Ruxandra CESEREANU

Anti-chimbal 19. the end of the affair

 

Voi croșeta acum binișor din textul lui Julian Barnes, ca un adio punctual și definitiv la serialul pe care l-am întreținut la jar, fie asmuțind haita suprainterpretărilor, fie inculcând răzmerița subinterpretărilor, în funcție de chiar modulațiile textului. Scriitorul britanic și-a avut tertipurile sale, așa încât nu am făcut altceva decât să îl imit, până la un punct, și, mai apoi, să mă joc eu însămi până la a-l face să sughițe de cât și cum a fost hermeneutizat. Așa încât, ceea ce voi transcrie mai jos, va fi un colaj bruiat mesmeic, dar care, totuși, oferă, poate, un climax al discursului mai întâi anti-, apoi pro-amoros al autorului julianic. Voila:

Dragostea și adevărul, iată legătura vitală, dragostea și adevărul. Ați spus vreodată mai multe adevăruri ca atunci când v-ați îndrăgostit pentru prima oară? Ați mai văzut vreodată lumea atât de limpede? Dragostea ne face să vedem adevărul și ne impune rostirea lui ca pe o datorie. Stând în pat; fiți atenți la avertismentul implicit al acestor cuvinte. Stând în pat, spunem adevărul: seamănă cu un paradox de genul celor din cursurile de introducere în filosofie. Dar e mai mult (și totodată mai puțin) decât o descriere a datoriei morale. [...]

Ce mai poate face dragostea? Dacă o vindem, e bine să arătăm că este un punct de plecare pentru virtutea civică. Nu poți iubi pe cineva fără înțelegere imaginativă, fără a începe să vezi lumea și din alt unghi.

Trebuie să fim exacți cu privire la dragoste. Să nu îmi spuneți că vreți o descriere. [...] Nu, a fi exacți cu privire la dragoste înseamnă a avea grijă de inimă, de pulsul, certitudinile, adevărul, puterea și – ei, bine, da – imperfecțiunile de care dă dovadă. [...]

Dragostea este antimecanică și antimaterialistă; iată de ce până și dragostea nereușită e în ultimă analiză bună. Chiar dacă ne face să fim nefericiți, ea insistă să demonstreze că nici latura mecanică, nici cea materială nu e stăpână pe situație. [...]

Dar nu spun că dragostea vă va face fericiți – asta în niciun caz. Ba chiar aș fi înclinat să cred că veți fi nefericiți: fie imediat, fiindcă suferiți din cauza nepotrivirii, fie mai târziu, după ce ani în șir carii vor fi ronțăit lemnul, iar tronul episcopal se va fi prăbușit. Însă crezând un asemenea lucru, tot puteți să insistați că dragostea e singura noastră speranță.

E singura speranță chiar dacă ne trădează, în vreme ce ne trădează, tocmai fiindcă ne trădează. Îmi pierd cumva precizia? Lucrul pe care-l caut e comparația cea mai nimerită. Dragostea și adevărul, da, asta e prima legătură. Știm cu toții că adevărul obiectiv nu poate fi obținut, că atunci când vor surveni diverse întâmplări vom avea o multitudine de adevăruri subiective pe care le vom analiza și apoi le vom transpune prin fabulație în istorie, într-o versiune divină a ceea ce s-a petrecut “cu adevărat”. [...]

La fel se întâmplă și cu dragostea. Trebuie să credem în ea, altminteri suntem pierduți. E posibil să nu ajungem la ea sau să o cucerim și să ne dăm seama pe urmă că ne face nefericiți, însă tot trebuie să credem în ea. Dacă nu, capitulăm în fața istoriei lumii și a adevărului altcuiva. [...]

Am mozaicat ca la raliu, astfel încât să nu capoteze nimeni în fața avalanșei de cuvinte comise de britanicul causeur. La urma urmei, Julian Barnes ne-a păcălit ritualic, ca să ne aducă la ceva ce știam sau presimțeam. La ceva ce apostolul Pavel rostește de foarte multă vreme cu aplomb, chiar dacă miza lui e strict creștină. Lecția lui J. B. și peripatetica sa țin de felul în care o demonstrație este mai spectaculoasă dacă o începi prin negarea (și chestionarea sceptică ori cinică a) obiectului, ca să ajungi la apoteoza lui, la triumful lui. Întrucât ceea ce se pricepe finalmente din lungul discurs (eseistic) al lui Barnes este faptul că dragostea merită oricum: și dacă e vorba de fericire, și dacă e vorba de nefericire; și dacă este împlinire, și dacă este dezastru. Oricum și oricând. Ceea ce contează este doar faptul că ea există sau ar putea exista. Doar cine o neagă ori nu o recunoaște este cu adevărat nefericit, în sensul de nebinecuvântat existențial. Pentru că, spune Mr. Barnes, ajunge și doar să crezi în ea. Ciudat, nu-i așa, cum ne găsim acum la final aproape de o mistică a iubirii: credem și nu cercetăm! Eu, însă, spun să credem (întotdeauna să credem) și de aceea să și cercetăm.

