Mihai BĂDICĂ

 Every 2 hours and 36 minutes (traducere din limba engleză)

 

Aveam voie să fumez o singură țigară la fiecare 2 ore și 36 de minute. Orele treceau greu, ca atunci când faci lucruri neplăcute. Dacă fumam mai des sau două  în loc de una, aș fi rămas fără țigări înainte de culcare. Gândul ăsta îmi dădea o panică de moarte, așa că respectam cu strictețe intervalul. 2 ore și 36 de minute. Cu atât mai bine, puteam să muncesc mai mult dacă fumam mai puțin. Aș termina traducerea în câteva zile. Aș încasa banii și aș renunța la restricția asta tâmpită. Și așa fumam cele mai ieftine țigări cu filtru. Luam la bucată, de la magazinul din colț. În fiecare dimineață ceream 7 țigări și proasta de vânzătoare se uita la mine cu scârbă. Uite și la căcatul ăsta, n-are bani de un pachet! Cu banii de pe traducere aș comanda un pachet întreg, chiar două și-o cola la 2 litri. Să-i râd în nas proastei. Vezi fă tâmpito, s-a întors roata! Vaca Domnului!

 

De fapt, nu era atât de rău. Când ne-o fi mai rău, așa să ne fie, râdeam singur. Doamne ajută! Cu banii ăia puteam să-mi iau chiar și o pereche de blugi. Cine știe, poate îmi rămânea și de-o noapte în club. M-aș întâlni cu Alina. Pentru ea nu contează că îmi iau țigări la bucată.  Alina mă place așa cum sunt. Aș veni cu ea în garsonieră, dimineața. Atunci să vezi. Aș servi-o cu Cola și țigări. Da, ar fi o treabă. Trebuia să muncesc mai mult, să termin dracului odată traducerea asta tâmpită.

 

Găsisem anunțul într-un ziar vechi. Mi-am luat inima-n dinți și am sunat. Un bărbat cu o voce calmă mă ascultase bâlbâindu-mă și mințind că am auzit de la un prieten care îi recomandase ca angajatori serioși. Le-am făcut o vizită. Un bloc în Drumul Taberei. Știți drumul Taberei? Cartierul ăla de pensionari, fără metrou, liniștit, plin de terase și securiști. Mai cinstit în Berceni, ai metrou, spital de nebuni, piață ieftină. Mi-a deschis ușa un bărbos îmbrăcat cu o robă portocalie. Îmi zâmbea cu toți dinții. Intră, nu-ți fie teamă. Suntem creștini, dar practicăm yoga, mi-a spus și a dublat cu o plecăciune. Mai văzusem așa ceva doar în filme. Am intrat cu tupeu, încercând să răspund cu un zâmbet care nu mi-a ieșit. În apartamentul decorat cu tot felul de statuete indiene mirosea sufocant a bețișoare aromate. Bărbosul m-a invitat în ceea ce fusese înainte bucătăria. În sufragerie probabil se derulează scene kamasutrice cu lesbiene, m-am gândit și automat mi s-a imprimat pe figură un zâmbet sincer și larg, așa cum îmi lipsise la intrare. În marga noastră, adică în credința noastră și și-a ridicat sprâncenele ca și cum se mira de ce spune, umanitatea este o mare familie. Toți suntem frați și surori. Pot să îți spun frate? Ești nebun? Cum să nu! Am dat din cap ca un apucat. Mi-ar fi plăcut să-i spun că și eu îi numesc frați pe prietenii din cartier, cu care am copilărit și cu care băgam bățul prin gard la spitalul de nebuni. Ce ne mai plăcea să-i agitam pe nebunii ieșiți la înviorare în curte. Erau prea liniștiți, sedați probabil. Cel mai tare ne distram când ieșea în curte și vecinul meu de la trei, Manuel. Era un abonat regulat al spitalului de nebuni. O dată la câteva luni se interna. Îl ajuta să se regăsească spiritual, așa ne spunea. Nu aveam voie să-i spun toate astea. Trebuia să mă controlez și să obțin traducerea. Mai încape îndoială? Bineînțeles, frate! Totuși, aș avea o întrebare. Se poate fuma aici? Mirosul greu de bețișoare aromate mă condiționase inconștient sau poate pur și simplu trecuseră cele 2 ore și 36 de minute și acum mă ardea buza de o țigară. Pavlov era un tip deștept. Puțini știu că, în încercarea lui de a studia secrețiile psihice, chiar el numea așa reflexele condiționate din experimentele privind funcția gastrică a câinelui, ajunsese obsedat de rutina zilnică, experimentând pe propria persoană condiționarea clasică. Mânca la aceeași oră, își hrănea câinele la același oră, se căca o singură dată pe zi, la aceeași oră, pe scurt, își trăia viața la aceleași ore, alese de el, după o rutină perfectă. Această ecuație obsesională a condiționării supreme s-a completat cu insomnii după ce fiul lui, Victor, a murit în Armata Albă, dar asta este o cu totul altă poveste.   

