Revista Tiuk!

„…aş zice că poezia operează cu infinitivele lungi, acolo unde proza recurge la celelalte timpuri, mult mai terestre, ale verbelor”

Interviu cu Emilian Galaicu-Păun,

realizat de Mihail Vakulovski

- Domnule Emilian Galaicu-Păun, aţi anunţat un nou roman, din care am putut citi un fragment la "Bun de tipar", în Tiuk!, când l-aţi terminat, cum a decurs scrierea lui, i-aţi găsit şi titlul?

- Scriu de peste un deceniu şi mai bine la acest roman-palimpsest (sau, vorba bunicii: „din tort în tort”), Ţesut viu. 10 x 10, în care Decalogul îşi dă mâna cu Decameronul, cele 10 capitole fiind tot atâtea „căsuţe” ale unui şotron ce poate fi „sărit” atât în ordine numerică (cap. 1, 2, 3 etc.), cât şi urmând indicaţiile de lectură ale autorului (cap. 1 – cap. 5; cap. 9 – cap. 2; cap. 3 – cap. 6; cap. 7 – cap. 8; cap. 10 – cap. 4); altfel spus, un soi de chassé-croisé continuu, unde locurile şi epocile se schimbă ca-ntr-un caleidoscop, chit că personajele rămân aceleaşi, de la un cap la altul. Scrierea acoperă ultimii 40 de ani, mai exact, de la moartea lui Iuri Gagarin, în 1968, la evenimentele din 7 aprilie 2009 din Ch-ău, şi o geografie ce se extinde de la satul de baştină al naratorului la Petropavlovsk-Kamceatsk, via Moscova, Paris, Berlin, Antananarivu, Beijing etc., etc. Totodată, romanul se vrea un Pomelnic, în care cei trecuţi la Vii ajung, rând pe rând, să se alăture celor Adormiţi, în timp ce morţii dragi revin mereu în discuţie, amintire, acţiune. De fapt, nu există frontiere etanşe între lumea noastră şi lumea cealaltă, ambele funcţionând ca un tot întreg. Nu în ultimul rând, scriitura ca atare devine pe parcurs din „suport formal”, „temă principală cu variaţiuni”. 9 din cele 10 capitole au apărut în Vatra, Secolul 21, Hyperion, Sud-Est, Semn, nu în ultimul rând Tiuk. Păstrez o scrisoare deosebit de emoţionantă de la regretatul Gheorghe Crăciun, care se arătase foarte interesat de roman, după ce citise în Vatra un capitol, Drăguţa lui Şaleapin (ceea ce e de înţeles – ne întâlnim în multe privinţe cu cel care a dat literelor române Pupa russa, de-ar fi să amintesc doar obsesia pentru o scriitură corporală – vezi şi opinia dr. Aliona Grati: „Ca şi la Gheorghe Crăciun, personajul echivoc al lui Em. Galaicu-Păun exersează ritualuri de descoperire a trupului volatil. Microscopia conglomeratului de senzaţii în halou devine echivalentă cu o experienţă spirituală. Simţul tactil prevalează, mâna efectuând arpentajul fiinţei pentru a-i da acesteia consistenţă textuală”). Mai mult decât atât, în toamna lui 2006, Gheorghe Crăciun se prinsese să-mi fie redactor de carte, amintindu-mi că la rându-i a avut şansa de a-l avea pe MHS (care a şi scris prefaţa la Pupa russa). Nu a mai apucat, săracul! Închin acest roman memoriei lui Gheorghe Crăciun.

- Înţelesesem şi din cel mai recent fragment publicat că nu va fi un roman prea simplu de

descifrat, dar acum mi-e limpede că povestea e şi mai complicată, şi mai incitantă. Gesturi. Trilogia nimicului, Cartier, 1996, primul dvs. roman, a fost o carte experimentală, care a cam şocat lumea literară de la Chişinău. Ce experimentaţi în noul roman, în afara acestei săgeţi pentru cititor, căruia-i daţi mai multe variante de lectură?

