Ioana ŞERBAN

Masca ce râde, inițial a plâns

În dimineața asta m-am trezit un altul. Nu am putut ieși din pat imediat. Mă ținea Macbeth strâns înfășurat în pătură. Sunt actor şi în fiecare dimineață mă trezesc un altul. Peste capul meu tremură lâna şi o șuviță de păr. Peste capul meu tremură un personaj. De cele mai multe ori, poate chiar personajul meu se visează actor:

Macbeth parcurge o sală rece. În spatele lui se află un ținut şi o coroana. Pe fiecare dintre zimții coroanei s-au oprit la un moment dat degetele lui. Este rege. A fost el însuși, dar acum este rege, iar când va deschide ușa înaltă a salii va pătrunde într-o grădină în care un om dezgolit până la brâu așteaptă legat sentința. Macbeth nu cunoaște numele acestui om şi nici cauza pentru care a fost legat. Dar buricele degetelor de pe zimții coroanei spun „vină”. În faţa regelui se va afla un om vinovat. Doi străjeri înarmați îl vor saluta, dar nu-i vor observa cearcănele. Curbate sub ochi, se află toate grijile omului aceluia. Macbeth nu mai știe despre ce om este vorba: despre el însuși sau despre cel vinovat. Amândoi sunt la fel şi amândoi sunt vinovați.

Trupul meu a închis spaimele şi somnul tuturor. M-am trezit şi mi-am îndepărtat coroana. Acum câteva seri, un prieten actor şi-a îndepărtat şi el coroana pe scenă, iar aceasta i-a căzut ritmic, în timp ce doi cetățeni îi apucau mâinile cu forța. Regele a murit. Cei doi necunoscuți care intraseră pe scenă poate întâmplător, îl trăgeau după ei afară din sală. Regele a murit încă o dată. În sală se lăsase tăcerea: făcea parte din regie? Făcea parte din regia lor… Regele a murit sub un alt rege. Iar eu jucam atunci un simplu străjer care-şi privea Alteța îngenunchind în faţa unor necunoscuți fără rang.

Aş fi putut la fel de bine să joc rolul bufonului. Pe acesta, însă, nu l-am primit niciodată. „Să spun cuvintele colorate de pe foile mâzgălite!” Așa îmi mărturisea o prietenă, actriță, care de fiecare dată juca un rol de bufon. Într-un colţ al sălii de teatru, o lumină albastră o încercuia şi pe un scaun se afla cea din mâinile căreia pornea comicul. Vârful tocit al unui creion sublinia pe scenariu replicile importante. Pe foi, printre rânduri, după un semn de întrebare pus de autor apărea un semn de exclamare pus de ea. Corpul ei mic şi subțire făcea tumbe într-un castel. Sunet de trâmbițe. Un steag rupt şi galben îi înfășura trupul pe care doamnele de la curte îl numeau copil-crestat. Ea era copilul crestat în timpul luminii albastre de pe scena din care nu se mai vede sala. Sau poate sala era una şi aceeași cu lemnul de sub picioarele ei. Cu tălpile ei goale dansa peste castel, peste regat, peste regele care schimonosea un zâmbet de o clipă. Atunci când această clipă se încheia, copilul-crestat îşi încălţa ghetele, îşi dădea jos steagul rupt şi îmbrăca o rochie şi un palton care o purtau prin tot Evul Mediu până acasă, într-un apartament prost încălzit. „Nu este frig şi nici curent, eu doar stau într-un lung anotimp în care nu văd soarele.” Ea stătea tot timpul între foile ei de bufon. De multe ori, soarele era doar reflectorul de deasupra capului ei care lumina timp de două ore, cât ținea spectacolul. Acasă la ea, în schimb, teatrul se mutase în întuneric. Pașii ei pe podea erau urmați de o umbră lungă. Trecea prin camera unde mai trecea şi altcineva: trâmbița din piesa sau trompeta unei melodii care se auzea de la parter. Picioarele ei dansau în continuare. Un pas în faţă – la stânga, o doamnă de curte ascunde sub rochie o batistă. Un pas pe loc – la dreapta, un conte îşi freacă mâna de frunte şi strigă ceva despre trupul unei femei. Un pas în spate – undeva în faţă, de după o coloană apare jumătate de rege cu mâinile întinse, iar de după altă coloană, jumătate de braț însângerat. O piruetă – de jur împrejur oameni înarmați cu embleme şi steaguri cu heraldică diversă se îngrămădesc râzând şi fiecare dintre ei poartă pe cap o coroană. În jurul bufonului toți deveniseră regi. Aceasta era ultima propoziție subliniată pe scenariul ei. Creionul cu vârf tocit se afla rupt pe podea lângă o baltă de apă în care erau cioburile unui pahar. În apartament era frig ca frigul dintr-un loc părăsit şi gol. Pe treptele scării de bloc, către melodia lentă a trompetei, coborau pași de bărbaţi şi cuvintele colorate ale prietenei mele: „ Bufonul nu a văzut nimic. Iertați-l pe bufon!”.

