Cristina NEMEROVSCHI

 Cum am ars-o o lună ca scriitor de succes

(fragment)

Am 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, șase ore, patru minute și câteva secunde, mă cheamă Gigi Anghelescu și astăzi am hotărât să devin scriitor de succes.

*

Ajung la Cișmigiu cu 56 de minute înainte de ora stabilită pentru întâlnire. Ăsta e un lucru bun. Urăsc să întârzii.

Când mă aflu chiar în fața terasei unde vom servi cafeaua, constat că sunt un bou. Un idiot. Cel mai mare idiot în viață. Un scriitor de succes în devenire complet idiot. Am uitat să îi cumpăr un buchet de flori! Nu pot să cred cum am omis asta. Bine că mai am 48 de minute la dispoziție ca să remediez greșeala. Părăsesc în fugă parcul, mă îndrept spre ghereta unei țigănci, chiar la intrarea în Cișmigiu. Întreb cât e firul de garoafă.

- Zece lei boierule! Uite d-astea, cu coada lungă, pentru prințesa lu mata!, zice țiganca.

Inspectez garoafele... Sunt în regulă, numai că prea scumpe. Dacă îi iau trei fire și dau 30 de lei, îmi mai rămân pentru cafele doar 20, și e cam la limită. Dacă Maria Sofia vrea să bea două?! Nu-mi permit să dau atâta pe flori. Unde mai pui că speram să-mi și rămână niște bani și pentru mine din ăștia, mama e în spital și până vineri nu pot trece pe la ea să-mi mai dea. Întreb cât e gladiola.

- Opt lei, boierule, ia uite ce frumusețe!, zice și scoate o gladiolă roz din vază. Gladiola, prea înaltă, se rupe de la jumate.

- Stai boieru, că nu-i nimica, are fata alta și mai mișto!

Scoate de data asta una albă. E frumoasă, dar tocmai mi-am dat seama că are coada prea lungă și că aș arăta puțin ridicol târând gladiola pe jos. Întreb cât e trandafirul.

- A, ăștia e flori pentru boieri cu bani!, îmi zice țiganca și mă privește un pic cruciș.

Observ acum că are un defect la ochi, unul dintre ei îi fuge spre rădăcina nasului.

Îmi zice că trandafirul e 18 lei, dar că mi-l lasă cu 15, că-s băiat de gașcă și că poate mai cumpăr și altă dată. Cât pe ce să mă învoiesc, îi cumpăr Mariei Sofia un trandafir roz... Țiganca scoate floarea din glastră, să mi-o arate. Se înțeapă în ghimpe.

- Fi-re-ar nația ta a dreacu’ de împuțit, mânca-mi-ai pizda să mi-o mănânci!!! țipă ea nervoasă. Câțiva trecători cască gura. Două eleve de liceu se opresc și încep să râdă. Le fac semne că florăreasa nu vorbește cu mine, eu sunt un client finuț, un boier, și că de fapt înjură floarea. Cred că nu m-au luat în seamă.

Țiganca și-a descărcat năduful și acum mă privește un pic sictirită.

- Ai zi boierule odată, îl iei sau nu-l iei? Ai că mi-ai deranjat toată marfa, zice pe un ton cam răstit. Trecătorii se holbează din nou la mine. Mă răzgândesc, nu-l mai iau. Nu pentru că l-a înjurat țiganca, ci pentru că mi-am dat seama că un trandafir, unul singur, la prima întâlnire, arată dubios. Ca și cum abia aștepți să bagi persoana respectivă în pat. Deși nu astea sunt intențiile mele... Dar Maria Sofia ar putea interpreta greșit, și ăsta e ultimul lucru pe care mi-l doresc pe lume.

Mă depărtez, iar înjurăturile spurcate ale țigăncii răsună în urma mea. Afurisită specie! De fapt nici nu-i de mirare, majoritatea țigăncilor au un pact cu dracul, de asta și sunt atât de roditoare. Mereu închină câte un copil dracului, îi vând sufletul inocent necuratului.

Pornesc din nou spre cafenea, dezolat. Nici nu mai sunt florărese prin preajmă. Poate că ar fi trebuit până la urmă să cumpăr gladiola, și îi mai rupeam din coadă. Sau mă mai plimbam cu ea în mână și așteptam să se rupă singură. Asta e, acum nu-i timp să mă mai întorc... Mai sunt 32 de minute și mă întâlnesc cu Ea.