 

În marga noastră vedem viața ca pe o relație supra-cosmică cu ceilalți, frate. Fumatul nu este permis, mi-a răspuns pedant ca o fată mare și a ieșit din fosta bucătărie pentru a se întoarce câteva momente mai târziu cu  materialul de tradus. Coli A4 rupte și îngălbenite de atâtea mâini care le răsfoiseră. Pe prima pagină era scris mare P.R. Sarkar. A fost  un înțelept şi iluminat indian, a incantat clientul meu, până la urmă asta era, un client. Toți suntem clienți, dar avem și noi clienți la rândul nostru. Mulți îl cunoaștem ca fondator al Ananda Marga, după numele lui spiritual, Shrii Shrii Anandamurti, a continuat el cu vocea sugrumată de emoție, fluturându-și mânecile largi ale robei portocalii, ca și cum îl jenau la încheieturi. Aceasta este una dintre cele mai importante lucrări ale sale, dar, din păcate, niciunul dintre frați nu cunoaștem limba engleză. Am vrea să traduci tu acest material deosebit de important pentru umanitate, dar mai ales pentru noi, românii! Îmi venea să-i răspund că nici eu nu cunosc limba engleză și să îmi declar astfel impostura. Slavă Domnului că yoga nu a deschis calea și spre citirea gândurilor. În liceu, avusesem o profă tembelă și cam urâtă, chiuleam în draci, iar la facultate nu se studiază. Poate în anii terminali, cine știe. Aș fi încântat să pot ajuta și eu, am revenit ca să nu par disperat. Trebuia să am răbdare cu el. Clientul nostru, stăpânul nostru, ce pula mea. Trebuia să amân cât puteam de mult detaliile financiare, dar nu am reușit să mă abțin și am spus-o repede. Știți dumneavoastră, stau prost cu banii... Bărbosul a închis ochii, lăsându-și capul pe spate, aducea bine cu Isus într-un giulgiu portocaliu. Tăcerea și bețișoarele aromate mă tulburau. În viitor, fratele meu - cum ai spus că te cheamă? - vom râde cu toții întru fericire, fără grija banilor. Banii nu vor mai exista.  Dintr-o dată mi-am dat seama că simt un nod în gât, un nod cât o nucă minusculă pe care nu aș fi putut s-o înghit niciodată.

 

Nu vreau să vă mint, recunosc că asta m-a tulburat profund. Să vezi că boul nu-mi dă nici un ban, m-am gândit. Trebuia să risc, oricum nu aveam ceva mai bun de făcut. Și dacă nu-mi dădea banii, ce? Să-l fut în urechi. Îi băgam superglu în yala și mă căcam pe preșul de la intrare. Am râs în sinea mea, probabil erau obișnuiți cu asta, doar trăiau și ei tot în România.

 

Am ieșit din bloc cu materialul de tradus în punga cu care venisem, nu mai aveam geantă de câteva luni. Mi-o rupseseră câinii de la bloc, într-o noapte. Mă întorceam beat de la cursuri când m-au atacat bestiile. M-am apărat cu geanta. Nici nu m-am obosit s-o recuperez. I-am lăsat trăgând de ea disperați, fericit că nu se luptă pe o mână sau chiar pe o ureche de-a mea. Călcau în picioare, ca niște animale proaste ce erau, notițele mele de peste zi. Psihologia educației, genetică, comportament academic. Am uitat să vă spun, toate astea se întâmplau nu demult, pe vremea când eram student la psihologie. Acum am absolvit, am un job decent și m-am lăsat chiar și de fumat. Nu dă bine la clienți să te știe că ești fumător. Ajung mai devreme sau mai târziu la concluzia că ești un tip obscen, dacă ești fumător, vreau să zic.