Macbeth s-a așezat pe trepte şi şi-a luat fruntea în palme. Pe coridor ajungeau la el nu doar mirosuri de sânge proaspăt sau închegat, dar şi vorbele „sabie”, „război”, „omor”, „cal”. Când era copil, toate acestea făceau parte dintr-un joc: îşi aduna prietenii şi smulgeau crengi sau găseau beţe cu care demarau o amplă campanie militară. El era soldat şi ofițer şi comandant şi toți copiii erau la fel pentru că toți strigau „sabie”, „război”, „omor”, „cal”. Macbeth se gândi că poate toate acestea erau în altă ordine atunci. Printre tufele de trandafiri din grădina mamei sale, nu curgea niciodată sângele nici unuia dintre ei. Crengile rupte şi beţele erau ridicate şi azvârlite asupra inamicului care, dacă nu reușea să se ferească, se prăbușea la pământ şi râdea de durere. Tot ceea ce spunea era „Au!”, după care, în râsetele tuturor, se scutura de praf şi înghiontea pe un altul făcându-i un semn cu ochiul. Avea să urmeze o nouă bătălie în care va avea ocazia să-şi demonstreze curajul. Erau de atâta timp plecați la război, încât uitaseră cu totul de noapte, de sete, de foame. Dar așa cum războiul troian începuse din cauza unei femei, în același fel războiul lor se termina în gloria unei seri în care mama îi chema la masă, unde încheiau pacea până în următoarea după-amiaza. Într-una din acele după-amiezi, nu mai știa în care anume, sabia din mâna lui a tăiat şi urletul „Război!” a pornit de undeva din adânc. Cu părul unui cap străin strivit sub gheată, un soldat repeta înnebunit „Omor, îl omor, îi omor.” I-a omorât pe mulți care au rămas oameni neștiuți, oameni fără cruci, oameni cu trup mort peste care a trecut în fugă un cal. Calul a ajuns în faţa unei porți şi călărețul a descălecat. Şi-a îndreptat pașii grăbiți, a deschis poarta, a traversat curtea şi, odată intrat pe coridorul îngust, s-a înclinat în faţa omului de pe trepte. Macbeth i-a pus mâna pe frunte şi s-a întrebat dacă acel călăreţ s-a jucat vreodată în grădina de trandafiri.