- Dacă e să judec după cele câteva modele asumate pe faţă – Enciclopedia morţilor, de Danilo Kis, şi Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de Italo Calvino, din literatura universală, şi Pupa russa lui Gheorghe Crăciun, din cea naţională –, romanul n-are cum fi „prea simplu”, din cel puţin două motive: întâi, că-şi propune să exploreze toate registrele scriiturii, de la „grave” la „acute” (nu şi… falsetul!), combinând stilul elevat & livresc până la saturaţie (şi aici experienţa Gesturi-lor mi-a prins bine) cu pasaje „din subterană” frizând vulgaritatea, totul într-o babilonie lingvistică (numeroase treceri de la română la franceză sau rusă, spre a marca o rupere de nivel); şi apoi, că scoate la suprafaţă o Atlantidă recent dispărută, URSS-ul, pe cât de urâtă ca sistem, pe atât de dragă graţie oamenilor ce au populat-o (altminteri, majoritatea personajelor şi păstrează numele reale), cele 10 capitole fiind tot atâtea cânturi funerare. Lucrat frază cu frază ca un poem, romanul se vrea totodată şi un construct unitar, hai să-i zic Unu-Adunat-Împreună, drept care toate întâmplările narate, până la cele mai mici detalii, sunt asamblate într-un circuit „în serie” – e suficient să nu „lucreze” un singur bec, şi toată ghirlanda se stinge (sau nu se mai aprinde). Nu în ultimul rând, scriitura este chemată să transforme grefele „biografice” (mult mai greu de realizat decât cele de organe) – şi aici rolul „chirurgiei estetice” (stilul se-ntoarce în stilet, dacă nu chiar în bisturiu!) este greu de subestimat – în ţesut viu!

- Mircea Cărtărescu zicea la un curs că el nu scrie proză, ci pur şi simplu duce versurile până la sfârşitul paginii. Citind prozele dvs. mereu am avut impresia asta, de poeme în proză. În timpul scrierii prozei trăiţi aceleaşi sentimente, treceţi prin aceleaşi stări ca la facerea poemelor-arme grăitoare? La publicarea cărţilor mai aveţi fiorul acela de la începuturi? Cât de mare e plăcerea scrierii acum, după publicarea atâtor cărţi, majoritatea premiate?

- Încă pe timpul când îmi dactilografiam poemele, la o Erika pe care o botezasem Yorika (vezi poemul „Capiştea” din Cel bătut îl duce pe Cel nebătut), trebuia să pun foaia albă de-a latul şi tot nu-mi încăpeau versurile „până la sfârşitul paginii”. Mai încoace, îmi culeg poemele cu corp de literă 10, şi iarăşi se-ntâmplă să treacă vreun vers dintr-un rând în altul. Dacă citeşti „Poeme-le de pe urmă” din Arme grăitoare, Cartier, 2009, n-ai cum să nu observi că-n mare parte acestea se lăţesc mult peste câmp, la fel cum metropolele moderne se extind în prostie peste localităţile din împrejurimi. Scurt pe doi, nu proza mea continuă o experienţă poetică, ci poezia se hrăneşte din proză: fiecare poem se construieşte pe osatura unui fapt de viaţă (în proză), cristalizându-se momentan (de la Faust-ul goethean citire: „verweile doch, du bist so schon!”) atunci când limbajul – şi abia acum începe poezia! – atinge ceea ce s-ar numi point de mire. Altfel spus, proza te solicită ca scriitor de limbă (română, rusă, franceză etc., etc.), poezia – ca şi creator de limbaj, unul purtând marca personalităţii autorului. Şi încă: dată fiind puterea de cristalizare a poeziei, aş zice că ea operează cu infinitivele lungi (alergare, plutire, scriere ş.a.m.d.), acolo unde proza recurge la celelalte timpuri, mult mai terestre, ale verbelor. Cât despre publicare, ca să fiu sincer trăiesc mai plenar plăcerea scrierii (cu toate neplăcerile aferente, y compris îndoiala că voi duce la bun sfârşit textul, tracul în faţa foii albe/monitorului „cu purici”, uneori fiorul de gheaţă al lui „totul a luat sfârşit!” de care vorbeşte la un moment dat Emil Brumaru în Cerşetorul de cafea etc.), şi nu eventualele premii mă fac să dau o carte la tipar, ci nevoia de a-i „da dezlegarea”.