 

M-am dus direct acasă, mi-am făcut un ceai și m-am apucat de treabă. Mergea foarte greu, la fiecare trei cuvinte, le căutam pe următoarele două în dicționar. Nu le găseam chiar pe toate și atunci mă blocam. Îmi venea să fumez. Încercam să intuiesc sensul frazei și să înlocuiesc cuvântul necunoscut cu unul care se potrivea natural, firesc. Puteam să fac treaba asta câteva ore bune, după care picam pradă disperării, toată traducerea mi se părea complet lipsită de sens. Încercam să mă gândesc la bani, la pachetele de țigări, la Alina. La fiecare 2 ore și 36 de minute, mai fumam o țigară. Gândurile mele se ridicau odată cu fumul și prin capul meu, cum ar spune Pavel Stratan, treceau tot felul de imagini bizare. Scene dintr-un viitor seducător, în care eu purtam cei mai mișto blugi și toate femeile mă divinizau, nici măcar nu făceam sex cu ele, nu mai era nevoie, eram un don juan hipnotic care avea toate femeile frumoase în puterea lui. Țigarea se termina cu o mare frustrare, filmul se întrerupea brusc și mă trezeam iar în fața paginilor îngălbenite. Totul se întâmpla ca într-un serial cu episoade care erau voit mult prea scurte, pentru fidelizarea audienței. După vreo două zile am observat că episoadele de fumat aveau un sens. Dacă la început mă vedeam într-un viitor zoologic, purtând o geacă din piele de rinocer, dar cu coaie de elefant, umblând greoi și amenințător pe o stradă frumos luminată, ca în vederile acelea din Las Palmas, acum eram proiectat într-un viitor îndepărtat, care putea fi la fel de bine și un trecut îndepărtat, mai slab cu vreo 20 de kile și  ținând discursuri în fața unei mulțimi de femei senine. Ce spuneam? Aveam soluții pentru toate problemele omenirii. Foamete, sărăcie, invidie, ură, războaie, discriminare sexuală. Trăiam în continuarea paginilor  îngălbenite. Continuam gândurile lui PR Sarkar. Multe idei erau ale lui, dar veneam și eu cu unele noi. Le strigam cu convingere în fața miilor de femei. Toate erau fascinate, hipnotizate, îndoctrinate. Erau în puterea mea, așa cum v-am spus. Credeam cu tărie în ce spuneam, și ele de asemenea.

 

Gândul 1. De cele mai multe ori, oamenii vânează, fără să-și dea seama, utopii, irosindu-și potențialul și trăindu-și viețile în mare frustrare.

 

Gândul 2. Flacăra unei lămpi poate aprinde fitilele altor lămpi, așa cum influența unei mari personalități trezește la viață nenumărate suflete adormite, la fel și atingerea conștiinței cosmice a aprins fitilul umanității din trecut și o va face și în viitor.

 

Gândul  3. Societatea este asemenea unui grup de pelerini. Să presupunem că unul dintre ei este atins de holeră. Ce va face societatea, îl va abandona pe drum? Nu! Nu putem face așa ceva, mai bine ne întrerupem drumul o vreme pentru a-l ajuta pe bolnav sau și mai bine, îl vom căra pe umeri pe acest holeric – am hotărât că termenul este corect, gândindu-mă la isteric - și vom împărți totul cu el, fără teama că ne vom îmbolnăvi și noi de holeră. Vom refuza să ne continuăm pelerinajul cu sufletele asaltate de întunericul abandonării semenului nostru!

 

Probabil că nu v-ați dat seama, dar primele două gânduri aparțin lui PR Sarkar, iar al treilea este în totalitate al meu. După ce am căutat zile în șir diferite cuvinte în dicționar, am ajuns la concluzia că nu voi termina niciodată traducerea. Mergea foarte greu, iar resursele mele erau din ce în ce mai puține. Eram un robinson pe insulă, cuprins treptat de panică, pe măsură ce se consumă depozitele de apă potabilă. Am luat deliberat decizia de a intra în pielea marelui gânditor indian și în acest joc de rol transpersonal să continui eu șirul gândurilor, de data asta în limba română. Până la urmă, însuși Baba susținea că, și aici citez, întreaga umanitate poate fi redusă la o singură persoană. Bun. De ce nu aș fi eu acea persoană, măcar până termin traducerea și încasez banii? Dup-aia aș putea lăsa pe altcineva în loc, chiar pe voi până la urmă, de ce nu, iar eu m-aș retrage cu Alina, am fuma țigară de la țigară, am asculta Rammstein și am bea Cola cu cănile mari de ceai.   

