Adi DOHOTARU

 Ochelarii roșii ai lui Matei Corvin[i]

 Boemia mea nu e de pahar, deși acolo se naște, în declicurile care apar în conversațiile din unele localuri din centrul Clujului, pe care le văd ca un fel de universități alternative. Îmi imaginez un alt tip de boemă, activă social, care îmbină arta și politica. Când arta e prea compartimentată în raport cu politica, ea devine sterilizată și convențională, critica sa boantă, plăcerea-i vinovată. Prefer crearea unor situații ambivalente ori confruntaționale, a unei ambianțe disruptive la nivelul străzii, sub forma unor proteste sau performance-uri, în locul unor evenimente culturale și sociale sub forma unor spectacole cu o segregare netă între actanți și public. Ori sub forma unor mese rotunde, ateliere sau conferințe convenționale, deși apreciez, desigur, rolul lor.

 Predilecția mea pentru performance stradal se datorează unei senzații de urgență, tensiunii că trebuie spus neapărat ceva, indiferent că e un mesaj serios, o farsă, un mainimic. La performance-uri simt participarea publicului și democrația străzii, mă bucur de lipsa controlului în astfel de experimente. E un flux care mă pătrunde, lumea lui Aici și Acum, extaz al prezentului. Arta nu mai e eternă, iar politica devine accesibilă pentru simpli participanți sau trecători care intră în contact cu situația creată.

 În bruiajul happeningului, am o senzație mistică de solidaritate, o senzație de TOT. În astfel de situații, oameni care în mod normal nu ar interacționa, ocupați fiecare cu funcțiile și scopurile lor inevitabile, încep să intre în contact, să își zâmbească unii altora, evadează din ei înșiși, din necesitate, din rulajul obișnuit al vieții, al clipei monotone după altă clipă monotonă și reconfortantă.

 Se petrece o rupere de ritm, ca atunci când o emoție puternică îți taie răsuflarea. Țaca-țaca-țăcă-țăcă-țaca-țaca-țăcă-țăcă-țaca-țaca-țăcă-țăcă-țaca-țaca-țăcă-țăcă bate inima, situația este atât de intensă încât devine kairos, iar moartea specifică unui kronos secvențial și de neînduplecat, care mă obsedează zi de zi, se topește în moment. Convenția atât de necesară, asemenea ceremonialului japonez al ceaiului, este contestată pentru a reîmprospăta ceremonialul european ponosit, care și-a uitat forma în goana de a îndeplini scopurile și sarcinile trasate. Nu știu exact de unde provine extazul, știu doar că el ESTE și că se împărtășește cu alți participanți, transfigurează intențiile sociale imediate ale adunării.

 …

 Spațiul public este confiscat în permanență la noi de un spirit mercantil vulgar. Dacă spațiul public se definește prin deschidere și accesibilitate pentru toți actanții în ciuda valorilor diferite și a unor tensiuni în negocierile dintre grupuri, în România unii sunt mai egali decât alții. Din păcate, o simplă plimbare prin centrul Clujului poate oferi zeci de exemple de apropriere privată abuzivă, de comercialism strident, de bazar oriental, care ciuntesc din aspectul modern al orașului. Tot astfel, după un drum prin cartierele oraşului, printre meşele imense de pe blocuri şi printre panouri publicitare ale firmelor și corporațiilor, mă determină să cred că trăim nu într-o comunitate a cetăţenilor, ci într-una a consumatorilor.

Ca multe alte acțiuni la care am participat, intervenția de gherilă artistică „Ochelarii roșii ai lui Matei Corvin” din primăvara anului 2007 avea și mize estetice, dar propunea mai ales o dobândire cetățenească a spațiului public. Militam alături de câțiva prieteni pentru (re)aproprierea spațiului public aflat, din cauza invaziei neoanelor, plasticului ieftin, cacofoniei afișajului comercial, murmurului indistinct al produselor și brandurilor de tot felul, într-o tăcere asurzitoare. Reaproprierea nu înseamnă întoarcerea la o puritate istorică iniţială ori o recurgere la ideal-tipuri de reapropriere. Sensul este cu mult mai mundan, acela al unui efort continuu şi repetat, marcat adesea de uzură şi reculuri, de a integra spaţiul urban în circuitul social prin (inter)acţiune şi reflecţie. În lipsa unei responsabilizări cotidiene a fiecăruia dintre noi, spaţiul social va rămâne mereu anexat unor sensuri şi interese care îi sunt străine.

