DESPRE IGNORANŢĂ, FALS ŞI REACREDINŢĂ
Replica aceasta este retroactivă pentru simplul motiv că mă gândeam să o scriu în urmă cu nouă sau zece ani. Cineva, însă, m-a sfătuit atunci sa nu o fac şi nu mai ţin minte de ce i-am dat ascultare. Sincer, îmi pare rău si până acum că nu am scris-o atunci când am vrut, dar, cum nimic nu poate fi prea târziu şi cum oricare om, inclusiv scriitorii, are dreptul la replică doar pentru a-şi exprima atitudinea şi propria viziune asupra cutărui sau cutărui lucru, mă voi folosi şi eu de acelaşi drept, deşi cam întârziat, precum am spus, pentru a-mi exprima atitudinea şi propria viziune asupra anumitor lucruri şi fapte.
Vorba e că, în anul 1999, mi-a apărut prima carte, GENERAŢIA MEA, la editura Cartea Românească din Bucureşti. Un debut absolut, deci. Spre surprinderea mea, tirajul de 500 de exemplare, un tiraj de debut, s-a epuizat destul de repede, în afară de faptul că le-am mai dat şi prietenilor, cunoştinţelor etc. nişte exemplare de carte. Nu mă voi opri la toate recenziile apărute după apariţia cărţii, care nu au fost prea multe, cinci sau şase la număr, se pare, în diferite reviste din România şi Republica Moldova. Aş vrea să vorbesc aici doar de una singură, nu pentru că a fost negativă, evidenţiez acest lucru, ci pentru că, după părerea mea, aceasta este o dovadă de ignoranţă, fals şi, înclin să cred, chiar şi rea-credinţă. Şi, bineînţeles, o să arăt de ce consider aşa. Textul în cauză (probabil, poate fi găsit şi pe Internet) a apărut în revista România Literară, Nr.51-52 din 22 decembrie 1999 - 12 ianuarie 2000, pagina 6, rubrica Lecturi la zi, semnat Gabriela Ţepeş. O spun din start că nu am cunoscut-o şi nu o cunosc nici acum pe autoare, fie că este numele ei adevărat, fie că nu este decât un pseudonim care ne duce involuntar cu gândul la legendarul principe medieval al Ţării Româneşti. Mi s-a spus atunci doar că era studentă. Nici nu mai ştiu ce este acum. Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a opului, îi anunţ pe cei interesaţi de cartea mea că mă pot contacta la următoarele adrese e-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it., This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it. pentru a obţine varianta electronică a cărţii. Aceasta ca să vadă şi cititorii interesaţi dacă am sau nu am dreptate.
Chiar şi titlul textului amintit, Generaţia sentimentală, mi s-a părut de la bun început, cel puţin, straniu. Că aşa a vrut să vadă autoarea sau că a fost vreo influenţă din afară, nu ştiu. Eu, însă, nici cu titlul nu pot fi de acord din motiv că este unul cam clişeizat, cam gratuit, uşor ironic, ceea ce deja predispune cititorul la o anume atitudine, dar şi pentru că, în primul rând, acesta nu reflectă aproape deloc conţinutul cărţii. Dar să trecem la subiect. O să mă opresc la fiecare alineat al textului, care nu este mare, pentru a demonstra cum poate fi indus în eroare cel care nu a citit cartea. Chiar în primul alineat, autoarea îmi spune “tânăr scriitor basarabean”. La momentul apariţiei cărţii, eu aveam 35 de ani, dar şi în scurtul CV din carte scrie data mea de naştere, în plus că aveam deja multe publicaţii în diverse reviste din Republica Moldova, România şi Franţa. Cu mare greu, aş putea admite calificativul tânăr doar dacă autoarea a avut în vedere faptul că volumul meu era un debut editorial. Dacă ar fi s-o luăm chiar şi aşa, atunci Jose Saramago, de pildă, trebuia şi el considerat, probabil, tânăr scriitor la apariţia primei lui cărţi la vârsta de 60 de ani. Omul avea deja parul cărunt, probabil. Oricum, amuzant momentul acesta. Dar fie. Tot în primul alineat, după ce m-a făcut tânăr, de fapt, un compliment şi, poate, ar trebui să-i spun merci în gând pentru asta, autoarea plasează un loc comun, venind cu pretenţia că titlul cărţii ar trebui, în viziunea ei, desigur, să inducă ideea unui „portret de grup reflectat de imaginea unui adolescent care îşi asumă responsabilitatea propriului destin”. Într-adevăr, s-ar putea să fi scris un student asta, căci e un nivel de gândire… studenţească, să-i zicem, care încă nu a scăpat de anumite tipare inoculate la ore. Un limbaj aproape de lemn. Nu mai menţionez aici nici urma de preţiozitate şi chiar de patetism. Pentru că se mai simte aici şi un fel de încercare subtilă de a indica drumul cel drept, chipurile, uite cum ar fi trebuit să scrii, iar nu aşa cum ai făcut-o tu. Lucrul acesta îmi aduce îndată aminte de perioada sovietică, atunci când era un mare păcat, inclusiv în literatură, să fii măcar suspectat că ai fi deviat de la linia partidului unic şi a guvernului, tot unic. Spun asta pentru că am trăit o mare parte din viaţa mea de până acum în acel regim totalitar, când totul era ghidat de nişte profitori ai poveştilor lui Marx şi Lenin, care au costat din cale afară de mult, inclusiv viaţa a zeci şi sute de milioane de oameni nu doar în URSS, şi toate astea ca un tribut adus unui pe cât de iluzoriu, pe atât de aberant viitor luminos, la care, bineînţeles, nu s-a mai ajuns şi nici nu avea cum să se ajungă vreodată. România a cunoscut aceeaşi stare de lucruri. Dar să revenim la oile noastre. Pe scurt, fiecare vede ce vrea şi, dacă mergem pe logica aceasta, atunci astfel de indicaţii, cea despre care am scris cu câteva rânduri mai sus, îi poate da oricine oricărui scriitor. Deci, ajungem la absurditate.
