Emilian Galaicu-Păun

Nu am cădere să judec, cel mult – să înţeleg

Pot ceti orice, cu condiţia să fie bine scris – or, marii scriitori o fac de la bine la foarte bine, iar uneori chiar magna cum laudae. Îţi stă mintea-n loc de câtă virtuozitate dă dovadă Louis Ferdinand Céline în Călătorie la capătul nopţii sau Pierre Drieu la Rochelle, în Belukia! Dar şi – ca să nu rămân doar pe dreapta! – câtă forţă degajă un Maxim Gorki în Klim Samghin sau Mihail Şolohov (dacă anume el l-o fi scris!) în Donul liniştit.

Ei bine, dacă în cazul lui L. F. Céline (scos chiar anul acesta, când se împlinesc 50 de ani de la moarte, din calendarul serbărilor oficiale de către Ministerul Culturii al Franţei – ceea ce mi se pare o nedreptate) mă încălzeşte oarecum la inimă faptul că nu atât antisemitul notoriu cu acelaşi nume, cât doctorul L. F. Destouches le acorda îngrijiri şi unora şi altora, fără deosebire de rasă, nu-i găsesc nici un fel de circumstanţe atenuante lui Maxim Gorki, la curent cu epurările staliniste, şi care trece peste moartea fiului său iubit ce-l spiona (sic!), slujind regimul jusqu’au bout! (Un memorialist din acea epocă îl evocă pe Gorki în vizită oficială la Canalul Volga-Don – şi nu trebuie să precizez ce însemna Canal pe atunci şi cine anume îl săpau! –; or, în clipa în care un deţinut minor (sic!) i s-a adresat peste capul supraveghetorului, marele scriitor proletar s-a făcut a nu-l auzi, la fel cum i-au trecut pe lângă urechi primul val de represiuni după asasinarea lui Kirov, arestarea lui Osip Mandelstam, Nicolai Zaboloţki ş.a.)

Altfel spus, una e să „cobori” ştacheta moralităţii într-un regim de ocupaţie (cu care găseşti tangenţe în anumite privinţe, ceea ce oricum nu te scuză) şi cu totul altceva să te pui de bună voie în slujba regimului totalitar, închizând ochii la toate ororile. Din acest punct de vedere, consider creaţia unor mari scriitori sovietici, ca să nu vorbesc de întreg lagărul socialist, mult mai „marcată” de compromisurile pe care au trebuit să le facă decât toată opera colaboraţioniştilor de la Vichy, să zicem. (Între paranteze fie spus, puţini au avut curajul unui Aleksandr Fadeev (1901-1956), pe atunci preşedinte al US din URSS şi laureat al Premiului Stalin, de a-şi trage un glonţ în cap, atunci când nu a mai putut trece peste ştachetă, şi aşa coborâtă…)

În general, nu văd cum s-ar putea absolutiza vina, fără să se ţină cont de fiecare biografie în parte. Un singur exemplu: încercând să-şi salveze viaţa, Osip Mandelstam (între timp, deportat la Voronej, puţin înainte de a i se pierde urma în Gulag) redactează un poem închinat lui Stalin, dar – Nota bene! – abia după ce scrisese celebra satiră din 1933, în care dictatorul apărea în toată monstruozitatea sa, poem ce i-a adus condamnarea. Ei bine, să nu-l citesc după asta, dintr-un fel de principialitatea înţeleasă şcolăreşte?! Câte mari figuri ale secolului XX scapă cu faţa curată – fie pe dreapta, fie pe stânga?

Mai mult decât atât, asumarea vinii, chiar şi în ceasul al 12-lea (mă gândesc la Gunter Grass), mi-i face cu atât mai apropiaţi, cu cât auto-apărarea agresivă (Nicolae Breban & Co) mă inhibă, până a nu mai dori să le deschid cărţile. Sigur că omeneşte m-a durut faptul că Ioan Groşan a colaborat cu fosta Securitate, ceea ce nu mă împiedică să-i citesc (chiar acum!) Un om din Est; pur şi simplu nu mi se ridică mâna să dau în cei care, fiind „supt vremi”, au cedat – totuşi nu atât de total şi josnic (acesta-i cuvântul!) ca Ion Caraion, la poezia căruia nu cred să mai revin degrabă…

Trăim într-o epocă în care vânătoarea de vrăjitoare s-a transformat într-o vânătoare de senzaţional: Marele Regizor e violator, Marele Romancier e nazist, Marele Poet e stalinist etc., etc. Ecranul plat – al televizorului, dar şi al monitorului – ne impune un regim al platitudinii globale. Or, în cazul marilor personalităţi anume calităţile & defectele le reliefează profilul. Nu am cădere să judec pe nimeni, cel mult – să înţeleg sau să refuz a înţelege. Înainte să fiu „politic corect”, homo sum, humani nihil a me alienum puto…