AncheTiuk

 Ai avut vreo perioadă a foamei în viaţă? Cu ce asociezi foamea?

Veronica D. Niculescu

Kilograme – 42, vrăbii – cîte?

Dragă Mihai, foarte incitantă temă de anchetă aţi ales, chiar mă provoacă să scriu despre foame, la propriu, în cel mai simplu sens al său – lipsa mîncării în anii ceauşişti. Măcar să nu-i mai aud pe cei care zic că acum e mai greu. Au uitat. Am putea vorbi, bineînţeles, de foamea de carte, de muzică, de filme, apoi de foamea de timp sau de libertate, atunci şi acum. Dar, fiindcă tot mă aflu într-o cazemată de dicţionare, rămîn la foamea ca „senzaţia nevoii de a mînca”. Şi o fac şi trăgînd nădejde că tema anchetei v-a fost inspirată de cartea despre care îmi mărturiseai că stă să vină, „În gura foametei”, „cartea de interviuri a lui tata cu supravieţuitorii foametei de după cel de-al II-lea Război Mondial, pe care o aşteptăm de vreo 10 ani”. Şi pe care o aştept şi eu. Aşadar, foamea-foame.

Paradisul culinar al copilăriei se sprijină pe cornurile proaspete de patruzeci de bani şi cutiuţa de smîntînă în care le înmuiam cu mînuţa-mi dolofană, pînă pe la 5-6 ani, poate şi un pic mai tîrziu. Apoi a început foametea. Sînt eleva cozilor interminabile, la lapte, la unt, la tacîmuri de pui şi la oase de porc, la ulei şi la zahăr. Mare mîncăcioasă nu eram, nici n-aş fi avut cum să dezvolt o asemenea caracteristică. Dar cozile tot le făceam, asta era parte din viaţă. Pile n-aveam, zeiţele vînzătoare ne erau total inaccesibile dincolo de tarabele lor, nu ştiam ce-i „datul pe sub mînă”. Fetiţa de la parter, a cărei mamă era vînzătoare – de şosete, dar asta nu conta, ceea ce conta era infiltrarea în sistem – fetiţa asta era ţinta invidiilor noastre, a copiilor de ingineri... Şi mai crunt era însă cînd lipsa banilor te împiedica şi de la statul la cozi. Au fost zile cînd tot ce era de mîncare prin casă era mămăliga cu ceapă prăjită (dacă prăjită). Ajunsesem în aşa hal încît, cînd mama ne zicea dimineaţă că la prînz o să mîncăm „răbdări prăjite”, eu salivam! Salivam la rezonanţa cuvîntului „prăjite”! Îmi imaginam delicioase aripi sau spinări de pui...

Mai tîrziu, într-un cămin studenţesc, mă înfruptam cu friptura de pîine uscată făcută pe un reşou improvizat dintr-un cub de BCA. Se strîmbau colegii din cantină la „nici o masă fără peşte”? Eu le adoram, aşa cum erau. Uneori, din Bucureşti duceam victorioasă acasă cîte-un salam de vară (tăiat în două, fiindcă nu se mai vindeau întregi, să nu cumva să-ţi faci stocuri), sau vreun borcănel de cafea luat de la arabi.

Am trăit, ca majoritatea celor de vîrsta mea, ani de foamete şi de sărăcie extremă. Cum să îi uiţi? Şi cum să nu săruţi mîinile sufletului părinţilor? Cîte sacrificii au făcut, cum s-au mai dat peste cap şi pentru bietele „răbdări prăjite”, mereu transformate în ceva, ceva, cît de cît, de pus pe masă. Iar mama, nemţoaică, gătea dumnezeieşte, totul era să aibă şi ce. Dar au fost şi după-amiezi lungi în care, aşteptîndu-l pe tata din vreo delegaţie, ne întrebam, eu şi mama, cu ochii pierduţi spre balconul înverzit, cam cîte vrăbii ne-ar trebui pentru un papricaş! Cu cîtă silă şi cu cîtă milă să mă privesc eu pe mine, cînd privesc în urmă? Mă debarasez de toate astea scriind şi răstălmăcind întîmplările, în nişte povestioare foarte personale.

Un lucru bun ar fi putut face şi foametea asta: m-ar fi putut scuti de armată, în primul an de facultate. Dar nu, nu mi-a ieşit figura. Aveam 42 de kilograme, se pare că eram cu două prea grăsuţă! Şi astfel mi-o amintesc pe Vali, biata Vali, colegă de facultate care, spre deosebire de mine, era scutită de armată pe bază de greutate. A înnoptat o dată în camera noastră, atunci am văzut uluită că ea, pe sub blugii de constănţeancă, purta şi pantaloni de trening, deşi eram în toiul verii. Vali, cea mai firavă dintre noi. S-a sinucis în noaptea dinaintea examenului de diplomă. Purtam o rochie roz făcută de mama cînd am aflat, dimineaţa. O ameninţau părinţii, se pare, să nu îndrăznească să vină acasă nemăritată, după ce „s-a destrăbălat” cinci ani prin Bucureşti. Să nu îndrăznească cumva! Şi n-a îndrăznit. De-aici, am putea continua vorbind despre celelalte feluri de foame. Dar am putea la fel de bine şi să tăcem despre asta.

Mai zic atît, oricît de cruntă ar fi perioada pe care o traversăm acum, cruntă nu e deloc cuvîntul potrivit.