Dar nimeni nu știe nimic din toate acestea, pentru că scenariul le spune prea puțin. Ceea ce, totuși, nu mă poate opri să trăiesc împreună cu propriul meu Macbeth, despre care regizorul Iliov remarcase la una dintre repetiții: „Este uman! Te apropii prea mult de om, Ivan, ai grijă!”. Iliov nu era sigur că vroia un astfel de personaj. Când a trebuit să îl înlocuiască pe prietenul meu „dispărut” în timpul spectacolului, m-a privit cu mare neîncredere: voi fi eu noul Macbeth? Mai lucrasem împreună şi avea anumite reticenţe. Le știam. Sunt dezordonat, fac personajele să fie dezordonate, uit replici, inventez prea mult. Într-un cuvânt – eu habar nu aveam cum era personajul lui Shakespeare. „De parcă englezul ăla știa ce face când l-a scris!” Dar observația sufleorului îi rămase atârnată de buze. Iliov știa clar ceea ce vroia. Îmi înmână scenariul, îl aruncă pe sufleor într-una dintre înjurăturile cele mai aprige şi părăsi scena. Urma să se închidă pentru câteva ore în propriul birou. Aceasta era denumirea oficială a unei cămăruţe înghesuite la ultimul etaj al clădirii teatrului. Acolo, nu exista loc decât pentru regizor, şi anume pentru regizorul Iliov. Trupul lui filiform şi mic de statură se îngrămădea, cu genunchii la gură, pe un scaun capitonat, de unde îşi încrunta privirea, de altfel blândă, către oricine deschidea ușa. În acea camera îl va naște el însuși pe Macbeth, şi nu în modul în care îl vedea Shakespeare, ci, pur şi simplu, în modul în care era! Îl va face să ţină într-o mână sabia şi în cealaltă o mască; îl va face neliniștit, nesigur, speriat; nici unul dintre personaje nu-i va pronunța numele. Îl vor numi doar el El va da ordine asupra cărora nu va fi sigur, le va regreta chiar în faţa lor. Cu toate acestea, se va arăta nemilos. El nu are suflet şi inima şi-a dat-o demult acelei femei care va fi prezentă doar prin voce. Ea nu va apărea, în rest, deloc. Pentru Iliov era important să nu-şi încarce scena din punct de vedere fizic. Personajele lui erau şi-așa destul de încărcate. Prietenul meu, care avusese înainte rolul, trecea prin decor ca o furtună. Când se așeza pe un scaun simțeam eu însumi lemnul din castelul scoțian de sub haina lui Macbeth. De sub haina lui. Îşi deschidea gura puțin şi strâmt şi cuvintele erau articulate parcă de un ventriloc. Chiar şi în momentul în care cei doi necunoscuți urcaseră pe scenă şi îl trăgeau după ei, corpul lui se lăsa din ce în ce mai greu, iar decorul trosnea sub pașii lor. Ascuns în spatele unei perdele, nici nu mai știam pe cine luaseră de fapt: pe el sau pe prietenul meu. Probabil până şi cei doi bărbaţi îşi puseseră aceeași întrebare, deși important pentru ei era rezultatul. Îl ridicaseră pe cel despre care li se vorbise, îl băgaseră într-o mașină şi, înghesuit între ei, omul acela, care privea fix pe geam, nu mai avea nici un fel de coroană. Cât despre cel care îi inventase personajul, acesta nota ceva cu rapiditate pe o foaie, la o masă, într-o încăpere minusculă din mansarda teatrului. Aceiași doi bărbaţi îi bătură la ușă, iar de această dată Iliov nu se mai încruntă ca de obicei. Îi pofti să ia loc, dar, cum nu exista alt scaun în afară de cel al regizorului şi cum cei doi păreau destul de grăbiți, îi comunicară din picioare că trebuia să-i însoțească. Macbeth nu era o prioritate pentru nimeni în acel moment, dar el nu putea aștepta. Iliov îşi părăsi așadar notițele şi izbucni în râs. Urmându-i pe cei doi, exclamă fericit: „Iată regele!”.

