„Hobbitul sînt eu!”

                                  Interviu cu Emil Brumaru,

                                  realizat de Constantin Arcu

 

 

Constantin Arcu - Stimate domnule Emil Brumaru, voi începe printr-un citat: „Îmi părăsisem manuscrisele la Dolhasca, nu mă mai interesau decît eleva Tamara din clasa a douăsprezecea, pentru care fugisem, abandonîndu-mi meseria de medic, fosta soție, biblioteca, totul... da... nu mă mai interesau decît Tamara și... lectura... Viața intimă fusese făcută praf din clipa cînd, în 1975, mi se confiscaseră de securitate, de la Tamara, vreo 700 de scrisori de dragoste către dînsa... Sufletul meu, în curul gol, devenise distracția unor necunoscuți... Cam asta-i, pe scurt... Îmi puteam permite, nu?, să-i bag în mă-sa pe viață!!! În rest e, bineînțeles, orgoliu... Că după aceea am mai scris e altă poveste... Oricum, am ezitat vreun sfert de veac pînă să public chestia asta... «Infernala comedie» e, în fond, un suprem elogiu!“ Nu știu dacă textul vă aparține, dar cu siguranță vi se atribuie. Și se referă la plecarea Dvs. din Dolhasca, unde ați fost medic între anii 1963-1975. Cît adevăr și cîtă legendă există în această… fugă? Vă întreb deoarece altundeva afirmați că nu mai aveați chef de medicină. Sau poate nu ați mai dorit să fiți doar „poet de duminică”, deși, dacă nu mă înșel, aveați deja trei cărți publicate.

Emil Brumaru - Nu e din păcate nici o legendă, ci o realitate relatată într-un fragment  dintr-un interviu de-al meu mai vechi. Toate întîmplările astea s-au petrecut pe la 35 de ani, dar de atunci, iată, au mai trecut vreo 37! Nu mai am sufletul, mintea și trupul acelor timpuri. Nici energia, puterea unei desprinderi definitive de-un loc ce mi-a fost, cît m-au ținut balamalele, atît de prielnic pentru poezie. O singură dată se fuge, o singură dată se părăsesc manuscrisele, cu furie, cu deznădejde, ca pe o pacoste greu de suportat. O singură dată îți iei lumea-n cap cu o elevă bezmetică de-a douăsprezecea, vă rog să mă credeți. Se cocea de mult în mine dezertarea, abandonarea, smulgerea către altceva, un „altceva” atît de riscant, de puțin probabil, dar atît de fermecător… De medicină mă îndepărtasem de cînd, prin anul IV, am fost internat cu un t.b.c. pulmonar la Bîrnova, altă poveste cu urmări tîrzii. Pierdusem doi ani de facultate, mă îngrășasem, îmi devenisem mie însumi dezagreabil, mereu transpirat în palme, mereu speriat ca de bombe că s-ar putea întoarce boala, mereu c-un complex de inferioritate față de rivalii mei sportivi și veșnic învingători de femei cu ondulații degeaba rîvnite de mine. Iar „poet de duminică” nu am fost niciodată! Poemul care poartă titlul ăsta se dorea un fel de a protesta la marile, abisalele, serioasele, mult prea gravele și severele poezii scrise în epocă, ba chiar și acum. Prindeam clipa, o exaltam în toate cele șapte culori trecătoare ale curcubeului, îi sorbeam roua sferulată, atîrnată pe firul lung al ierbii, o lingeam ca pe un fagure de miere cu găurele hexagonale, atingeam cu degetele lumina de pe pereții ei străvezii. Eram obsedat de trecerea ei, de extraordinara ei dispariție, de efemeritatea bucuriei ce-o trăiam, de magia pufului de păpădie - uite-l, nu e! - percepută de mine cu o acuitate dureroasă, nostalgică. Scoteam din fîntîni îngeri leoarcă de admirație c-au fost salvați de la înec. La cîțiva metri de casă lucea infinit, extatic, linia ferată terminală către Fălticeni. Locuiam lîngă barieră, în Cotu’ Morii, mai c-aș zice că, probabil, în Paradis!