 

Suntem cu toții călători pe un drum anevoios/Trebuie să continuăm marșul/Cu capul sus și pieptul înainte/Nu avem timp să ne uităm înapoi. Perfect. Am început să scriu, urmărind doar împărțirea capitolelor, cu paginile îngălbenite în poală și dându-mi ochii peste cap, într-o transă profundă de creație. Aș fi putut salva lumea. Nu am avut niciodată ocazia, dar cu siguranță că aș fi putut. Mii de femei senine mă ascultau cum predic despre bogăție sau foamete, însingurare, frică sau moarte, destructurarea societății contemporane și chiar sinucidere. Odată terminată traducerea, milioane de exemplare ar face ocolul planetei într-o fracțiune de secundă. Scris mare cu negru P. R. Sarkar în traducerea lui, scris și mai mare, Mihai Bădică. Mă vedeam decorat de Traian Băsescu cu o coloană a  infinitului în miniatură, un fel de breloc cu turnul Effel, dar ceva în mod categoric de bun gust și unicat, și bineînțeles foarte scump. Cu fiecare capitol, continuam turneul de promovare a Binelui în univers, a iubirii față de aproape, a venerării femeii moderne ca simbol al fertilității cosmice. Peste tot, oamenii presărau petale de trandafiri înaintea mea, așa cum budiștii măturau iarba de gândăcei pentru a nu călca vreunul și a tulbura astfel ordinea universală. Îmi recunoșteau în felul ăsta infinita bunătate și carisma cu atracții, sau mai corect, contracții magnetice nu numai pentru oameni, dar și pentru animale. În sfârșit, eram cineva. Profesorii infatuați din liceu își rodeau unghiile cu o compulsie ce ascundea invidie amestecată cu vinovăție, iar ai mei se bucurau pe balconul apartamentului din cartierul muncitoresc în care încă locuiesc, salutându-mă cu buchete uriașe de crizanteme, în timp ce eu treceam pe strada copilăriei mele, într-un fel de papamobil, propovăduind Binele. Le strigam, zâmbind sincer și seducător, diferite mesaje pozitiviste. Spiritualitatea cosmică ne îmbrățișază pe toți! Ea este nașterea noastră luminoasă. Suntem flori foarte diferite, dar unite în același buchet al destinului!

 

Așteptasem rolul ăsta toată viața. Dintr-odată, nu mă mai simțeam maltratat de propria-mi sensibilitate și nici nedreptățit de destin. Timpul înghețase, oamenii sărbătoreau un Crăciun etern, Jimmi Hendrix înviase din morți, ce tot spun, nici măcar nu murise, iar delirul meu mistic se completa firesc cu idei de grandoare. În aceste pusee de creativitate, puteam să nu fumez sau cel puțin nu simțeam nevoia să fumez. Aveam lucruri mult mai bune de făcut. Propovăduirea binelui cosmic. Cele 2 ore și 36 de minute își pierduseră complet sensul, mă opream totuși, respectând intervalul din teama de a nu-mi pierde inspirația creatoare.

 

Traducerea începuse să meargă cursiv, pârâul care izvorâse timid cu câteva zile în urmă, acum rupea tumultos malurile și se revărsa în valuri peste universul găunos și bolnav. Ideile mele vindecau răul, rupeau lanțurile robiei, oamenii își depășeau condiția de rătăcitori, înțelegând în sfârșit algoritmul cosmic. Propuneam omenirii instituirea ritualurilor de purificare, ca exerciții firești de sondare a adevărului personal și în același timp colectiv. Dacă memoria falsifică și minte, de ce nu ne folosim de asta, le întrebam pe discipolele mele senine. Urale. De ce nu învățăm, ca apoi să uităm imediat ce am învățat? Acesta este primul pas spre purificare. Cel mai mare dușman al nostru este memoria, le strigam, iar ele mă aprobau frenetic. Fiți neclintite precum cetățile dacice; Unduiți-vă ca săbiile samurailor, Stați drepte precum Codrii Cosminului și îndrăznețe ca vârful Omu, Înțelegeți totul și uitați totul într-o singură clipă. Fiți avide de învățătură precum copiii și uitați imediat asemenea bătrânilor demențiali! Ura, strigau ele, fluturându-și sânii gigantici și cururile bombate, înfierbântate de aflarea adevărului și, dintr-odată, soarele răsărea brusc în spatele lor, ca o explozie de lumină și căldură, binele invadând orizontul vizibil, dar extinzându-se instantaneu peste tot în lume.