Trec prin dreptul unui rond cu pansele. Ce frumos arată... Mă pierd cu privirea în violetul panselelor și mă gândesc că, în tinerețe, cerul mai avea uneori culoarea asta. Ciudat, dar parcă pe măsură ce îmbătrânim, cerul devine din ce în ce mai lipsit de culoare. Are nuanțe tot mai depersonalizate. Curios... Îmi vine dintr-o dată o idee formidabilă. Ce ar fi dacă aș rupe vreo două pansele, cu tot cu rădăcină, și să i le ofer Mariei Sofia? Cu siguranță ar aprecia că îi ofer niște flori vii, și nu deja ucise, retezate cu cuțitul. Ideea mi se pare minunată. Singurul impediment sunt cei câțiva copii care se joacă cu o minge lângă rond. Pentru că nu știu cum altfel le-aș putea distrage atenția, mă prind și eu în jocul lor, urmând să mă las în voia inspirației. Se sfătuiesc repede între ei dacă să mă bage și pe mine în joc, sunt niște copii de treabă, pesemne. Îmi pasează și mie. Îmi iau avânt și lovesc mingea cu toată forța de care sunt în stare. N-am mai jucat de câțiva ani fotbal. Mingea ricoșează din rond și lovește în cap o doamnă care citește ziarul pe o bancă. Îi cad ochelarii. Bafta mea este că îi apostrofează pe copii, le cere să se joace în spațiile special amenajate. Bine că nu și-a dat seama că am fost eu! Consult din nou ceasul. Doar 16 minute până la întâlnire! Trebuie să acționez chiar acum, nu mai e nicio clipă de pierdut.

Disperat, negăsind altă soluție de a-i abate pe copii de lângă rondul cu flori, arunc mingea în depărtare, spre lac. Se îndreaptă cu repeziciune spre marginea porțiunii de iarbă, probabil că va cădea în lac, dar nu-mi pasă. Copiii au dispărut în sfârșit, în urmărirea balonului. Mă îndrept hotărât spre straturile de panseluțe. Apuc cu încredere un mănunchi și dau să trag de el când... Îmi dau seama că am atins un obiect moale și pufos. De lângă pansele, un câine maro, cu etichetă de maidanez pe ureche, mititel, făcut colac, rânjește dințișorii la mine. Cuțu, cuțu, îi zic, în timp ce trag în continuare de pansele, încercând să nu le rup tulpina. Mrrrr, face cățelușul la mine. Cuțu, cuțu, mai apuc să-i zic, reușind în sfârșit să rup panselele. Oroare însă! Le-am rupt prost. Chiar în acea clipă, în care mă întorc cu spatele și examinez panselele maltratate, câinele se ridică brusc și mă înşfacă de turul pantalonilor. Urlu. Simt o durere înțepătoare în buci. Speriat, o iau la fugă spre lac, câinele se ține după mine. Face din nou salturi să mă apuce de buci, dar alunecă și dinții i se înfig de data asta în pulpa mea. Încerc să-l gonesc, nimic, mă mârâie și-mi arătă colții. Piciorul mușcat mă doare la fiecare pas. Într-o clipă de geniu, de inspirație divină, arunc buchetul de pansele, moment în care câinele se calmează brusc. Mă privește cu regret. Parcă își cere scuze. Se apucă să miroasă panselele jumulite, le linge. Îl înjur în gând și mă îndrept spre cafeneaua unde o voi întâlni pe Maria Sofia. La dracu, sunt deja în întârziere.

*

Azi a făcut mama tort cu caramel, nuci și cafea, preferatul meu. M-a invitat la o felie, restul mi l-a pus la pachet.

A zis că nu-i place deloc cum arăt, că sunt prea tras la față, nebărbierit, am cearcăne și că ar trebui să o mai răresc cu aventurile galante, că astea îmi mănâncă tinerețea. I-am explicat că nici vorbă de așa ceva. Muncesc, mamă, i-am explicat. Scriu. Scrie, mamă, scrie, a zis ea, dar să nu te extenuezi prea tare, mamă. Am liniștit-o, asigurând-o că așa ceva nu se va întâmpla.

Tot mama, draga de ea, mi-a dat o idee foarte bună. Mai ieși și tu mamă la un film, uite s-a făcut un mall aici aproape, mi-a zis. Am hotărât să merg la un film – singur, bineînțeles, ca să nu fiu deranjat – chiar în seara aceea.