- Apropo de lumea literară de la Chişinău, cum e aceasta acum? Eu îmi amintesc de o faună foarte pestriţă, cu km 0 la barul Uniunii Scriitorilor, chiar dacă eu nu am ajuns – accidental – pe acolo decât după ce am plecat la Bucureşti la doctorat, oricum „centru” era acolo, cu beţivul ei, furiosul ei violent, bătăuşul etc. …

- De tot felul, ceea ce se traduce – de cele mai multe ori – prin: în nici un fel. Altminteri, de ce am pune semnul de egalitate între „lumea literară de la Chişinău” şi Uniunea Scriitorilor din Moldova, cu barul ei cu tot?!... Şi USR nu-şi are beţivii şi furioşii ei?! La drept vorbind, nici nu mă prea uit în curtea altora, chit că se cheamă că USM (ca şi USR, dat fiind apartenenţa mea la respectiva instituţie) e şi curtea mea în care se cere făcută ordine, după ce vechea conducere sub preşedinţia acad. Mihai Cimpoi a pus-o, literalmente, pe butuci. Dat fiind că din fostul regim s-au moştenit „kolhozurile literare”, alias USM & USR, postmoderniştii se pomenesc iată „colegi de breaslă” cu staliniştii, ceea ce descalifică oarecum comunitatea literară per ansamblu. Tocmai de aceea prefer să vorbesc cu/despre personalităţi dragi mie sau grupări/nuclee literare cărora mă afiliez, decât să mă înscriu în corul (c)academic dirijat de la Centru. O reformă din temelii a USR şi USM, care le-ar reorganiza în Societăţi ale Scriitorilor pe nişte criterii etice şi estetice, se impune – în acest sens, ASPRO s-a dorit o alternativă, din păcate acum eşuată. În ce mă priveşte, eu am pornit de la celălalt capăt, hai să-i zicem al “iniţiativei particulare”: de doi ani şi mai bine sunt amfitrionul Serilor de Poezie de la Librăria din Centru din Chişinău, seri la care îi invit să citească pe autorii dragi inimii mele, de la octogenarul Aureliu Busuioc, la foarte tinerii poeţi de la revista „Clipa”, fără a-i uita pe Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu ş.a. (care au cetit anul trecut în cadrul Zilelor literaturii române în Republica Moldova), dar şi pe Emil Brumaru sau Ion Mureşan, care vor ceti pe 19 mai curent. Într-un cuvânt, unei „lumi literare”, de oriunde ar fi aceasta, îi prefer o comuniune de spirite!

- Ce se mai întâmplă la aceste Seri de Poezie în afară de lecturi? Se citeşte doar poezie, precum îi e numele, sau faceţi şi excepţii? Am văzut pe internet seara cu Alexandru Vakulovski şi mi s-a părut beton, dar nu ştiam că e vorba de un cenaclu… Cine a fost cel mai tânăr invitat (că la cel mai respectabil cred că Aureliu Busuioc e – şi de data asta – pe primul loc)?

- Una e Serile de Poezie, şi cu totul altceva lansările de carte (cum a fost cea a lui Alexandru Vakulovski, cu 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană) – ultimele se întâmplă şi la o altă librărie Cartier, şi anume Librăria 9 (str. Puşkin, 9). În cazul Serilor…., nu am mers pe ideea de cenaclu, ci de lectură cu public (cum se întâmplă bunăoară în Germania, dar şi în alte ţări ale UE); de fiecare dată, am un invitat principal (Marcela Benea, Dumitru Crudu, Aureliu Busuioc, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Maria Şleahtiţchi ş.a.m.d., ca să dau doar câteva nume), care citeşte preţ de 20-30 min, însoţit la rându-i de alţi cinci invitaţi ai săi, care citesc un poem-două. Un fel de „lanţ viu al poeţilor”, în care printre invitaţii unui octogenar se număra debutanţii de la „Clipa”, iar printre cei ai unui fracturist douămiist – un poet (bun!) de factură tradiţionalistă cum este Vasile Romanciuc. În final, sesiunea de autografe (avem noi grijă ca volumele poetului invitat să fie puse în vânzare) răsplăteşte eforturile noastre. Cu mici rupturi de ritm, aceste Seri… se ţin o dată pe lună, de regulă în ultima zi de joi, la 18.15. Durează cca o oră. Mi s-a întâmplat să am şi peste 100 de oameni în Librăria din Centru, iar librara să vândă la vreo 30 de exemplare de carte dintr-un foc. Au fost şi Seri… cu o mână de oameni în sală, dar ce seri (cu invitaţi de la Praga sau Bucureşti, cetind pe skype)! Într-un fel, seamănă cu o demonstraţie de modă – fiece creator îşi prezintă ultima lui colecţie, iar publicul spectator decide practic câte din producţiile haute couture sunt, după gustul lui, prête-à-porter!