 

În a patra și ultima noapte de muncă asiduă, am ajuns la o concluzie măreață. Binele este un subiect care se epuizează repede. Imaginația mea rămăsese blocată la câteva senzații ce ar putea fi asociate cu starea de bine. Căldură, greutate, lumină, mirosuri vesele de primăvară sau poate de latex încins, scene de dragoste într-un cort cu blănuri și cam atât. Răul este un subiect mult mai generos, m-am gândit. Pozitivismul se epuizează repede pentru că este prea ușor de definit prin negări. Nu mi-e foame, nu mi-e frig, sete, nu sunt singur, nu sunt un ratat, nu am nevoie de munci tembele și umilitoare pentru a-mi cumpăra țigări, nu sunt bolnav, nu voi muri niciodată. Negam cu entuziasm tot ce se întâmplă în viața mea într-o zi oarecare. Răul mă atrăgea mai tare sau poate doar mi se părea. Eram obosit. Trecuseră deja cele 2 ore și 36 de minute? Răul corupe, transformă și este pentru cei mai mulți dintre noi doar o stare de tranzit. Nu putem accepta că suntem răi. Totul va trece, va fi bine, mai bine, din ce în ce mai bine, cât se poate de bine. Da, și iarba este întotdeauna mai verde, ce pula mea, îl auzeam pe Alexandru Vakulovski cum râde de mine. Obosisem de atâta bine, în plus, depășisem numărul de pagini. Nu cu mult, dar suficient pentru a mă simți ineficient. Ia-le banii și scoate-o pe Alina în club. Dacă le place traducerea, probabil o să-ți ofere și alte joburi. Chiar așa, clientul mulțumit este cea mai bună sursă de recomandări.

 

Am sunat la ușa metalică cu trei zăvoare scumpe. De cine se apărau ăștia, până la urmă? Aveam emoții. Mi-era teamă să nu fiu prins că am tradus prost și să nu-mi primesc banii. Inima mea bătea repede și simțeam un gol în stomac. Am oftat și mi-am umflat pieptul. Ușa s-a deschis încet. Același bărbos mă privea atent. Părea drogat sau poate întrerupsesem vreo transă de împreunare cu binele cosmic. Poate doar îl trezisem din somn. Privirea lui a întârziat pe pieptul meu. Perfect. Aș fi putut încerca un comportament animal de seducție, aș putea să flutur din urechi sau să îmi schimb brusc culoarea părului, să execut manevre de zbor în mare viteză, în bătaia razelor solare, înfierbântându-mă ca un calu popii, adică o libelulă imperială sau, și mai bine, să clipesc repede ca și cum aș avea suta de ochi din coada păunului. Am încercat să-mi păstrez cumpătul, bărbosul m-a recunoscut cu greu, dar mi-a zâmbit până la urmă și m-a poftit înăuntru. Același miros grețos de bețișoare parfumate și scene kamasutrice cu lesbiene în sufragerie. I-am întins, serios, fără să zâmbesc, paginile îngălbenite și discheta pe care salvasem traducerea. Cum a fost?, m-a întrebat. Am făcut o pauză, precum profesorii universitari, care sunt obișnuiți ca ceilalți să îi asculte și i-am răspuns. Intens! A zâmbit cu subînțeles, s-a ridicat și a ieșit din bucătărie. Am oftat lung, eram foarte aproape.

 

Ar fi prea puțin spus că am ieșit din scara blocului cu o sută de dolari în mână. În realitate, m-am învârtit ușurel, ca un cerc auriu și incandescent, purtat de mâini imaginare, trase în mânuși albastre, străvezii, precum meduzele, pulsând într-un ritm pe care l-am știut, dar l-am uitat. M-am rostogolit peste trotuare, am traversat parcul Moghioros, am depășit autobuzele pline cu pensionari și securiști, la un moment dat am găsit un exchange și am schimbat suta. Am continuat să levitez până acasă, în același ritm, pe care cu toții l-am știut, dar l-am uitat. Am trecut pe lângă magazinul din colț, simțind cum proasta de vânzătoare se uită lung după mine, încercând să-mi tulbure echilibrul cuantic. Nu am dat doi bani pe sinceritatea ei, în general, nu dau doi bani pe sinceritate, am plutit încetișor peste lucruri și oameni. M-am oprit ostentativ la magazinul de lângă magazinul din colț. Mi-am cumpărat o cola la 2 litri și un pachet întreg de Red&White. Am urcat treptele, în rotații perfecte - cum altfel? - și m-am trezit pe canapea, fumând o țigare. Trecuseră oare cele 2 ore și 36 de minute? Nu mai conta. Trebuia să  mă odihnesc, mă aștepta o noapte grea, în care eu și Alina ne vom consuma lent, fără să ne grăbim, ca într-un exercițiu de autocombustie de cuplu, după care nu va rămâne din noi decât o pată galbenă și vâscoasă, care nu miroase nici urât, nici frumos, doar cola va pocni ușor din călcâie în cănile mari de ceai, băute pe jumătate.