Leo BUTNARU

Amicus Mircea V. Ciobanu, sed magis amica veritas

I, Ci – SAU – Y, Ch?*

 În revista „Sud-Est cultural” (nr. 1, ianuarie-martie 2011) colegul Mircea V. Ciobanu pornise de la intenţia să scrie despre… digresiuni (Obsesie, ce mai… A subsemnatului sau a criticului?... Rămâne de văzut.), însă, până să ajungă la digresiuni, ocoleşte el însuşi mult şi bine (adică… rău) anume prin diverse abateri-excursuri, pentru ca, la un moment dat, ba chiar pe la mijlocul textului, să se surprindă că o luase pe alături, zicând: „Una din nuvelele noului volum Ruleta românească (că despre el voisem să relatez)…”

Iar unele din abaterile sale nu sunt decât, vorba aia, aflare în treabă, precum în cazul când crede că, în traducere, subsemnatul nu a păstrat muzicalitatea versurilor lui Hlebnikov sau a celor ale lui Pasternak. Aici este clar un lucru: prietenul-opinent nu cunoaşte (sau doar nu ţine cont) de faptul că Hlebnikov a fost un adept „înverşunat” al versului liber şi că l-a cultivat metodic, iar atare prozodie, se ştie, nu e prea muzicală, precum cea cu „iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile”. De aici supoziţia că aş fi transmis doar nivelul semantic al textului (chiar aşa?!), nu şi spiritul… la-la-la-ului (îmi vine să zic şi chiar o fac). Prea de tot afirmaţia! Ar fi bine ca Mircea să-l (re)citească pe Hlebnikov în original, să vadă, să se informeze, cum ar veni, după care cred că nu va dibui. (Ca s-o dau niţel în rimă… muzicală.) În ce priveşte Pasternak, presupun că se referea la unele poeme, de asemenea în vers liber, pe care eu le-am tradus şi publicat în presă sau în antologiile avangardei: „Un răsărit şi mai năbuşitor”, „Temă” sau „Versuri albe”. Celui care e obişnuit doar cu Pasternak-„muzicalul” probabil nu-i vine să creadă că o atare „volnicie”, o atare libertate de „a sfida”… armoniile „făţişe” i-ar fi fost caracteristică marelui poet rus. (Dar de ce zic eu că se referea la unele poeme, când, de fapt, criticul voroveşte la hurtă, în general, fără a specifica, exemplifica, argumenta, contrapune originalul cu traducerea etc?... Asta e mai complicat, nu?...)

Apoi colegul îşi etalează erudiţia care, de fapt, mai mult e supoziţie, scriind că – să vezi! – unui rus i-am articulat, româneşte, numele „Iarkevici” şi nu… Yarkevich, pentru că el, opinentul, ar fi dorit să-i subliniez(e) originea… sârbă! [„Am citit, în acest context, aplauzele lui Virgil Mihaiu pentru o traducere publicată în România literară (aplauze care confirmă vorbele mele despre valoarea traducerilor textelor bune, de data asta – chiar a unui text actual). Nu comentez traducerea, dar o obiecţie tehnică (importantă pentru acţiunea de culturalizare): Igor Iarkevici este, de fapt, Yarkevich (iar dacă vrem să accentuăm originea sârbă a numelui, atunci: Jarkevič)"].

Primo: eu nu am tradus un scriitor… sârb, pentru că Iarkevici e un scriitor rus – nu? – ca şi Lermontov-„scoţianul” (nu… Lermon), ca şi (C)Kantemir (Antioh) moldo-valahul. Secundo: în limba română „Y” nu are trecere în faţa lui „I”, când e vorba să se transcrie nume slave. Nici ch în faţa simplisimului ci (aici e prea de tot, colega!). Deci, cum ortografiem numele (lui) Iaroslav (şi a celui înţelept, kievean, şi a celui de rând)? Sau pe cel al oraşului Iaroslavl.  (Pentru ambele cazuri, vezi „Dicţionar Enciclopedic”, Bucureşti, 1999, vol. III, p. 145.) Prietene Mircea V. Ciobanu, nu vei reuşi să mă (ne) convingi că, sub aspect structural, „Iar”-ul din Iarkevici e „altul” decât, acelaşi, slavon, din numele propriu Iaroslav sau cel din toponimicul Iaroslavl.  

Alte exemple? În româneşte se ortografiază Babii Iar şi nu Babii Yar ( „65 de ani de la masacrul de la Babii Iar” – Vezi http://www.romanianjewish.org/db/pdf/nr259_260/pagina7.pdf.) Oare Iar-ul din Iar-kevici este diferit din „Iar”-ul din… Babii? Sau Iarvet Iuri şi nu Yarvet Iuri, celebru actor baltic? [Vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Solaris_(film_din_1972)]. Iar pentru ci şi nu ch a se vedea mai multe adrese, inclusiv acestea cu numele rău-famatului Purişkevici (care conform logicii lui M.V.C ar trebui ortografiat… Purishkevich, pentru ca românul nostru să citească… Puriskevik): cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/06/28/page/2/; romanism.ro/tag/invatamant.