- Aveam în vedere exact „Serile…”, când s-a citit poezie, dar ne bucurăm c-am aflat mai multe şi despre aceste lansări originale. Cât de mult vă ajută în general internetul? Mai scrieţi pe hârtie?

- Uneori, am senzaţia că m-am născut gata conectat la internet, într-atât de indispensabil mi-a devenit în ultimii ani. Atunci când poţi negocia un contract de traducere cu Gallimard, Seuil sau Minuit în regim on line, cum să ai nostalgia… poştalionului?! Et pourtant, uneori duc dorul scrisorilor (de mână!) ale lui Alexandru Muşina (ca să nu mai pomenesc de cele ale regretaţilor Aurel Dumitraşcu, Gheorghe Crăciun ş.a.) sau al celor bătute la maşină ale lui Al. Cistelecan. Altfel spus, pentru mine internetul este un vehicul, dar tot peisajul de peste geam mă interesează mai tare pe durata călătoriei. Încă nu am devenit internaut, cel mult un passager – cu scrisorile de acreditare (cărţile!) în buzunar. Cât despre scrisul de mână, mi-am păstrat acest… atavism, în special atunci când îmi compun poemele; or, având un scris foarte încâlcit, cu litere minuscule, sunt silit să-mi trec în calculator fiece vers nou – în caz contrar risc să nu mai înţeleg ce am mâzgălit acolo. Şi la proză lucrez atât cu „cu pana”, cât şi cu mouse-ul (după „hărţile teine” de pe manuscrise, iar uneori şi de pe tastatură, se poate judeca despre durata procesului – sunt pagini pe care se citesc zeci de „inele” de ceai negru ale cănii cu imaginea lui Franz Kafka, pe care mi-a adus-o în dar o tânără poetă din Praga). Dar – sincer – m-aş fi simţi pierdut dacă ar fi trebuit să-mi scriu romanul manu propria!

- În poezie – şi sunteţi considerat în primul rând poet – v-aţi găsit stilul de vreo 10 ani, poate mai mulţi: o poezie livrescă şi intelectualistă, de obicei lungă şi mare, stufoasă, cu foarte multe trimiteri, nenumărate intertexte, note de subsol şi foarte multă informaţie. Aţi încercat să scrieţi şi altfel? Putem să ne aşteptăm la o surpriză în acest sens sau continuaţi să lucraţi la acel „unic volum” de poezie?

- Sunt un scriitor „de gradul trei” (Petru Negură), fiecare poem al meu fiind un mic „tabel Mendeleev”, ce trebuie citit nu doar pe orizontală & verticală, ci şi coborând în subsol (de unde şi cresc etajele viitoarelor construcţii). Practic – de când mă ştiu astfel – o scriitură „de migală”, anii pe care i-am pus între o carte şi alta numărându-se în creştere (5 între Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, şi Yin Time, Vinea, 1999, şi nu mai puţin de 10, între Yin Time şi Arme grăitoare, Cartier, 2009). În tot acest timp am instalat numeroase filtre, în texte luate aparte şi cărţi, spre a-mi purifica stilul de reziduuri, chit că nici spontaneitatea nu mi-e străină. Dacă ar fi să-l credem (şi de ce nu am face-o?!) pe Al. Cistelecan, criticul care a scris despre toate volumele mele începând cu Levitaţii deasupra hăului, Hyperion, 1991: „Emilian Galaicu-Păun «esenţializează» chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea. Nu pe rând, nu alternativ, ci cu una şi aceeaşi mişcare. E vorba, desigur, de două ritmuri vizionare, de două viteze ale viziunii, una fulminantă, cealaltă migălită. De regulă însă, Emilian Galaicu-Păun înaintează cu ambele viteze deodată.” Nu-i mai puţin adevărat că mi-am asumat cu bună ştiinţă această poetică a contragerilor, ajungând să mă simt în largul meu în acest pat al lui Procust numit şi stilul personal. Acelaşi Al. Cistelecan vorbeşte de „vampirismul” poeticii mele: „fiecare carte absoarbe sângele celor dinainte (…), distilându-le în vederea esenţei finale”. Îndrăznesc să cred că acel „unic volum” sau, dacă vrei, „cartea singură” l-am şi scris, în trei timpi, şi anume: Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, Dacia, 1994, aproximează arealul „tematic” (dar şi stilistic, prin lansarea „poemului-evantai”, cum ai zis-o chiar tu în Portret de grup cu generaţia 80, Tracus Arte, 2010), Yin Time, Vinea, 1999, îşi apropriază un limbaj „marca em. g.-p.” (acel „amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale” – de la Şerban Foarţă cetire), în timp ce Arme-le grăitoare, 2009, după ce că au ridicat sabia cu două tăişuri a unei poetici oximoronice, „marchează una dintre puţinele sinteze lirice majore din perioada postcomunistă” (Dumitru Chioaru). Într-un fel, aş putea spune că am „epuizat” o poetică, acordurile finale fiind cele ale poemului iov & vio (între paranteze fie spus, poemul “V_Ac_A~ “, oarecum simetric, marca – acum 7 + 7 ani – începuturile acesteia…); oricum, încă e prea devreme pentru o schimbare la faţă – decât că romancierul cu acelaşi nume ar putea lua faţa poetului!