M-am îmbrăcat frumos și am plecat la mall. Ajung acolo, nu găsesc intrarea. Mă învârt în jurul clădirii rotunde de câteva ori, fumez o țigară. Văd o gașcă uriașă de puștani jucându-se în interiorul ușii rotative. Dau și eu să intru pe acolo, o puștoaică mă îmbrâncește, se bagă în fața mea. Mă lovește ușa. Dau să ies, pe partea cealaltă, puștoaica mă împinge din nou, se joacă de-a baba oarba cu amicul ei și mă folosește pe post de paravan. Atent la jocul copiilor, mi se prinde fularul în ușă. Trag de el, sunt îngrozit că aș putea fi spânzurat de viu. Copiii sar să mă ajute. Răsuflu ușurat, ușa s-a blocat, nu se mai învârte, deci și fularul stă pe loc. Începem să tragem cu toții de fular. Vine și un responsabil cu paza mall-ului, doar cu câțiva ani mai în vârstă decât copiii vinovați de incident. Mă întreabă de ce am blocat ușa cu fularul, îi explic că a fost un accident. Copiii îmi iau apărarea. Trage și el puțin de ușă, apasă pe un buton și în final se rezolvă. Sunt eliberat!

Răsuflu ușurat, îmi iau la revedere de la copii. Găsesc scara și urc până la ultimul etaj, unde sunt filmele. Sunt foarte atent când pășesc pe scara rulantă, nu vreau să mai fiu victima unui accident. În spatele meu lumea e nerăbdătoare, o tipă prost crescută mă împinge de la spate, zice să pășesc o dată. Unde s-o grăbi, nu înțeleg. Doar aici vii să te relaxezi, nu ești la serviciu, la instrucție… Într-un final, ajung la ultimul etaj. Mă duc să văd ce rulează.

N-am mai fost de mult la film. Acasă nu mă uit niciodată la filme pe calculator, pentru că sunt ABSOLUT împotriva pirateriei de orice fel. Sper ca într-o zi, toți cei care vizionează filme gratis, piratate, să fie arestați. Sau măcar amendați. Să fie obligați să dea o declarație în care să specifice câte filme au văzut, iar apoi să li se dea o amendă de zece ori mai mare decât costurile biletelor la filmele respective, la cinematograf.

Nu știu la ce film să merg. Clar, nu la un horror. Acum câțiva ani am fost cu un amic la un horror, m-am speriat atât de tare încât m-am scăpat un pic pe mine. Era iarnă și, când am ieșit afară, după film, mi-au înghețat pantalonii uzi pe mine. A fost cu adevărat horror. Aș merge la o comedie, dar nu știu la care… habar n-am dacă se mai fac comedii inteligente. În orice caz, nu vreau una cu adolescenți tâmpiți, gen aia cu plăcinta. Ceva mai rafinat.

Văd că rulează și Alice în Țara Minunilor. Excelent! Asta a fost una din cărțile mele preferate. Lumea copilăriei… Ehei, ce vremuri. Mă hotărăsc, cer un bilet. În ce rând, mă întreabă plasatoarea. În primul, zic, gândindu-mă că toți țâncii care se jucau mai devreme cu ușa rotativă ar putea intra și ei la film și, cu siguranță, se vor așeza în ultimele rânduri și vor face gălăgie. Vreau să fiu cât mai departe de ei. Se uită ciudat la mine, îmi dă bilet în primul rând, ultracentral.

Mai e o oră și un pic până la film. Mă plimb prin mall, merg la toaletă. Mă ușurez dar, când să mă spăl pe mâini, constat că nu știu cum se dă drumul la apă. Un individ se uită la mine și pare că zâmbește. Nu vreau să-și dea seama că nu știu cum să deschid apa. Mă fac că mă scarpin în cot de robinet, ca să nu creadă că îi căutam o altă întrebuințare. Pleacă. Mai încerc o dată să deschid apa, nimic. Intră alt individ. Ca să nu observe că n-am folosit robinetul, scot câteva șervețele și îmi șterg asiduu mâinile. În sfârșit, dă-l naiba de robinet, părăsesc toaleta.

