi oameni s-au purtat admirabil, dând dovadă de generozitate, nobleţe, solidaritate, spirit de sacrificiu, largheţe sufletească sau, chiar, de eroism. Până acum auzisem doar că unii oameni, pentru a supravieţui, le-au luat părinţilor sau fraţilor lor şi pâinea de la gură. Nu e vorbă, povesteşte şi Alexei Vakulovski despre mame care şi-au abandonat copiii sau despre fii care şi-au lăsat părinţii bolnavi şi înfometaţi prin gări, dar povesteşte şi despre eroii foametei din 1946. Or, eu nu ştiam că au existat şi asemenea oameni în timpul foametei. Dar ei au fost. Şi au fost foarte mulţi, chiar şi dacă foarte puţin se vorbeşte astăzi despre ei. Oamenii ăia care şi-au pus viaţa şi sănătatea în pericol pentru a-i salva pe cei din jurul lor sunt cu adevărat nişte eroi basarabeni anonimi. Dacă nu aş fi citit cartea profesorului Alexei Vakulovski, s-ar fi putut să nu fi ştiut niciodată că unii oameni pur şi simplu s-au manifestat foarte nobil în vremea foametei.
Cu toate că învăţătorul Isae Prisac ştia că, dacă va fi prins ieşind din cantina şcolii cu o bucăţică de pâine, va avea mari neplăceri, oricum, el a încercat să scoată din clădirea şcolii o hrincă de pâine pentru a i-o duce soţiei sale, care-l aştepta bolnavă acasă. E impresionant spiritul de sacrificiu de care dă dovadă şi un alt consătean de-al lui Alexei Vakulovski, care o târâie în spate pe o câmpie înzăpezită pe o fată degerată şi leşinată de foame şi, în felul acesta, îi salvează viaţa. Sunt unii oameni care înfiază copii orfani. Sunt unii părinţi care, pentru a-şi salva copiii, renunţă ei să mai mănânce.
Sunt foarte mulţi oameni de tipul ăsta şi e meritul lui Alexei Vakulovski că vorbeşte despre ei.
Această carte este şi o terapie pentru cei care şi-au deschis sufletul, pentru că şi-au recunoscut unele dintre păcatele pe care le-au făcut în timpul foametei, iar cel mai frecvent dintre ele fusese furtul.
Unul dintre consătenii lui Alexei Vakulovski povesteşte că fratele său mânca grăunţe crude şi vomita, apoi le culegea din vomă şi le mânca. Asemenea detalii se găsesc cu carul în cartea lui Alexei Vakulovski şi anume ele fac ca volumul În gura foametei să fie, aşa cum am spus-o şi mai la deal, o capodoperă.