În cazul de ar fi altfel, precum sugerează colegul, ar trebui să ortografiem şi pe la noi, dar şi prin dreapta Prutului – Yarovoi şi nu Iarovoi (Ion, Gheorghe, Petru…). Acelaşi lucru (în răspăr…) ar ieşi cu (I)Yarâghin, (I)Yarkov (vezi pe net: View Alexandre Iarkov's professional profile on LinkedIn. LinkedIn is the), Iaroşevici (nu cu ch la… coadă!), Iarmolaev, Iarki(i), Iarţev, Iarmolenko, Iaremciuk (şi nu Yaremchuk!), Iaremcea (nu cu…ch), Boiarski, Poluiarov…  – cum s-ar spune –  ≈∞ (aproape la infinit…), fără a se reuşi detronarea „I”-ului, „ci”-ului şi întronarea (…intonarea) după bunul plac a „Y”-ului şi „ch”-ului… Pentru că, dragă Mircea, presupunând, tu nu ai propus şi o altă regulă, explicită, credibilă, admisibilă întru ghilotinarea lui Iar şi ci şi încoronarea lui Yar şi ch… Deductiv: şi a lui sh în loc de ş, astfel că noi, românii, ar trebui să revedem sute de mii de texte, ca să „corectăm”, scriind: Pushkin în loc de Puşkin, Gorbachiov/ Goncharov în loc de Gorbaciov/ Gonciarov… Уж нет, приятель, нет!**

Prin urmare, fiind ceva mai flexibil în opţiuni, eu cred că nimeni nu ar face caz, dacă cineva ar ortografia: Yarkevici, Yar, Yarovoi, Yarkov etc. – în unele texte româneşti s-ar putea întâlni şi atare variante, chiar dacă cea recomandată, tradiţional, e cu Iar. Mai mult ca atât, nimeni nu ar trebui să impute cu aplomb că – băgaţi de seamă! – „abaterea” nu se cade trecută cu vederea, pentru că e – zici – „importantă pentru acţiunea de culturalizare”. Unde mai pui că, nemodest vorbind, eu dau texte (şi nu de ieri-azi) de dincolo de respectiva acţiune de primă treaptă de culturalizare, texte niţel superioare novicilor (sper ca aceştia să nu să supere, ci să „urce”, să zicem, spre ceva mai complicatul Velimir Hlebnikov).

Deci, nu ar fi un delict dacă am scrie (şi) cu „Y”, numai că, în principiu, consolidat, tradiţional deja, varianta propusă de Academia Română e cea cu „Iar”… Prin urmare, colegul şi  opinentul meu ar trebui să-şi adreseze (su)poziţia (…convingerea?) şi „principialitatea” respectivei instituţii (a… instituţiilor), să vadă cum rămâne, totuşi, cu respingerea lui „y” şi „ch” şi „afecţiunea” pentru „i” şi „ci”, indicată, de altfel, şi de corectorul ortografic electronic. (Eu unul presupun că preferinţa vine şi din considerentul că pe i se poate pune punct… la timp şi instructiv). Punct.

 

P.S. Trebuie să recunosc că, gentil şi prevenitor precum este, colegul Mircea V. Ciobanu îmi trimisese prin poşta electronică textul la care mă refer, eu atrăgându-i atenţia doar la inexactităţile şi confuziile la care m-am referit şi aici. Autorul, însă, a ţinut morţiş să le scoată în lume, eu unul necunoscând motivul perseverenţei sale în eroare. Pentru că, mai recent (ne-am întâlnit la USM), tot Mircea mi-a spus: „Nu este exclus că chiar ai putea avea dreptate”. Eu unul cred că chiar o am.

 

            P.P.S. Nu m-am referit la opiniile colegului Mircea V. Ciobanu despre cartea mea de nuvele Ruleta românească – ele sunt bazate-inspirate pe/ de studiile, cultura, gustul, preferinţele sale. Ale altora ar putea fi altele (chiar au fost  - scrise şi ele, chiar sunt), inclusiv ale mele care, bineînţeles, ţin de o altă formaţie, experienţă, mod de a-mi aplica vocaţia şi, poate, chiar viziunea. Astfel că aici m-am referit doar la lucruri care sau n-au fost argumentate prin exemple, sau bazate doar pe supoziţii, pe chef-moft personal, ceea ce ar deruta pe unii cititori mai puţin avizaţi, – eu unul sperând că astfel le-am putea elucida  pe cât posibil mai obiectiv, inclusiv în lumina rigorilor academice sau a celor ce ţin doar de o anumită tradiţie.

 

29.V.2011

______________________

*Iniţial, am trimis textul ce urmează la revista „Sud-Est cultural”, unde el nu a avut altfel de „oprelişti”, decât factorul cronologic: numărul revistei în care ar fi putut fi publicat e tocmai cel din septembrie a.c.. M-am gândit că decalajul „sursă – ecou” ar fi fost prea mare şi, mulţumindu-i colegei Valentina Tăzlăuanu, redactor-şef, pentru solicitudine, am retras textul, pentru a-l publica aici.

**Dar nu, amice, nu! (rus.).