Mai e ceva timp până să înceapă filmul. Mă așez la o măsuță și ma uit la tipele care se perindă prin fața mea. Majoritatea sunt puștoaice. Multe par neserioase, unele îmi amintesc de Adina. Rar mai găsești o tipă dedicată unui singur bărbat, în ziua de azi. Care să creadă în iubire, care să-i împărtășească idealurile. E un adevărat dezastru pe planul ăsta… O individă vine la mine, mă întreabă dacă am de gând să comand ceva. Nici nu observasem că masa e de fapt a restaurantului. Îi spun că nu vreau nimic, doar aștept să intru la film. Impertinentă, îmi spune să aștept în altă parte, dacă nu comand. Mă ridic nervos, înjur în gând și plec.

Mai e jumate de oră până începe, dau să intru în sală. Îmi verifică biletul, mi-l rupe în două. Extraordinar! Dacă eu aș fi vrut să păstrez biletul ca amintire… cum făceam asta? Lipeam jumătățile cu scotch? Ce idiot. Intru în zona unde se cumpără popcorn. Mă gândesc să-mi iau și eu un cornet, că așa se face. Îți amintești mai frumos filmul dacă ai avut și un cornet cu popcorn în brațe. Cer un cornet. Îmi spune că n-are cornet, doar pungă mare, medie și mică. Zic, păi eu vreau un cornet. N-avem cornet, zice el din nou. Păi și în cazul ăsta ce facem, întreb eu. Nu știu, vă hotărâți, ori luați, ori nu luați, îmi explică el. He’s got a point, cum ar zice englezul. Mă hotărăsc să iau, dar îi cer să-mi umple o pungă mare doar pe jumătate, cam de cât ar încăpea într-un cornet. Bine, dar așa nu vreți mai bine pungă mică, că e același lucru, mă întreabă. Nu, că aia e prea mică. Parcă e de copii, râde lumea de mine. Îmi pune doar pe jumătate. Iau și o cola, deși în mod normal eu nu prea beau băuturi acidulate. E posibil să mă doară stomacul mai târziu, de la ea.

Intru în sală. Mare inspirație am avut că am cerut punga cu floricele plină doar pe jumătate. Mă împiedic de un rând de scaune și gata să scap punga din brațe. Dacă era plină, vărsam floricelele pe jos. Mă așez la locul meu, pe rândul întâi. Îmi place, ecranul e foarte mare. Abia aștept să înceapă. Bat nerăbdător din picior.

Cu foarte puțin timp înainte să se stingă lumina, vine pe rândul întâi și o tânără cu patru copii. Are locurile chiar de lângă mine. Îi dau bună-ziua. Nu-mi răspunde. Firește, proastă creștere, ce să faci… asta e acum, oricine poate intra într-o sală de cinema, nu-ți cere nimeni o legitimație să vadă ce studii ai făcut. Copilul cel mai mic, de vreo doi ani, începe să chirăie. Mă dor timpanele. Sper să nu facă așa și la film… Femeia decide să mă bage acum în seamă, mă roagă să-i țin poșeta cât așază copiii la locurile lor. Plasează unul din ei în dreapta mea, altul în stânga. Sunt încadrat de copii. Nu prea-mi place.

Termină cu copiii, îmi ia poșeta. Mă mai roagă să-i țin și copilul cel mic, până dă o fugă la toaletă. Ce dracu’ să fac, i-l țin. Deja mi-a cam trecut cheful de film. Copilul urlă, frații lui mă privesc un pic speriați, dar și cu ciudă. Mă apucă de nas, mă trage de el, are ceva forță, la cât e de mic. Îi dau peste mână, copilul urlă și mai tare. Sunt ușurat când o văd pe femeie întorcându-se. Imediat se stinge și lumina. Îi fac semn să-și ia copilul de la mine din brațe. Parcă a început să pută și un pic a caca. Individa nu se grăbește, își aranjează părul. În final, îmi ia și greutatea neplăcut mirositoare din brațe. Pot acum să mă uit liniștit la film. Relativ liniștit, pentru că țâncul începe iarăși să urle, enervat că e plimbat din brațe în brațe. Posibil și să fie real damful de caca ce mi-a trecut pe la nas. Cred că are o problemă în scutece, dar nu-i spun mamei. E treaba ei, plodul ei, scutecul ei.

