Anca Giura

 Asceza şi arta discreţiei

 Într-un interviu - dat lui Ovidiu Şimonca -, întrebată cu tact dacă nu simte nevoia să-şi ,,promoveze” cărţile, mai precis: ,,Nu-ţi place să contribui la marketingul propriilor cărţi?”, Marta Petreu îşi proclamă o dată în plus discreţia. Pot băga mâna în foc că este aşa, mărturisind o experienţă de-a mea, personală. Astfel, pe când eram studentă la Cluj, nu i-am văzut odată la faţă nici pe Adrian Marino, nici pe Marta Petreu. Eram sigură că dânşii sunt hieratici, astfel că, dacă i-aş fi zărit sau atins, aş fi fost învăluită ca de o adiere din altă lume în sentimentul unei întâlniri cu nişte fiinţe din altă galaxie. Revenind la prezentarea de sine a autoarei din interviul amintit, Marta Petreu esenţializează coordonatele scriitorului de succes: ,,Eu ştiu că în cultura română autorul admirabil este acela care scrie puţin, care are o operă de mică dimensiune, ce poate fi citită într-o noapte. (Iar autorul perfect – acela care nu scrie, ci… vorbeşte…) Eu scriu mult. Mi-am dorit să fiu scriitor. La fel ca mulţi alţi scriitori români, sînt un ţăran ajuns la oraş, care a devenit un intelectual. Sînt, fără să vreau, aşa ceva nu poate fi programat, decadenţa unei stirpe ţărăneşti, faza estetică a unui neam de ţărani”.

 Despre descendenţa şi decadenţa ,,crăiască” a Martei Petreu aflăm enorm din autoreferenţialul şi esenţialul roman ,,Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”. Incontestabil, numai pe trăite poţi livra lumii o asemenea experienţă de vivisecţie ca aceea din romanul amintit. Un roman românesc care răstoarnă şi redefineşte regulile eposului monografic, o călătorie în lumea morţilor după o impecabilă hartă psihanalitică. S-a vorbit încă de la apariţie, acum câteva luni, despre filiaţia cu proza ,,clasică” transilvăneană. Trimiţând pe alocuri deconstructivist la Slavici, Rebreanu, Coşbuc, Agârbiceanu, Cioran, Nimigean, Cartea (des)Facerii pe care a scris-o Marta Petreu este într-adevăr legată de o mitologie locală a provinciei. Dar, cel mai important, prin stilistica în roşul arterial şi negrul gheenei, cartea în discuţie se leagă de un  viitor al literaturii româneşti, unul alb, curat. Temă veche, tehnică nouă, iată o combinaţie de succes pe care intuiţia artistică a Martei Petreu a desăvârşit-o.

 Revenind la discreţia autoarei, întăresc ideea că, da, dânsa, Marta Petreu, se recomandă cu discreţia unei  veritabile ,,ţărănci din Ardeal ajunse la oraş”. Marta Petreu a scris mult şi cu un talent impecabil, dar s-a purtat cu ,,fereală” şi cu eleganţă ,,în lume”. N-a căutat, pare-mi-se, promovarea imaginii sale de scriitor. Dar opera sa n-a avut defel de suferit din asta. A fost traficată prin lecturi inteligente multiple, căutată, evaluată la nivel înalt.

 Am certitudinea că pentru a putea scrie pagini de poezie sau de proză de intensitatea, de incandescenţa pe care o practică Marta Petreu, ai nevoie de o asceză anume, de o retragere din cele lumeşti, de un secret al facerii textului, aşa cum ţărăncile bătrâne plămădesc prescura. Cu mâna frământând şi cu sufletul rugându-se. Căci numai după asceze repetate poţi scrie  pagini ale jertfei ca aceasta, de pildă: „La sfârşit, când au terminat de prelevat ţesuturi din toate organele, mi-au dat oala mare în care era sângele Tatălui meu. Să-l arunc. Iar eu, cu oala vişinie de tablă emailată în braţe, le-am dat, ca un ţăran ce eram, domnilor autopsieri şomoiogul de bani şi i-am petrecut spre poarta mică, urmând deodată cu ei şi bietul trup hăcuit al Tatălui meu înapoi, în casă. Iar după ce tata a fost pus înapoi în sicriu şi maşina de la Medicina Legală a părăsit uliţa, eu am luat o sapă din şopru şi, cu oala roşie plină de sângele negru, m-am dus în grădină şi am săpat”( p.213). Într-o  asceză mănăstirească trebuie să fi scris Marta Petreu această carte a traumei şi a experienţei psihanalitice a unei câmpii a plângerii, a Armaghedonului, a locului în care totul e interzis, până şi să mori nu mai e cu putinţă. Căci, da, la Armaghedon va fi vremea când vom căuta moartea ca pe apă şi moartea  nu va veni.

În interviul cu Mihai Vakulovski, Marta Petreu îşi aminteşte de copilărie senin şi tragic: „Frumoase erau numai verile, lungi, calde, prăfoase, cu fructe dulci căzînd în iarbă, cu mirosul de rezeda si regina nopții. În rest, o tristețe, o posomorală, o jale”. În livada frumoasă ca una din cele ale ,,mănăstirilor din Muntenia”, glasul Tatălui şi mânia Mamei au prigonit bucuria a trei copii. Să poţi scrie cu seninătatea de icoană a unei pustnice despre o traumă supremă şi să ispăşeşti o vină originară nu este dat, iată, oricărui scriitor. De aceea, şi nu numai de aceea, Marta Petreu nu are nevoie să fie o autoare în centrul atenţiei mediatice. Cărţile sale au făcut deja totul pentru ca dânsa să devină, în ciuda discreţiei, un mare nume al culturii româneşti contemporane. Astfel, mesajul esenţial al romanului Acasă pe Câmpia Armaghedonului este acela că Fiica a coborât în lumea morţilor şi s-a urcat cathartic la cer, a răscolit lumile posibile, numai ca să aducă Iubirea între Mamă şi Tată, spre recompunerea raiului destrămat.