Patul îi era dezordonat şi, privindu-l, se simți leneș. Zgomotul de voci din curte încetase pentru câteva momente. Peste palmele lui Macbeth erau frământate sunetele femeilor pe care tocmai le auzise. Întotdeauna vocile lor se ridicau mult peste cele ale bărbaţilor şi, deși nu le acopereau, pe el îl învăluiau întotdeauna într-un aer cald şi plăcut. Până în momentul în care cunoscuse prima femeie, le admirase din colţul trupului său. Mădularul lui încă nu era incitat de ceea ce găsea în corpul lor. Ele se mișcau prin camere, prin piață, prin orașe, iar el alerga dintr-o parte în cealaltă pentru a putea prinde mai mult din acea mișcare difuză. „Nu am fost făcut să fiu rege pentru că le-am îndrăgit prea mult”, îşi repeta în minte, imaginându-şi că pe tron va sta întotdeauna un bărbat serios, neînduplecat de plânsul femeilor. Dar atâta timp cât bocetul lor deține ceva atât de suav şi de nepătruns, lui îi plăcea să-şi lase urechea în curte şi, asemenea unui veştmânt îmbibat de apă, să absoarbă fiecare cuvânt pe care ele îl rosteau. Pentru că în cuvintele lor, înţelesul era altul. Femeia care-i șoptise să-şi pună pe cap coroana îi vorbea despre ceva necunoscut. Poate că de fapt nici nu era acesta sensul cuvintelor ei. Năluca ce se plimba în rochie lungă prin camera lui surâdea tăcut, în timp ce el avea mintea plină de o conștiință pe care nu o putea împăca. În conștiința lui ucisese şi se intitulase rege; dar aceeași conștiință perfidă iubea o voce pe care o căuta întrebător. „Ce să fac acum?” „Dar acum?” Nici un general de armată nu putea fi întrebat așa ceva pentru că nu știa răspunsul. Femeia aceea, în schimb, părea să știe totul. În același fel în care îl îmbia să se întindă pe pat, să-şi îndepărteze mantia şi hainele. Sub pielea lui întinsă, Macbeth răsufla adânc cu greutatea tuturor zilelor în care castelul pare singur într-o lume goală pe care el însuși o dezbrăcase de oameni. Femeia nu era niciunde şi mâna lui strângea în pumn cearșaful sub cutele căruia ochii lui vedeau şi mai multă moarte.