- Ca şi cititor, ce fel de poezie vă place mai tare? Reveniţi din când în când la poeme care vă plac? Aveţi cărţi pe care le răsfoiţi mai des decât pe restul?

- Există în biblioteca mea două cărţi pe care le-am purtat pe toate meridianele, fie că am mers la Antananarivu, fie la Beijing, ca să nu mai vorbesc de capitalele Bătrânului Continent, şi anume: Şerban Foarţă, Areal, Cartea Românească, 1983, şi Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, Albatros, 1991. Sunt, dacă vrei, un fel de dubluri ale paşaportului meu, de „umblate” ce-s! Şi o a treia, pe care am scos-o o singură dată din casă, când să plec la Sibiu, şi la care revin cel mai des: Mircea Ivănescu, Poesii nouă, Dacia, 1982. Parafrazându-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc…”), mă întreb dacă se cuvine să narez aici singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungând aproape să vieţuiesc în câte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu! – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, aşa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cât timpul nu mi le-a demagnetizat. Aşadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea aşteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mâine după prânz mergem să-i facem o vizită”, lăsând totuşi să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…”, şi nici cum a doua zi s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puţin decât prima şi ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată când ne-a întâmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un banzai secular şi neastâmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile măşcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfârşit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, Dacia, 1982, în speranţa de a obţine dacă nu o dedicaţie, oricât de sumară, cel puţin un autograf – textul acesteia (aşadar, dedicaţie!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra până la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule! ce bucurie să-ţi vezi numele scris de mâna celui mai mare poet român în viaţă!!! Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stârniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că judecând după „productivitatea muncii” poetul făcea cât un roi de albine!), dacă nu cumva o iniţială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat. (Helas! nu l-am apucat pe „omul virgil”; cât despre Şerban Foarţă, vreme îndelungată eram aproape convins că în spatele acestui nume, dacă nu chiar căutat, se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică” a limbajului, într-atât de „faustică”, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr peste ani un om „en chair et os” în persoana Marelui Poet! Cum era şi firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Şerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte, ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 km distanţă, dintre Timişoara şi Chişinău. Când l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Cât despre „anii (mei) de ucenicie” la autorul Holorime-lor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă handicapată lingvistic (Basarabia), şi că primul lucru care m-a fascinat la Şerban Foarţă (ca şi la Luca Piţu – un alt „marginal”, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ţi ia ochii, abia apoi înţelegând că învelişul fonetic al poemelor Domniei Sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma şlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp şi strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale” la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înţeles superficial (vezi: Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), şi doar graţie Areal-ului lui Foarţă, mi s-a revelat că forma este expresia desăvârşită a conţinutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvântul chiar devine materie! – o emoţie, o stare, un gând…) Alte – numeroase! – volume la care revin mereu se regăsesc în cronicile mele din Vatra, dar şi în link-urile pe care le dau în cutare sau cutare vers. Aş putea să-ţi recit, pe nerăsuflate, PRIMA SUTĂ de asemenea titluri – garantat 100 %. Alte câteva sute îşi schimbă mereu locul pe rafturile bibliotecii mele, când ieşind în faţă, când retrăgându-se discret. Bref, sunt un cititor de poezie (şi nu numai) de cursă lungă!

