Diana CORCAN
poemul de azi
nu pentru că e toamnă (şi alte tâmpenii) şi astenia mi-a umplut sertarul
cu pastile şi paharul cu vin nu pentru că văd
casele strâmbe pică pe vaduri în singura apă care spală oraşul
tot anul – se pregătesc de iarnă ca nişte sloiuri gri
şi moara
şi fantoma ei ambulantă pe care o urmăresc interesată cu binoclul pe geam
în fiecare noapte
cum s-a întors
cum apare -şi-ntotdeauna mama în ultimul moment – când să mă duc la culcare
se prinde în dantela de fier care încurcă faţada sau se aruncă de acolo în zori
după ce-şi stinge ţigara
mama pe balcon se plimbă cu ţigara aprinsă în gură
şi râde strident de i se scurge machiajul la ochi
de se scutură dimineaţa rugina pe ziduri - acum văd
s-a apucat de fumat şi de râs prin clădirile vechi
în loc să doarmă într-un cimitir îmbrăcată corect
nu pentru că mie nu mi-ar ieşi obligaţia asta şi-ar trebui să-i iasă ei
sau pentru că eu am altceva oricât de banal de făcut
treaba aia cu „bună ce faci” cu un zâmbet întins dat cu ruj – cam atât
atunci când merg într-un loc unde se toarnă un film cu oamenii unui oraş
obosit care se adună şi cântă sau mai precis îşi lălăie mâinile capul pe burtă
o zi pe săptămână fix
nu sunt sigură şi mă ciupesc de obraz
nu sunt sigură
nu sunt sigură
nu sunt sigură nici că aceste rânduri
le-am scris.
aici la marginea patriei în care plouă
stau şi mă gândesc ce-aş putea să fac eu aici pe o bancă
dacă tot am rămas cu toate picăturile rupte pe mine – să ţip?
e totuşi anotimpul ploios şi se lasă întotdeauna tonul mai jos când
ajungi să umbli cu ploaia pe tine şi mersul ţi-l schimbi
- începi să te acomodezi cu ce ai
stau să mă gândesc ce-aş putea să fac eu mâncată de vărsat
de apă pe această bancă mâncată şi ea – îi lipsesc trei coaste de lemn
şi un braţ – de un animal obosit care şi-a dorit poate un minut
de căldură să simtă între dinţi
sau poate a ţinut să audă lemnul cum zbiară atunci când îl rupi
- e ca şi cum ţi-ai trosni tot scheletul deodată şi te simţi mult
mai bine!
sau nu ştia nici el ce să facă sau poate altceva n-a găsit
trăiesc totuşi într-un oraş primitiv la marginea ţării în care plouă
non stop şi din care cine a avut curaj a fugit
- văd urmele în noroi care se duc spre şosea (şi nu mai văd un drum înapoi)
au rămas reţinute fotografiile lor în mişcare când au făcut primul pas
pentru ziarul local – se păstrează consemnate cumva la decese toate
figurile care nu se întorc
aici în patria în care plouă pe feţe
nu se uită nu se abandonează nimic – e un scriitor treaz
care notează tot ce se întâmplă într-o zi de o sută de ani – scrie cărţi
şi le pune cu cotorul în jos pentru că oricum
nu se citeşte doar se spune încontinuu
ceva fără rost.
mă învăţasem cu schimbarea
eram ambiţios
în această provincie
dacă nu aveai nume
aveai la botez o istorie întreagă
de aceea ştiam că pot să aştept
şi eu ca oricare altul
aveam un bunic care se făcuse de tânăr
călugăr pe mare
se rugase cu ochii în larg ani de zile
pentru toate furtunile negre din jur
apoi dispăruse – firesc
luându-şi şi un nume cu el din mulţime
se ridicase la cer
şi mă lăsase să aştept
aşteptam
aşteptase şi tata cu gâtul uscat
doar că apărea câteodată unul john
în oraş
şi spunea cu o cutie de bere în mână
- povestea - era tânăr - cum s-a rătăcit într-o noapte cumplită
pe o stradă – odată - cu frig şi zăpadă şi pete de sânge
lucrate de mână de o istorie întreagă
acum că-i e sete – este mult mai bine
e pe altă stradă
şi poate să înghită orice
pe lângă o singură bere filtrată
mi-am strâns numele – să fie – din timp
am înţeles că e tot ce poţi să păstrezi
să iei cu tine dacă pleci mai departe
dintr-o saga bogată
mi-am strâns hainele pe care
se urcă furnicile ca nişte rude sărace
să le devore în plină zi
am luat de lanţ un câine
de care îmi închipuiam că-i al meu
şi m-am mutat un centimetru
mai încolo
m-am învăţat să tot scriu
şi notez pe secunde: este rău – este bine
este rău – este bine
să aflu.