Ruxandra CESEREANU

 Control canonic periodic

Inteligentă, inedită, proaspătă și intens problematizantă (cu folos) este ultima carte de până acum, semnată de Ion Manolescu: Benzile desenate și canonul postmodern (Editura Cartea Românească, 2011). Autorul intenționează să renegocieze gustul estetic: pe de o parte prin lauda adusă paraliteraturii (cu tot ce înseamnă aceasta la nivel de benzi desenate & Co), pe de altă parte printr-o excelentă discuție de analiză și sinteză despre canonul literar în România actuală și despre viciile criticii literare.

Reproșurile subtile și directe, în același timp, pe care autorul le aduce criticii literare din România sunt acelea de senectute prematură, lipsă de elasticitate, aer mafiotic, prejudecăți și tabu-uri marcante. Există, în acest sens, câteva texte de anvergură teoretică inovatoare în această carte ("Mersul romanului", "Literatura română în corsetul canonic", "Șapte idei radioactive", "Contrabandă cu idei radioactive" și altele), care ar merita analizate într-un demers de tip close reading, într-atât de utile sunt la nivel de discuție și provocare. Voi rezuma o parte din ideile nuanțat propuse de Ion Manolescu, tocmai întrucât ele fac parte dintr-o demonstrație la care ader și care are ca țintă rigiditatea canonului literar românesc și dirijismul de sorginte extra-literară al criticii de la noi.

Autorul este îndeajuns de liber și neînregimentat în vreun grup literar încât să indice erorile de canon și abuzurile de canon, în concisele sale eseuri de istorie literară. Ce observă el este, întâi de toate, o concepție restrictivă, opacă, cenzurantă și minimalizantă în definirea canonului, din perspectiva criticii literare românești (și a stăpânilor cu morgă și aplomb care sunt criticii literari). Nonflexibilă și îngustată de limitele ei, fără o deschidere permisivă reală, critica literară românească e marcată de un virus chiar la nivel de canon: ea fie neagă, fie monumentalizează - și într-un caz, și în celălalt, totul depinzând de o formă de dirijism (politic sau de apartenență la un grup literar). Lucrul acesta este vădit inclusiv în concisa istorie a literaturii române pe care Ion Manolescu o face, tocmai în sensul demonstrației sale. De aceea, propunerea autorului este una inedită: concretizarea unui control canonic periodic (excelentă idee!), ca un soi de examen dat, atât pentru a urmări preferințele publicului larg, cât și pe acelea ale elitei. Dar cine să facă acest control canonic periodic? Mafia literară și critica literară actuale din România sunt ele însele ramificat de canonizate!

Textul cel mai important ca impact și problematizare, din cartea lui Ion Manolescu, este cel intitulat "Șapte idei radioactive": dacă spațiul mi-ar fi permis, aproape că aș fi dorit ca acest eseu să fie citat în totalitate. Iar dacă ar fi posibil, un asemenea text ar fi benefic să fie afișat în Facultățile de Litere din România, fie în spațiul central de afișaj, fie măcar la biblioteca fiecărei facultăți, în așa fel încât să fie citit de studenți, mai cu seamă de acei studenți care tânjesc să devină critici literari și comentatori de literatură. Rezumând: autorul blamează critica literară triumfalistă, care face din chiar rolul și statutul său un instrument auto-suficient de formare și reglaj canonic (utilizez aici mulți dintre termenii propuși chiar de Ion Manolescu). Printr-un asemenea statut este obstrucționată tocmai inovația literară, iar posibilele revizuiri canonice sunt considerate din start ca fiind huliganice, ofensatoare la adresa eminențelor tutelare. Chiar dacă autorul se referă mai aplicat la critica literară românească din a doua jumătate a secolului XX, considerațiile sale nu pierd din vedere secolul XXI. Conservatorismul, atitudinea resentimentară și mai ales mumificarea de tip canonic – iată câteva vicii care ar trebui eliminate tranșant.  Ion Manolescu nu critică nici gratuit, nici interesat, ci în scop de salubrizare generală. Iată de aceea cele șapte idei radioactive pe care le propune în scop igienic la nivelul criticii literare, care idei sunt de o actualitate extremă și binevenită (în opinia mea) și pe care le citez integral: 1. relativizarea "marilor adevăruri" de istorie literară; 2. desființarea monopolului infailibilității critice; 3. postmodernizarea discursului critic și a metodelor de investigație istorică; 4. adoptarea unei poziții teoretice pluraliste, eliberată de prejudecăți și inhibiții; 5. dinamitarea festivismului canonic; 6. democratizarea canonică: 7. liberalizarea concurențialității istorice. Cel mai acut punct de salubrizare mi se pare a fi propunerea a doua: criticul literar își arogă, adesea, aere de papă al gestionării literaturii, într-un demers autoritar și exagerat – Ion Manolescu sancționează tocmai această atitudine arogantă. La fel de importante, la nivelul deschiderii, sunt, însă, punctele patru și șase, care pledează pentru renunțarea la ostilitate și ipocrizie canonică, dar și la inerție, în sensul flexibilizării discursului critic aplicat.