(pictura din imagine este de Sara Umemoto)

Ski spune:
“dragostea şi adevărul” îmi aminteşte de Manolescu, care spunea la un curs, la doctorat, că oricît de mare ar fi minciuna îndrăgostitului care spune “Te voi iubi pînă la moarte” (sau aşa ceva), el spune adevărul, pentru că în acel moment el chiar crede ce spune!…

nu ştiu dacă şi “în iubirie” (eu cred că da, da’ na, fiecare cu iubirea lui), dar în viaţă e mult, mult mai simplu să nu minţi

mesmeea cuttita spune:
ciudat si interesant (interesant in sens chiar interesant, nu evaziv)! :)

Duca spune:
Pentru că veni vorba de Sfântul Pavel, doresc o împărtăşire personală :)

Corintul nu era un simplu oraş, era un simbol de hedonism, de cunoaştere şi dorinţă. Comerţul activa toate canalele civilizaţiei, cu bune şi cu rele, cu bani şi cu cinism, cu hetaire şi filosofi.
Dacă ajungeţi în Agora din centrul sit-ului arheologic şi vă îndreptaţi privirea spre înălţimile Acrocorintului, veţi avea în faţă platforma Rostrum-ului roman, Bema cum spun localnicii. Aici se zice că a fost judecat Sfântul Pavel, în anul 51-52 d.H. de către proconsulul roman Gallius. Sfântul Pavel a fost adus tot de iudei în faţa judecăţii şi parcă ştiind lecţia, proconsulul roman nu a mai reflectat prea mult la cererile lor.

“14. Pavel voia să înceapă vorba, când
Galion a zis Iudeilor:
“Dacă ar fi vorba de vreo faptă
rea sau de vreo blestămăţie,
v-aş asculta după cuviinţă, Iudeilor!
15. Dar dacă este vorba de neînţelegeri
asupra unui cuvânt, asupra unor
nume şi asupra Legii voastre, treaba
voastră: eu nu vreau să fiu judecător
peste aceste lucruri.”
16. Şi i-a alungat dela scaunul de
judecată.” 1.)

Dar, să nu uităm că suntem în acel an în Grecia şi nu în Iudeea, în Corint şi nu în Ierusalim. Sus acolo pe Acrocorint erau urmele unui mare templu al Afroditei.

Sfântul Pavel oricum a fost dezgustat de Corint; scăpase cu viaţă, dar apostolatul nu dădea roade. Într-o formă primitivă a creştinismului în conştiinţa sa, Sfântul Pavel nu putea să înţeleagă democraţia reală. Ceea ce se arăta în Corint, era prea mult, şi venind dintr-un orient cuprins de radicalism monoteist, apostolul nu a zăbovit prea mult.

1) Noul Testament, Faptele Apostolilor, 17.14-16

mesmeea cuttita spune:
got it!

mesmeeacuttita spune:
p.s.
desi chiar de o predica nu avea nevoie blogul mesmeic!

Duca spune:
Aşa s-a recitit a doua zi, nu-i bai, împărtăşire nu-i împărtăşanie. Dragostea lui sf. Pavel nu este ca a lui Julian Barnes, dar amândoi privesc dragostea ca ceva unic, neoplatonic, cam chiuie speranţa divină la cel contemporan. De aici confuzia dată de anti-chimbal.
Corintul îi papă pe amândoi, cele peste două mii de hetaire aflate pe înălţimile Acrocorintului, slujitoare pioase Afroditei strânse de la marginea orientului, din cornul Africii, din jurul stâncilor lui Hercule, de peste tot ce însemna Europa atunci; le-ar da de lucru tuturor poeţilor şi scriitorilor din zilele de azi un an de zile.

Din ceea ce am reţinut şi m-a fermecat cu adevărat este Sara Umemoto, mulţumesc.
Nu sunt preot şi nici profesor, îmi cer scuze pentru predică.
Cred că cineva v-a dat un sfat remarcabil.

mesmeea cuttita spune:
acesta din urma este chiar un comentariu, nu o predica, asa incat este in regula :)
(intru totul de acord ca pictura sarei umemoto este cea esentiala)