Emilian Galaicu-Păun

Povestea magului din Unţeşti

Ţin minte şi azi uimirea peste măsură cu care, student fiind în anii stagnării (înainte să moară Brejnev), citisem pe nerăsuflate romanul lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu, scriere ce nu semănă cu nimic din ceea ce ni se predase la „literatura moldovenească” în anii de şcoală şi ni se mai băga pe gât la facultate.

Brusc, o lume acţionând după cu totul alte reguli, în ciuda colhozului, a orânduirii noi, a realismului socialist, se desprindea din paginile cărţii, şi ce lume – una în care o vacă i se adresa viţelului cu formula rostită la încoronarea regilor Angliei, iar un ţăran din talpă sacrifica utilul de dragul frumosului, întorcându-se de la târg nu cu o viţică de lapte, ci cu un bouţ de nea. Cum ar fi, folosul făcea un pas în urmă în faţa frumosului, într-o perioadă – e vorba de 1966, anul apariţiei romanului – când imperativul zilei era producţia şi iar producţia (de cereale, de cărbune, de oţel etc., etc., doar-doar URSS va atinge nivelul Rusiei ţariste din 1913 şi va întrece într-o bună zi SUA!).

De-atunci, am recitit Povestea… de câteva ori, la diferite vârste, iar mirarea mea în loc să se „aşeze” (ca un vin maturat) doar a sporit, chiar şi după ce i-am consacrat romanului un studiu, Povestea (vorbei) cu cocoşul roşu (vezi: Poezia de după poezie, Cartier, 1999).

Despre o şi mai mare uimire mărturisea, prin 2003-2004, şi ex- cronicarul de la România literară, Claudiu Constantinescu, cel care-i fusese redactor de carte la volumul apărut la Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002 (romanul Povestea cu cocoşul roşu şi nuvela Elegie pentru Ana-Maria). Altfel spus, în grădina literelor noastre căzuse din cer un meteorit, iar partidul – vezi I. Racul şi V. Senik, Cu povestea nu se glumeşte, în: Comunistul Moldovei, nr. 5/1973 – nu ştia cum să arunce mai repede şi cât mai departe piatra în ograda vecină (astfel, vol. 2 al romanului apare doar în… traducere, la Moscova). Şi a aruncat-o, autorul fiind pus la index timp de 18 ani (abia în 1983 vede lumina tiparului culegerea de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, opera sa de vârf), când este silit să se consacre traducerilor, spre a-şi hrăni familia şi a nu-şi pierde meseria de scriitor. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă autorul şi-ar fi trimis romanul în Vest, riscând totul – poate că astăzi am fi vorbit de un Kundera basarabean…
  
Scriu aceste rânduri azi, 4 iulie, când Vasile Vasilache ar fi împlinit 85 de ani – dacă-mi lipseşte din peisajul nostru cultural cineva, anume Domnia Sa este acela. Om dintr-o bucată, n-a ezitat să-i întoarcă lui V. Voronin Ordinul Republicii (adevărat, primit din alte mâini) atunci când preşedintele comunist l-a decorat cu aceeaşi distincţie pe Ivan Ivanovici Bodiul; s-a retras din Consiliul USM în semn de protest atunci când acad. M. Cimpoi şi-a succedat lui însuşi, a n-a oară, la funcţia de preşedinte al scriitorilor; bref, a fost o adevărată instituţie morală a obştii, o conştiinţă critică mereu trează… Oricine l-a cunoscut mai îndeaproape – mă număr şi eu printre privilegiaţi – ştie cât cântărea cuvântul lui Vasilache; n-a fost un altul pe măsură. Trei zile s-a bucurat de „vârsta tolstoiană” (pe 4 iulie 2008 tocmai împlinea 82 de ani), pentru ca în noaptea spre 7 iulie să plece. Nu a fost nevoie de „gara Astapovo” – întreaga RM este o haltă uitată de Dumnezeu, dacă nu cumva o linie moartă….

Pe post de ferpar, transcriu această frază din Povestea cu cocoşul roşu, de-o neasemuită frumuseţe: „Un mort între doi vii trecea printr-un viu între doi morţi şi i-a spus viul dintre doi morţi mortului dintre doi vii: Nu te prea-prea… peste mine, căci, dacă se dă viu la viu, rămân numai morţii!”