AncheTiuk

Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?

Mugur Grosu

 În ultima vreme se tot vorbeşte despre „generaţia cu cheia de gât”. Şi eu am avut cheia de gât, dar nu cred că asta spune mare brânză despre copilăria din „Epoca de Aur”. Mai degrabă ne-ar fi putut porecli ”generaţia sus plăcuţa - jos plăcuţa” - după comenzile pe care le primeau miile de pioneri târâţi pe stadioane şi puşi să ridice şi să coboare, în bezna minţii, plăcuţe de carton care compuneau uriaşul portret al Conducătorului şi te miri ce imnuri de slavă. La chip era mare teroare, că dacă unul ridica greşit o plăcuţă ieşea vreun coş sau furuncul pe faţa slăvitului şi-o băgau toţi pe mânecă. La o astfel de manifestaţie, grupul meu nimerise la gura lui Ceauşescu, lăţită pe câţiva metri (ce canibalism sublimat!) iar la prima repetiţie, deşi ne instruiseră foarte strict cum să umblăm cu cartoanele, le încurcasem, aşa că atunci când ne-au spus „sus plăcuţa x”, în locul surâzătoarei Guri apăruseră niscaiva dinţi cariaţi sau te miri ce trompă extraterestră, judecând după turbarea care-i apucase pe organizatori. Dar n-aveam mare idee despre gravitatea isprăvii şi otrava care hrănea teroarea dresorilor, aşa că nici asta cu plăcuţele pe stadioane nu-i mare brânză. Mai ales că, oricât de caraghios ar suna, asta era un fel de vacanţă pe lângă interminabilele săptămâni de „practică agricolă” la care ne înhămau din vară până la primele îngheţuri: hrana-ngheţa pe câmp şi noi, cot la cot cu intelectualii naţiei, eram târâţi pe câmpuri să o culegem. Măcar dacă asta ne-ar fi umplut blidele: restul timpului îl pierdeam la interminabile cozi la mâncare, aşteptând ceasul de taină în care s-ar fi primit marfă. Copilăria mea a fost doar un ghem de cozi înnodate una de alta: coadă la lapte, coadă la carne, coadă la ouă, coadă la brânză, zahăr, ulei şi, doamne-ajută!, la hârtie igienică. Dac-ar fi musai să aleg un obiect care să ne descrie condiţia, n-ar fi nicidecum cheia, ci lingura. De altfel fotografia mea preferată e cea în care apar cu o lingură de lemn legată la gât cu o sfoară; am şi făcut câteva instalaţii cu astfel de obiecte –  care m-au bântuit multă vreme; alături de-mpodopidele linguri de odinioară, ţinute-n vitrină, lingura simplă, crestată iute în lemn, sub imperiul urgenţei şi precarităţii, e o chintesenţă, constanta tragi-comică a neamului meu, e chiar linia aia fragilă de hotar dintre oameni şi dobitoace, între grijile burţii şi hrana sufletului. Nu foamea, ci spectrul ei ne dezumaniza. Şi cum sufletul nu ştie să ţipe, sau nu aşa de tare ca burta, nu-i de mirare că mulţi văd şi azi comunismul ca pe-o măruntă eroare gastronomică: „dacă Ceauşescu dădea de mâncare la oameni, nu-l împuşcau”. Şi porcii se-ngraşă, nu-i aşa?