            C. A. - Pentru cititorii revistei ar fi interesant să afle ce amintiri aveți    din perioada în care ați trăit în Dolhasca, la o aruncătură de băț de Suceava.

E. B. - Dolhasca e, ca să zic așa, lada mea de zestre! M-am gîndit, m-am tot răzgîndit și din nou m-am gîndit să scriu acum despre ce-mi mai amintesc din Dlohasca de altădată. După ce am plecat mi-a atras atenția un titlu dintr-un ziar: Lebede la Dolhasca. Era vorba de o știre neverosimilă. Deviat de curenți, un grup de lebede poposise în Dolhasca, în lunca Siretului. Oamenii, derutați, le-au luat drept gîște, le-au prins, le-au jumulit și le-au mîncat! Absolut autentic! Cred că ar fi un titlu bun de rubrică. Inițial am vrut să scriu un roman scurt, americănesc, plin de poezie și disperare, folosind și dezvoltînd această metafora dură. Încă nu m-am ținut de cuvînt. Să nu uit, la o altă aruncătură de băț era și Fălticeni, tîrg prin care am hălăduit îndelung. Acolo, în gară, aștepta la tren o birjă ce suia agale dealul!

C. A. - Ce-a însemnat femeia pentru poetul Emil Brumaru? Dar celebra Tamara? Și cum te simți lîngă „o iubită cu trei sâni”?!!!

E. B. - Adevăru-i că nu am găsit încă „o iubită cu trei sîni”! Drept care am inventat-o‼ Pentru cei doi prieteni, Detectivul Arthur și Julien Ospitalierul, trebuia și o iubită, eventual comună, ca să fie mai cu chichirez. Așa a apărut Reparata cea cu trei sîni mistici și două vagine laice (în ediția cenzurată în loc de „vagine” se foloseau „suspine”!). Socoteala o făcusem simplu: dacă sînt atîtea Stricate de ce nu ar fi și una Reparată! Una Reparată chiar de mine, așa cum pui la punct, cu migală, un ceasornic prețios, cu diamante și rubine printre rotițele dințate fin în dantelăria  complicată, uitîndu-te cu monoclul la mecanica nițel echivocă.

C. A. - E adevărat că adorați siliconatele cu cercel în limbă, care pot fi comparate cu manelele, și că vă lăsați ademenit de puștoaicele de liceu? Și chiar ați fost invidios pe Irinel Columbeanu, pentru… paloma lui?!

E. B. - M-am informat mai adînc. Cică sînii siliconați sînt cam reci, deci ușor indiferenți, la o adică. Puștoaicele cu cercel în limbă mă sperie. Cu vîrsta am devenit prudent: dacă zgîrie? Și manele mi-e destul de greu să scriu, n-am concizia necesară a versului, hazul lor nebun! Am reușit totuși cîteva care, prin repetiții nuanțate și însoțite de mișcările unei guriste beton, cu cizmoance pînă-n buci, ar merge, cred. Să dau cîteva exemple: 1. „Mama mia!/ Îți pute bijuteria‼” 2. „Vino sîmbătă la bal/ Să te pipăi personal!”  3. „Sînt sensibil, fă, sensibil/ Pînă la oribil!” Deh, ale tinereții coropișnițe…

C. A. - Erotismul țîșnește în poezia Dvs. chiar și din pistol, o dată cu glontele: „Eram (Dumnezeule!) domnul ce coborîse din vechea cabrioletă,/ Cu fracul boțit și jobenul sub braț, venit ca să fure spre seară,/ Motanul familiei și tu erai, sigur, naiva subretă/ Ce-l vede și țipă, și el o împușcă-ntre sânii bombați,/ și-apoi o iubește-n cămară…” Am citat din A cincea elegie a Detectivului Artur. Sau imagini mult mai frapante, de felul celei cu fetișcane cu „himenele în flăcări”, ha, ha, ha! Și totuși eticheta de pornografie nu s-a lipit de poezia Dvs. Este o poezie erotică pînă-n măduva ei, dar în nici un caz nu-i pornografică. Și peste toate există, cred, paradoxal, multă melancolie…

E. B. - Sincer să fiu, nu știu ce e aia pornografie!

C. A. - Ați pretins într-un alt interviu, dacă rețin exact, că „actul sexual este un act de cultură…”! Afirmația pare șocantă la prima vedere. Vreți, vă rog, să insistați puțin?