În al doilea alineat, autoarea, în sfârşit, se descoperă, etalându-şi inexplicabila ostilitate (repet, nu am cunoscut-o şi nu o cunosc) prin intermediul unui ton zeflemitor, afirmând că “deşi cartea se vrea reprezentativă, ea e alcătuită în bună parte din specifice tatonări stilistice adolescentine şi nu e scutită nici de lamento-uri în ton minor, nici de exacerbări de limbaj fals plastice”. Tocmai că nimic nu poate fi mai fals decât respectiva afirmaţie a studentei din simplul motiv că volumul cu pricina nu este alcătuit în bună parte din specifice tatonări stilistice şi încă şi adolescentine, la fel cum este scutit de lamento-uri în ton minor, ca şi de exacerbări de limbaj fals plastice. Altfel spus, autoarea, pur şi simplu, minte cu neruşinare, ceea ce poate servi drept dovadă că ea nu a citit cartea sau, dacă a citit, păi, poate, pe sărite, aşa, câte o frază ici, câte o frază colo, sau nu a citit decât vreo două episoade din carte. În limbaj ceva mai juridic, mai de lemn, s-ar putea spune că afirmaţia autoarei nu corespunde realităţii, cititorul fiind indus astfel în eroare. Sau, chiar dacă a citit cartea din scoarţă-n scoarţă, înseamnă că ea nu ştie de literatură. Cât despre calificativul “adolescentine”, autoarea, probabil, a vrut să spună că e vorba de tema adolescenţei, dar involuntara sau voluntara tendenţiozitate i-a jucat festa. Şi, în continuare, tot în al doilea alineat, apogeul, după părerea mea, căci autoarea consideră că volumul “însumează experienţele unui “eu” în câteva relaţii fundamentale: iubirea, prietenia, lumea, ros de nostalgia fie a câte unui ţinut îndepărtat (clişeizata Californie senină, cu palmieri imenşi şi nisip fin), fie a unei comunicări perfecte cu ceilalţi (episodul căţelului-prieten care moare sub ochii lui).” O fi dorind autoarea să vadă totul tocmai aşa sau chiar aşa este, nu ştiu, nu-mi comentez cărţile, dar câteva cuvinte din acest citat, mai ales, acel “eu”, parcă îmi amintesc de ceva deja văzut sau de… cineva deja văzut … care s-ar putea ascunde în spatele numelui sau al celei care a semnat acest text. Sau, poate, totul nu e decât rodul imaginaţiei mele mult prea învolburate, cine ştie…
În al treilea alineat, autoarea, pur şi simplu, se face de râs. În primul rând, ea minte din nou şi chiar de la începutul pasajului, vorbind despre nu ştiu care primă parte a cărţii. În realitate, cartea nu are prima şi a doua parte, cum scrie semnatarul articolului, ci este compusă din XII episoade şi epilog. Atât. Cel mai ridicol în alineatul pomenit este faptul că autoarea vine cu tot felul de false pretenţii, care, de altfel, sunt şi ele o dovadă de ignoranţă, dar şi de rea-credinţă. Afirm aceasta pentru că studenta a încercat să caute nod în papură tocmai la acele două episoade care au fost publicate cu mult înaintea apariţiei cărţii, unul, integral, într-o revistă de literatură din Franţa în aprilie 1989, revista IN”HUI 32, iar altul parţial, în revista REVUE ROUMAINE, l’annee 6, 1994, nr. 308, din Bucureşti, destinată străinătăţii. Evident că orice comentariu este de prisos, motiv pentru care ar fi chiar jenant pentru mine să mai încerc să analizez respectivul alineat şi nu-mi mai rămâne decât să o compătimesc pe autoarea opului. Dureros eşec pentru ea. Pur şi simplu, a dat cu oiştea-n gard. Cam atât.