În dimineața asta m-am trezit un altul. Nu am putut ieși din pat imediat. Îmi petrecusem toată noaptea analizându-mi personajul. Schimbarea de roluri intervenise brusc. Într-o zi eram străjer. În următoarea – Macbeth. Trebuia, într-un timp foarte scurt, să-mi învăţ replicile fără nici o îndrumare. Din moment ce prietenul meu şi regizorul dispăruseră, eram liber să mi-l imaginez așa cum vroiam. Ba chiar să-l fac „uman”, așa cum îmi ceruse Iliov să nu încerc. În seara aceasta este prima reprezentație în care, cocoțat pe scenă, cu sabia într-o mână şi cu o mască în cealaltă, eu deveneam el. Evenimentele din ultimele zile se petrecuseră atât de brusc încât nici nu avusesem timp să schimbăm numele de pe afișe. În foaierul teatrului, pe jumătate dezlipite, afișele purtau aceleași nume printre care, Ivan Kazimirov figura în coada listei. Numele lui Iliov, după cum mă informase sufleorul, fusese măzgălit cu un pix. Afișul piesei în care juca prietena mea dispăruse complet, iar în locul lui atârnat un steag rupt şi galben. Nimeni nu știa cine şi de unde îl luase, la fel cum nimeni nu spunea nimic despre întregul haos din teatru. Era necesar să ajung în clădire şi să număr urmele de noroi de pe podea pentru a ști exact câți oameni se mai aflau acolo. La garderobă stătea acum sufleorul cosind plictisit tivul unei rochii din recuzită. M-a salutat şi şi-a lăsat ochii în pământ pentru că nu putea vorbi. Nu se putea vorbi despre nimic. În fond, noi nici nu observam ce se întâmpla. Era o schimbare de personal. Atâta tot. Dar şi o schimbare între actori, iar în asta unii dintre noi, cel puțin, nu trebuia să vedem nimic rău. Eu, de exemplu, de la cele trei replici pe care le aveam marcate pe text, ajunsesem să țin monoloage  interioare, să fiu frământat, dezamăgit, înfuriat şi așa mai departe. Iar toate acestea le arătam nu în faţa oglinzii, ci pe scenă. Tot ceea ce trebuia să fac era să fiu rege timp de două ore şi să mulțumesc în gând lui, celui care îmi acordase acel răgaz în care să-mi arăt talentul. Era concesia lui să fiu eu rege în acel răstimp. Şi toate acestea se petreceau într-un castel dezolant, pe ale cărui trepte se aflau mucuri de țigară, bilete rupte şi un rege tremurând. „Macbeth, actorul care-l interpretează pe Macbeth!” Din spatele garderobei apăru o femeie în fugă, respirând printre strigăte. Sufleorul se opri din cusut: „Se spune că aduce ghinion să rostești numele acestui personaj într-un teatru!”. Cu părul în dreptul ochilor, femeia se uita țintă la mine. Trebuia s-o urmez imediat, trebuia să probez costumul, proba aproape că se încheiase, era deja târziu, unde sunt ceilalți, Doamne?, dar eu, eu întârziasem. Regele îl salută încă o dată pe sufleor care îi ură succes şi o urmă pe femeie pentru a-şi încerca armura. Nu exista nici o comparație între armura unui străjer şi cea a unui rege. Era suficient să ne gândim la blazon, la coif, la cămașa de zale şi la toate celelalte obiecte din recuzită, care de altfel, în cazul nostru era destul de precară. Iliov avea pretenția să fie cât mai simplă. Mi-ni-ma-list, mi-ni-ma-list, domnilor! El va purta doar o robă lungă, din loc în loc despicată. Nici nu se pune problema să poarte armură: în primul rând teatrul nostru nu poate achiziționa așa ceva, în al doilea rând viziunea mea nu cuprinde decât o sabie. Îi ajunge. Yelena, schimbă te rog culoare asta! Nu se potrivește; în plus, reflectorul sub care va sta la un moment dat va fi alb, iar scămoşeala aceasta va ieși în evidenţă imediat. Nici asta nu merge, nu vezi că este prea scurtă, iar regele nostru prea lunguieț? Cel dinainte era într-adevăr mai robust, dar Ivan este înalt, va trebui să se urce în actul I pe scaunul amplasat pe instalație. Are nevoie deci de o robă care să-l acopere. Nu vreau nuditate fără rost. Nu vreau nuditate absolut deloc. Nuditatea este interzisă. Dar câte nu sunt?... Lasă, te rog, mai jos cele două lumini din stânga; era vorba de semi-obscuritate. Doar în timpul spectacolului, din când în când îndreaptă-le spre faţa lui. Vreau să i se vadă cutele feţei. Şi ridurile! Știu că nu are, dar astea apar la machiaj. Îi vine bine roba? Vasea, vorbește mai încet, s-a umplut sala. Perdelele, perdelele, am zis să nu le lăsăm în jos: vor cădea doar la final. Ieși de pe scenă, în sală e liniște. În șoaptă şi tiptil! Se lasă întunericul; un câmp gol; pași. Pe scena intră el… Macbeth şi cu mine am călcat podeaua scenei. Stăteam unul lângă celălalt: om lângă om. M-am uitat spre sală, dar, din cauza luminii, nu am putut vedea prea multe. De pe fiecare scaun spectatorii urmăreau o siluetă lungă şi cocoșată într-o robă neagră, mult prea largă. Iar silueta aceasta tremura așteptând vocea femeii care l-a îndemnat să ucidă. Într-un colţ mă așteptau spada şi masca. Dar mâinile lui Macbeth nu mai țineau nimic în ele. Doar zimții coroanei. Când melodia de violă s-a încheiat, m-am căţărat pe instalațiile din spatele meu şi pe scaun mi-am găsit coroana. M-am așezat cu ea în mână şi am privit-o tăcut. Nu vroiam să le spun nimic. Din culise sufleorul încerca să comunice cu mine. Eram trist pentru că știam mai bine totul; îl știam mai bine pe Macbeth. El nu era atent, el nu mai putea fi atent la nimic altceva. Știa că nu va mai dura mult şi avea dreptate. Din sală, de pe culoarul din mijloc, două perechi de pantofi bărbăteşti s-au apropiat de scenă. Macbeth i-a văzut şi a închis ochii. În degetul arătător s-au înfipt doi zimți din coroană şi pe metalul ei s-a prelins un fir de sânge. „Ați venit să ne jucăm de-a războiul?”

În această seară, piesa s-a desfășurat într-un singur act. Publicul a fost trimis subit acasă şi decorul a fost strâns. Scările au fost măturate în grabă, dar praful şi gunoiul au fost lăsate într-un colţ, în spatele balustradei de marmură. Întreg teatrul era ca un castel cucerit în care se mai plimba o singură umbră. Cu gândul subțiat, sufleorul a coborât treptele şi s-a oprit în sala de la intrare. În faţa lui, perdeaua pe care era desenat simbolul teatrului avea în ea o gaură decupată lângă care o mască râdea răutăcios.