AncheTiuk

 Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?

 Augustin Nacu

 La propriu, nu am avut aşa ceva. La figurat, ca şi oricare alt om, bineînţeles că da. De aceea, asociez foamea cu dorinţa perpetuă, nestăvilită de a avea, de a obţine ceva, uneori, cu orice preţ, ceea ce e deja un soi de lăcomie. Sau de a realiza ceva anume în planul creaţiei sau în cel al vieţii de zi cu zi. O dorinţă care te copleşeşte cu desăvârşire şi care te face să uiţi de tine însuţi. Pur şi simplu devii doar foamea aceasta şi nu mai rămâne nimic din tine. Eşti devorat de ea. Dar despre astfel de foame s-a scris destul şi nu văd niciun sens în a-i repeta pe alţii. De aceea, aş vrea să mă folosesc de această ocazie pentru a spune câte ceva despre foame la propriu, care poate părea mai banală cumva în comparaţie cu celălalt fel de foame, pomenit de mine, de cu totul alt nivel, să-i zicem, mai elevat, mai interiorizat, dar care nu e mai puţin dramatică, pentru că intensitatea trăirilor şi în acest caz este aceeaşi, ba poate chiar şi mai mare uneori, dacă ar fi să luăm în considerare consecinţele, adeseori de-a dreptul tragice pentru om. Cum am spus, nu am cunoscut vreodată o perioadă a foamei în viaţa mea de până acum. Faptul acesta îl datorez părinţilor mei, care au cunoscut aievea, nu în imaginar foametea din 1946-47, organizată de regimul sovietic, proaspăt instalat în Basarabia. Asta dacă vorbim  acum de o perioadă a foamei. Generaţiile actuale nu prea ştiu mare lucru sau nu ştiu nimic despre acea perioadă. Mie mi-au povestit părinţii, dar şi alte persoane, trecuţi cu toţii prin acea perioadă de foame din viaţa lor. Tata, de pildă, mi-a mărturisit că se considera fericit dacă avea măcar două fire de ceapă verde pe zi. Leşina la ore sau când se pregătea de examene, bineînţeles, de foame. Nu se putea concentra la ce citea tot de foame. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu alţi colegi de-ai lui, care nici ei nu aveau nimic de mâncare. Nu puteau dormi noaptea tot de foame şi auzeau cum unii colegi ai lor, racolaţi de NKVD (ulteriorul KGB), molfăiau pe sub pături, căci primeau de la noii lor stăpâni pâine şi cârnat pe timpul foametei. Aceasta pentru că erau utili, probabil, în ale turnătoriei. Trepăduşi se găsesc oricând, precum se ştie. Bunicul meu după tată ducea cu trenul covoare ţesute de bunica mea în Ucraina de Vest pentru a le schimba pe saci cu cartofi. La întoarcere, trenul era adeseori atacat de alţi oameni care tot mureau de foame, încât bunicul ajungea acasă doar cu o jumătate din cartofii obţinuţi în schimbul covoarelor moldoveneşti. Mama mi-a povestit şi ea mai multe, dar am reţinut doar că mi-a spus că în perioada despre care este vorba a văzut nu o dată pe străzile Chişinăului oameni veniţi de la ţară care cerşeau pe la colţuri pentru că în sat nu mai aveau ce mânca. Şi mi-a mai povestit un episod. A văzut odată cum unul dintre trecători i-a aruncat o bucată de pâine unui bătrân ţăran de pe marginea străzii, care abia mai respira, şi care nu a reuşit să ajungă la bucata aceea de pâine pentru că alţii, mai tineri, care tot cerşeau, i-au luat-o înainte, aruncându-se la pâinea aceea şi mai şi bătându-se pentru ea. Mama a mai trecut şi a doua zi pe acolo să-i dea ceva bătrânului acela, deşi nici ea nu prea avea ce da. Omul era deja mort. Mureau foarte mulţi chiar şi pe străzile Chişinăului. Iată ce înseamnă o perioadă de foame. Dar astea-s doar crâmpeie. Din câte ştiu, potrivit ultimelor statistici, în perioada aceea de foame generalizată au murit circa 200 de mii de oameni. N-aş fi abordat acum acest subiect, dacă n-aş fi considerat că perioada despre care am pomenit en bref a lăsat şi ea o adâncă amprentă în mentalul colectiv din Basarabia.