E. B. - N-am ce insista. Farmecul unui aforism e dat tocmai de concizia și aplombul lui. Poate aș preciza mai mult: „Actul sexual este un act de cultură în masă.” Poate fi folosit și ca slogan.

C. A. - Prin 2004, după citirea manuscrisului „Infernala comedie”, Ioan Flora ar fi spus: „Extraordinar, ce mare poezie! Îți vine să te lași de scris.” E unul dintre cele mai frumoase omagii ce pot fi aduse unui scriitor. Dvs. ați rămas descumpănit în fața vreunui alt poet care a dat versuri erotice? Să zicem, Ovidius…

E. B. - Ioan Flora ținea mult la mine, deși ne-am întîlnit rar, nesuferit de rar. Am și dormit odată la el acasă! Are o fiică, actriță, uluitor de frumoasă. Și o soție superbă. Am văzut-o o singură dată. Flora și-a dat seama ce-i cu adevărat „Infernala comedie”. Aprecierea lui m-a fericit și oarecum surprins. Năucit am rămas citind scrisorile lui Apollinaire către Lou… Un șoc, în proză, a fost Sade, pe care m-am străduit să-l am în Pléiade… Creangă cu „corozivele” lui mă fascinează… Tocmai mi-am procurat un studiu, Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă, apărut la Paralela 45, încîntător, de Ion Pecie. Creangă e imbatabil!

C. A. - Între Dvs. și Lucian Raicu a existat un „schimb” celebru de scrisori. Cum a început acest… travaliu epistolar? Despre ce este vorba?

E. B. - Mircea Dinescu m-a dus la Lucian Raicu! Dinescu lua cîte o oală de mîncare, vin și pe mine, și ne prezentam la Raicu. Nu a existat nici un schimb de scrisori. Eu îi scriam zilnic lui Raicu. Era o prezență de neuitat,  avea o tactică și  o strategie în a povesti lucruri aparent simple, tot adăugînd noi sugestii, mimînd și aproape jucînd ca un actor diferite roluri care spre final deveneau de-un grotesc rafinat. Lucian Raicu nu mi-a răspuns niciodată. Dar a avut grijă ca scrisorile să ajungă la mine la cîțiva ani după ce a plecat la Paris. Nici la telefon nu vorbea. Cea mai mare surpriză mi-a făcut-o soția lui, Doamna Sonia Larian, anul trecut, cînd mi-a dat un telefon incredibil. Mă întreba dacă am ultima carte a lui Lucian Raicu, apărută la Cartea Românească, O sută de scrisori din Paris. Vroia să mi-o trimită. O aveam deja. Mi-a zis că i-a plăcut o poezie dintr-un grupaj apărut la Romlit., ba chiar a și precizat, „aceea cu ‘stropi răi’ ”…

C. A. - Ce este hobbitul, un pseudonim? O poreclă de alint? Adresa de e-mail și blogul Dvs. cuprind această… semnătură.

E. B. - Hobbitul sînt eu! Comod, cu tabieturi, burtică și cafele repetate, fără zahăr, în căni uriașe, uneori invizibil, retras și scriind versuri pentru Ielele pădurii, ocolit de cunoștințele cu treburi importante ca un soi de persoană indezirabilă.

C. A. - Într-un P.S. relativ recent îmi scriați: „Nu uitatzi sa-mi trimitetzi revista. As indrazni sa va sugerez sa ma punetzi pe o lista de permanentzi... Posibil sa ma gindesc si la o rubrica, dar pentru asta ar trebui sa-mi spunetzi exact ritmul aparitziilor revistei si cam la cite semne sa ma rezum...

Cu prietenie,

Emil Brumaru”

E. B. - Sper să mă țin de promisiune. În fond, sînt la vîrsta amintirilor cu fitil…

 

C. A. – Vă mulțumesc frumos și rămîn în așteptare.

 

                                                                                                                                       Dialog realizat de Constantin ARCU