Dan Iancu

Anul șobolanului

dă-o-n pizda mă-sii de iubire.[1]

cum?

rezonabil nu am vreo motivație anume. practic, eu nu sunt rezonabil și mă bag singur unde nu-mi fierbe oala. îmi închipui că tu mi-ai spus numai adevărul. că mă iubești enorm. că toate vorbele noastre sunt mai adevărate ca lumea asta din care, cu părere de rău, fac parte. hai să fac socoteala de ce te iubesc, nu de alta, dar ridicatul din umeri sau pentru că ești frumoasă nu fac parte din argumente. așa m-aș îndrăgosti de naomi campbell sau de oricine asemenea ei. nu e așa nici pe departe. ca să alerg să îți scriu sau să deschid e-mail-ul de zeci de ori pe zi nu ar fi vreo proptea care să ajute. deloc. știi de ce m-am îndrăgostit de isabela? pentru că visa frumos și ne-am sărutat din greșeală. vorbele mă omoară. chemările meșteșugite, panoplia aia de arme asupra cărora nu am pavăză. nici nu vreau. ți-am spus că sunt mic, obez și că nu sunt cine știe ce sculă. scriu. mi-ai spus că vorbele mele sunt oaza ta de liniște. mi-ai spus că trebuie să scriu. de asta sunt aici. tu crezi că la patruzeci de ani caut aventuri? îți spuneam[2] de isabela. ne-am cunoscut pe paisprezece septembrie. o zi înainte de începerea facultății. i-am luat numărul de telefon pentru o informație. am sunat a doua zi și am vorbit o oră. am hotărît să ne vedem la intrarea în herăstrău, pe lîngă care stătea. am mers prin parc și ne-am așezat pe un zid. s-a auzit dintr-o dată țipătul[3] vaporului care traversa lacul. a întors capul spre mine și am sarutat-o. o săptămînă mai tîrziu făceam dragoste nopți în șir. o iubeam cum de puține ori am iubit. o iubesc și acum. altfel. nu m-aș mai culca cu ea. de ce? sunt explicații. toate țin de mine. nu e vina ei că așa a crezut că e mai bine. e vina mea că nu am știut să o învăț. sunt foarte închis. rar cînd spun real ceva. mai ales direct. ți-am spus că ești frumoasă. mi-ai retezat-o scurt. nu ți-am mai spus că nu ești frumoasă ca un cadru, ci ești frumoasă cu vorbele tale. le pui acolo unde trebuie și cînd trebuie. știi să chemi. știi să te minunezi. știi să tresari. crezi că nu ești frumoasă? hm… ești. cînd mi-ai spus că o să te descalți și ți-am văzut tălpile furișindu-se sub rochia albă, am avut un șoc. cînd m-ai luat de mînă, să-mi ghicești[4], pentru că doar vroiai să mă iei de mînă, a fost explozia. te iubeam deja de la scrisori, dar ăsta era preaplinul. nu mai făcusem dragoste de mult timp. nu știam ce va ieși. nici nu a ieșit cine știe ce după capul meu. dar a fost. eram prins fără posibilitatea de a mă mai întoarce.[5] tu crezi că pentru mine e un lucru banal? nu cred că e așa. ai o grămadă de defecte. nu le înșir acum. o să ți le spun pe toate. nu știu cînd[6]. acum sunt doar furios. pe mine. pe prostia mea. pe capcana pe care nu am evitat-o, deși teoretic sunt mai bătrîn. din păcate sunt un copil cu ochii mari și-mi plac bomboanele mătăsoase. cît rău poți să-mi faci…

nu ştiu de ce dup’amiaza e atît de prezentă în ceea ce scriu. poate acum am timp de contemplare şi nu sunt dedat abrutizărilor oficiale. stau la masa mea, în faţa calculatorului şi remarc blîndeţea cu care lumina se aşează peste balcoanele de peste drum. le văd printr-un grilaj de fier verde ca o verticală gălbuie în mult gri. iau ceea ce-mi propui şi caut înţelesuri. deşi mi-am spus deseori să mă opresc la formă, mă las implicat în curgerea sentimentală a gîndurilor. mulţi vor spune că este construcţie. desigur (zîmbesc). improbabil (mai mult ca sigur că nu). uite:

ca nişte sfîrcuri de fier cu floarea mai lată[7], de la ciocan, cum altfel, cuvintele-ţi veneau rar şi tăios trasînd în pielea conversaţiei fine arabescuri. poate ar fi fost potrivit să spun inutile sau fără înţeles, dar e nepoliticos. o dată bătute cu zel în palmele faptelor, se abureau de rugină şi neşansă. cel mult erau purtate pe ici pe colo, accesorii luxoase dedicate întîlnirilor de protocol. apoi se lăsau uitate-n cataloage, tomuri, opuri sau maldăre de foi vreme de ere pentru descoperiri spectaculoase. mai interesantă e bănuiala acelor vorbe minunate care nu au mai fost găsite. potenţialitatea este mai mult ca perfectul unei stări imposibil de atins sau de refăcut.

draga mea, nu înţeleg de unde vine agresivitatea cu care emiţi sentinţe la singurătate. în general violenţa cu care asociezi imaginile este ca un fin fierăstrău circular. nu-l vezi. mult mai în alt timp decît cel destinat demonstraţiei vei băga de seamă că părţile sunt deja detaşate, fine pelicule de aer despărţind volumele altădată în legătură. luate ca atare componentele nici n-au noimă, înţelesul fiind oricum o entitate contextuală şi articulată la mediu. vei spune că relativizez prea mult. poate. poate îmi place continua transformare sau trecerea dintr-o formă într-alta. umbrele chinezeşti îţi spun ceva? ca să devii te sprijini de repere. ce se întîmplă dacă reperele se transformă? ani de zile am învăţat că unii ne lăudau strămoşii. nume mari, citate celebre. tu-mi spui că toate acestea sunt puerile, simple fixaţii ale erelor. dar chiar aşa fiind, tot se puteau numi referinţe, entităţi fixe la care te raportezi. eu încerc altceva, mai puţin stabil, ca şi cum te-ai sprijini de o curgere. în acest sistem de referinţă înţelesul e un obiect viu independent de noi, dar nu în totalitate. eu aşa simt.