- Aţi tradus mai multe cărţi. Munca de traducător omoară scriitorul sau îl ajută? Dacă-l ajută – cum se întâmplă asta?

- Parafrazându-l pe personajul lui Bohumil Hrabal, din L-am slujit pe regele Angliei, aş putea exclama şi eu – la capătul unei experienţe de un deceniu sau, dacă preferi o altă unitate de măsură, de peste 4.000 de pagini, dintre care circa 1.000 semnate de Michel Pastoureau –, cu legitimă mândrie: „L-am tradus pe Roland Barthes!” Şi asta deoarece un atare demers, dincolo de caracterul lui strict literar, chiar te marchează pe viaţă (şi pe moarte – s-ar cuveni să adaug între paranteze, fiind vorba chiar de Jurnal-ul de doliu). Trec razant peste mia de pagini „heralde” ale lui Michel Pastoureau (O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004; Albastru. Istoria unei culori, Cartier, 2006; Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007), cele mai dense din câte am tradus până-n ziua de azi şi cărora le datorez cel puţin un titlu de carte, şi anume Arme grăitoare, pentru a mă opri la cea mai cumplită, din ce mi-a fost dat să trăiesc, încercare, şi anume redarea golului – cum altfel aş putea să-i spun traducerii Jurnal-ului de doliu barthian?! Într-adevăr, felul în care semioticianul francez şi-a notat textul, pe fişe, asemenea unor mantre, face trimitere mai curând la o tradiţie orientală ce privilegiază vidul. A-l traduce, în litera şi spiritul lui, presupune a-l epura de orice urmă de scriitură – tocmai pe autorul Gradului zero al scriiturii!!! –, spre a-i reda dimensiunea metafizică de sorginte lamaistă (mărturisesc, în tot timpul cât am lucrat la traducere, am tras cu ochiul de nenumărate ori prin Cartea tibetană a morţilor), acel zero absolut către care tinde Jurnal-ul (şi n-am spus nimic despre faptul, peste care nu se poate trece, că nu ai cum realiza o asemenea muncă fără să intri în pielea personajului îndoliat; or, atunci când ai o mamă şi un tată în viaţă, acest lucrul e de-a dreptul sfâşietor). Întrebarea este şi rămâne: cum să traduci o carte de-citit-printre-rânduri? Atâta consolare: nici dnei Nora Iuga nu i-a fost mai uşor, din punct de vedere uman, să tălmăcească Pianista lui Elfriede Jelinek, ca să dau un singur exemplu – unul strălucit. Adevărul e că traducerile te ajută să-ţi lărgeşti orizontul intelectual (că doar nu te apuci aşa nitam-nisam să citeşti bestiare sau istorii ale culorilor, să zicem), dar sunt şi teribil de cronofage. Despre cum anume se întâmplă acest lucru, ei bine – cred că… luând exemplu de la lumea animală: şi carnasierul se hrăneşte cu ierbivore, dar de devenit devine doar ceea ce este. Altfel spus, scriitorul-traducător trebuie să aibă o bună digestie, pentru a nu se dizolva în autorul transpus, ci a-l mistui în vederea propriei sale creaţii (mă gândesc la „clepsidra”, dacă nu cumva „banda lui Moebus”, Foarţă – Mallarmé).

- Dar munca la o editură cât de mult îl poate scurge de energie pe un scriitor? Oare ce profesie favorabilă unui scriitor ca dvs., care scrie mult şi de toate, nu două plachete de poezioare, ca alţii? În copilărie ce visaţi să (vă) faceţi când veţi fi mare?