Îmi place foarte mult actrița din rolul lui Alice. Blondă, suavă… Îmi amintește puțin de Carmen, dar Alice e mai frumoasă. Și iepurele e interesant. Captivat de film, nu observ că mâna copilului din dreapta a intrat în punga mea de floricele. Bag și eu mâna, dau de mâna lui, urlu speriat. Țâncul căcăcios începe iarăși să miorlăie. Dojenesc copilul, care ia floricele din punga mea fără să ceară voie. Aș vrea să atenționez mama să fie mai atentă cu educația pe care le-o oferă dar, în timp ce-i fac semn că aș avea ceva să-i spun, exact din spatele meu se apucă un individ să vorbească răstit la mobil. “La film, în pula mea, da bă”, zbiară individul. “Nu știu bă cum îi zice, am intrat unde am nimerit”, completează. Mă întorc și-i fac șșșt, cu degetul la buze. Ce vrei bă, îmi aruncă el, fără să-și întrerupă convorbirea.

Apare regina cu părul roșu, seamănă cu Adina, trag o spaimă soră cu moartea și scap floricelele din brațe. Se împrăștie pe jos. Ptiu, ce m-am speriat! Parcă ar fi Adina pe ecran, doar că asta are capul uriaș. Dar și Adina, dacă mă gândesc bine, avea capul un pic cam mare...

Copilul din dreapta se așază în patru labe și începe să culeagă floricelele de pe jos și să le mănânce. Na, că tot la el au ajuns, al dracu’, mă gândesc, un pic înciudat. După vreun sfert de oră, îl observă și maică-sa, se ridică și-i arde o palmă la fund că de ce mănâncă de pe jos. Copilul plânge acum cu sughițuri. De pe scaun, reîncepe și bebe caca să plângă. Sunt acum înconjurat de două tipuri diferite de orăcăituri. Din spatele meu se aude: “N-am numărul ei bă, de unde pula mea să-l am, da’ ți-l dau p-al uneia de-am ars-o săptămâna trecută! Da, bă, era bună, ce, nu mă știi pe mine, nu ard toate pocnitorile”. Mă întreb ce-o vrea să spună, cred că vorbește codificat. Mă întorc iar spre el. “Hai bă că închid, e un bulangiu aicea și mă tot pâsâie”, adaugă individul.

În sfârșit, e ceva mai liniște. Până și țâncul a tăcut. Din păcate, pute și mai abitir a caca. Apare și pălărierul, e ăla din Pirații din Caraibe, ultimul meu film văzut la cinema, îl recunosc, dau să râd, mă înec cu cola. Tușesc. Copilul din dreapta sare și mă bate pe spate. Îi mulțumesc. Individul cu mobilul urlă: “Fă liniște în sală, bă!!!” E interesant filmul, doar regina nu-mi place. Prea seamănă cu Adina. Și mai e și rea în film, vrea să taie capetele tuturor. La noapte cred că o să am coșmaruri.

Se termină. Se aprind luminile. Individul din spate iar vorbește la mobil. Femeia cu copiii îmi dă din nou țâncul să-l țin, ca să-și pună haina. La naiba, ce repede s-a terminat filmul. Și nici n-am înțeles mare lucru. Au modificat cartea, asta nu mi-a plăcut deloc. Se vede că i-a afectat pe toți postmodernismul ăsta, li s-a urcat la cap. Pfui, ce pute țâncul a caca. Îl țin cât mai departe de nas, dar mirosul tot mă învăluie. Vedeți, nu vă supăraţi, cred că a făcut treaba mare, îi spun maică-si. N-a făcut, cum să facă la film, zice. Se uită urât la mine, mi-l ia din brațe. Copilul cu floricelele vrea să dea mâna cu mine, în semn de rămas bun. I-o dau, mă pocnește cu palma deschisă, mai-mai să mă dea pe spate.

În sfârșit, ies din sală. Mi-e foame de nu mai pot, îmi pare rău după floricelele vărsate. Aș da o fugă până la mama, să îmbuc ceva și să-i povestesc cum a fost la film.

Pe scările rulante fac prostia să mă uit în jos, amețesc și aproape mă răstorn peste tipa din fața mea. Își verifică buzunarele. Ce idioată. De parcă Anghelescu merge în mall-uri să jefuiască toate cocotele. Pff.

Ajung și la ușa unde mi s-a prins fularul mai devreme. Ca să fiu sigur că nu pățesc vreo nenorocire, îmi scot de data asta fularul, îl țin în mână până mă văd pe partea cealaltă. Am scăpat.

Aștept autobuzul în stație, laolaltă cu o grămadă de copii, și ei ieșiți tot de la film. Urlă și gesticulează. Sunt obosit de nu mai pot, de abia aștept să ajung acasă.