Nici al patrulea alineat nu am de gând să-l comentez pe larg, ci doar să menţionez că aceleaşi pretenţii false i se poate înainta oricărui scriitor din lume atunci când nu mai ai niciun argument. O să spun doar că nu sunt folosite frecvent cuvintele sânge, lacrimi, cenuşă, durere şi de aceea ele nicidecum nu pot miza pe un patetic intrinsec. Adică, aici iarăşi este vorba de o banală minciună, încât mi-e ruşine chiar să-mi mai continui discursul, dar îl voi duce până la capăt, din moment ce am ajuns aproape de sfârşit.
Al cincilea alineat tot începe cu o minciună, chiar i-aş spune adolescentină, dacă nu chiar copilărească, de care, însă, am pomenit deja. Nu există niciun fel de partea întâi şi partea a doua a cărţii.
Penultimul alineat, al şaselea, nu se remarcă decât printr-o adunătură de afirmaţii la fel de false şi tendenţioase, artificial potrivite, cu aceeaşi umbră de ignoranţă, căci poţi rupe din contextul oricărei cărţi a oricărui autor un pasaj mai scurt sau mai lung pentru a-l servi cititorului aşa cum vrei doar tu, distorsionând în felul acesta apriori imaginea întregului capitol sau, uneori, chiar şi a cărţii, în cazul în care persoana care citeşte astfel de recenzii nu a citit obiectul acestei recenzii, cartea. Aici, trişarea devine de-a dreptul supărătoare.
Cel de-al şaptelea alineat, care este şi ultimul, reprezintă un model de aceeaşi ignoranţă, fals şi rea-credinţă de la început şi până la sfârşit, ca şi întreg textul. Evit să-l mai comentez ca să nu cad şi eu în derizoriu tocmai prin faptul comentării. Cei care vor dori, pot accesa pe net, probabil, respectivul număr al României Literare, dar le recomand să-mi citească cartea înainte de asta, că aşa-i normal, din câte ştiu, căci trebuie să ai cunoştinţă despre ce anume citeşti.
Un moment, cel puţin, curios. Cu exact cinci ani înainte de apariţia textului în cauză, în aceeaşi România Literară, din 18 – 24 ianuarie 1995, la rubrica Revista Revistelor de pe ultima pagină, în însemnările Cronicarului, intitulate “Contrafort” confirmă” (pe atunci eram redactor asociat la “Contrafort”), pe lângă multe alte materiale din revista amintită, a fost menţionată şi pagina de proză, semnată de mine şi unde era publicat un episod din prima mea carte. Ce s-a întâmplat oare cinci ani mai târziu?
Si încă ceva. Ţin minte că am citit şi celelalte două materiale din aceeaşi rubrică Lecturi la zi, semnate de Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu. E o diferenţă izbitoare între textele celor doi autori şi textul analizat de mine, ca şi nivel de gândire. No comment.
Închei cu celebra vorbă a lui Eugene Ionesco din “Nu”: “O carte îţi place, dacă vrei, o carte îţi displace, dacă vrei…” Probabil, la astfel de situaţii s-a referit marele scriitor francez şi român de la Paris.
În loc de postscriptum. Doi scriitori din Chişinău, Iulian Ciocan şi Grigore Chiper, au scris şi ei câte ceva despre prima mea carte, cel dintâi, extrem de scurt într-un articol mai amplu care îi viza pe mai mulţi autori, iar cel de-al doilea, o cronică despre cartea mea. Din păcate, nu s-au putut abţine să nu o imite un pic pe autoarea textului despre care am vorbit, împrumutând de la ea câte un cuvinţel, de parcă n-ar fi avut capul lor pe umeri. În fine, au mers pe mâna unei studente şi îmi pare rău cu atât mai mult cu cât cel dintâi, de pildă, mi-a vorbit între patru ochi cu totul altceva despre cartea mea. Curioasă metamorfoză.
Şi în loc de postpostscriptum. Am uitat să menţionez faptul că schema aceasta de recenzie o cunosc, dar nu o consider una eficientă, relevantă şi chiar utilă pentru un critic literar serios. După părerea mea, modelul acesta de aşa-zisă analiză… nici nu-i pot spune literară este superficial şi, într-o măsură anume, şcolăresc, adolescentin, în cel mai bun caz, studenţesc, cu toate concluziile de rigoare. E ca şi cum te-ai spăla pe mâini, fără săpun. Adică le clăteşti doar puţin şi atât. De aceea, eu unul nu cred că respectivul model de a spune ceva despre ceva ar fi unul reuşit. Poate doar pentru a bifa, pur şi simplu, încă ceva la compartimentul practice pentru a completa o teză de licenţă studenţească, căci se pare că despre asta a fost vorba, dacă nu greşesc. Dar şi pentru o denigrare gratuită şi inducere în eroare a publicului se vede că ar fi util respectivul model.