- Dincolo de rutina inerentă – te-aş vedea redactând un manual de fizică sau chimie organică! –, deschiderile pe care le ai lucrând la o editură cu un profil bine conturat compensează cu brio „scurgerile de energie”. Întâi, că poţi pune umărul la un construct intelectual căruia să-i imprimi ceva din personalitatea ta (fiind eu francofon de mic copil, deloc întâmplător toată lumea vorbeşte de… Cartier Latin de Chişinău!): or, eu fac parte dintr-o generaţie frustrată în acest sens (în perioada formativă, în plină stagnare brejnevistă, nu doar că nu puteai citi autorii pe care ţi i-ai fi dorit, însăşi rostirea unor nomina odiosa – Nietzsche, Kierkegaard, Kafka, Orwell, Céline, Hamsun etc. – era prohibită; nu voi uita în veci cum un redactor de carte mi-a scos un poem din Abece-Dor, pe motiv ca-n text se făcea o referinţă la… Rilke – „drilke”, rimase acesta pe post de argument!), astfel încât faptul de a-i putea edita pe autorii dragi mie constituie o adevărată revanşă, după 20 de ani. Apoi, că nu doar tu edifici o casă a cărţii, ci şi aceasta te face – literalmente – pe tine, mai abitir decât o şcoală unde intri elev şi nici nu ai băgat de seamă că iată-te… profesor! Nu în ultimul rând, că frustrat de paşaportul albastru de cetăţean al Republicii Moldova (ori de câte ori am intrat în spaţiu Schengen), stă în putinţa mea să-mi afirm – haut et fort, cu toate cărţile pe masă (peste 100 de titluri pe an; vezi şi www.cartier.md) – identitatea mea de cetăţean al Republicii Literelor! Nu ştiu ce altă profesie mi-ar fi pus în mână toate aceste atuuri, sigur cerându-mi în schimb timp, energie, creativitate – puse în slujba celorlalţi autori ş.a.m.d. Acum, când se cheamă că am crescut mare, cred că visez încă destul, încât să-mi pot scrie cărţile mele şi totodată să le editez pe ale altora…

- Mulţi scriitori basarabeni s-au unit cu „Ţara”, cum spun basarabenii, pe cont propriu, locuind acum în România, mulţi dintre ei căsătoriţi cu femei din partea cealaltă a pârâului. Ce oraşe din România vă plac? Şi dacă tot am intrat în acest joc imaginar şi virtual, unde v-aţi muta cu plăcere? În ce loc din lume v-ar fi plăcut să vă naşteţi sau să trăiţi?

- Felul meu de a mă „uni cu Ţara” a fost să re-debutez în România, cu Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, şi încă în cel mai frumos oraş din câte văzusem la ora ceea (suntem în 1994) – la Cluj. Altminteri, mi-a plăcut din prima Ardealul, poate şi graţie festivalurilor: „Poesis” de la Satu Mare, „Familia” de la Oradea, „Euphorion” de la Sibiu, sau „Lucian Blaga” de la Cluj – Aba Iulia. (Să nu uit de Sighişoara, unde se desfăşura un important festival de poezie tânără!) La farmecul oraşului se adaugă, potenţându-l, şi faima cutărui sau cutărui poet ce se identifică – mai mult sau mai puţin – cu acesta. Bunăoară, cu totul altfel (decât prima oară) mi s-a arătat Timişoara după ce am stat o noapte la Şerban Foarţă, simţindu-mă un fel de june Paul Valéry în vizită la Mallarmé! (Despre vizita la Mircea Ivănescu am pomenit ceva mai sus…) În aceeaşi ordine de idei, şi astăzi nu-mi pot ierta că, în 1990, am întârziat cu o singură zi la Piatra Neamţ – nu aveam să-l mai revăd niciodată pe Aurel Dumitraşcu!... Cât despre Ieşii lui Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Emil Brumaru, ei bine – sunt un fel de cap de pod, nu doar de flori, ci şi de carte (mă gândesc la echipa ieşeană de traducători din franceză a Cartierului, dar şi la câţiva poeţi dragi mie: Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.). E un singur loc pe lume în care mi-ar fi plăcut să trăiesc – şi ori de câte ori ajung acolo, mă mir că nu dau… de mine! –, şi anume Parisul! Îl ştiu cu ochii (larg!) închişi, dintotdeauna, iar odată ţin minte că i-am spus lui Ioan Flora (şi el, mare admirator al Oraşului-Lumină): „Mereu mi-a fost gândul la Paris, încât atunci când medicul legist va fi să-mi cântărească creierul, nu-i chip să nu observe că cele două emisfere reproduc întocmai, până-n cele mai mici amănunte, oraşul de pe Rive Droite şi Rive Gauche, expandat de jur-împrejurul cerebelului – Île de la Cité, cu toate edificiile & monumentele istorice la scară redusă şi turnul Eiffel împungându-mă, din interior spre afară, în osul frunţii!”

(1-10 mai 2011)