Așa cum Primăria a luat măsuri în trecut, la diverse sesizări privind curățarea centrului de meșele și reclamele care-l împânzeau, speram ca autoritățile vor merge mai departe și vor curăța clădirile, declarate valori de patrimoniu, de alte reclame. Pentru a arăta că clădirile centrale nu au, evident, doar scopuri funcționale, le-am pus într-o relație de analogie cu un grup statuar reprezentativ pentru oraș, ansamblul monumental Matei Corvin. Am pregătit pentru presă manifestul cu moto-ul parizian ’68-ist, varianta dada sceptic-românească - Imaginaţia e (alături de PNL, PD, PSD, PRM, UDMR etc. etc.) la putere:

 Să fie foarte clar. Matei Corvin poartă ochelari nu pentru că e sensibil la soare. Îi poartă în semn de protest. S-a simţit solidar cu noi, vroia să arate că, asemenea statuilor, şi clădirile din centrul oraşului, dar şi de la periferie, nu au doar o funcţie utilitară (muncit, dormit, făcut mâncare, uitat la tv, mers la baie), ci şi una estetică. De aceea, propunem două măsuri:

 1. îndepărtarea reclamelor disproporţionat şi firmelor de mari din centrul istoric al oraşelor şi meşele imense de pe blocurile din cartiere. Astfel, ca în mitul peşterii, noi îi vom salva şi îi vom aduce la lumină pe cei care au acceptat meşele la geam.

 2. termoizolarea și rebranduirea blocurilor: ştergerea acelor nuanţe de gri şi revopsirea clădirilor în culori mai vesele. Recomandăm şi ca România să fie un mic Rai pentru grafferi: părţi mari din blocuri pot fi desenate de oameni talentaţi, desemnaţi de autorităţile locale, în urma unor proiecte. Imaginaţi-vă că autocarele de turişti străini se vor înghesui ca la Versailles ca să vadă frescele din Mănăştur (Cluj), din Pantelimon (Bucureşti), ori din Dancu (Iaşi).

 Planul era de a ne îmbăta bine până spre dimineață în barul Fire din centrul orașului ca să ne facem curaj, dar și ca să nu ne întâlnim cu oameni prin piață. Apoi, eu să mă cațăr pe Matei Corvin, să pun ochelarii, iar ceilalți prieteni să mă ajute să pun panglici kitsch de Crăciun în jurul ansamblului. Ochelarii roșii imenși, disco-funk, de aproape jumătate de metru lungime, erau însoțiți de o placă pe care scria mare: REDUCERE OCHELARI – 50 LEI. Facem câteva fotografii fără să fim prinși de poliție și trimitem comunicatul șui alături de poze către presa locală, ne spuneam noi.

 Înainte de mijitul zorilor, ieșim groghi din Fire vreo cinci. Pe atunci, Fire-ul era cel mai cool bar din oraș, plin de studenți cu sensibilități artistic(oid)e, cu muzică indie și electro, înlocuitor al legendarului Music Pub de pe strada Horea, pe atunci în renovări. Dubița poliției face un tur al Pieței Unirii, așa că mai stăm timorați la povești, aparent nepăsători. Suntem emoționați, dacă revine poliția... Ne facem curaj și încercăm să montăm panglicile. Primele ghinioane. Panglicile se rup pentru că le întindem prea tare. Eu tot încerc să mă urc pe calul regelui, dar sunt prea amețit și nu reușesc. O ceată de puradei, care fumează chiștoace de țigări de pe jos, trec pe lângă noi și ne arată că ei se pot cățăra până în apropierea calului regelui, pe când noi nu. Râd de noi. Între timp taximetriștii din piață se trezesc din amorțeală și se uită la puradeii care stau aproape de calul lui Matiaș. Îmi fac curaj și încerc încă o dată să mă cațăr pe rege. Găsesc o priză bună pe pintenii de la bocancii regelui. Simt cum pintenii subțiri de metal se îndoaie ușor sub greutatea mea. Sunt îngrijorat să nu se rupă, iar eu să cad de la câțiva metri înălțime și să îmi rup ceva. Pintenii țin totuși greutatea corpului. Așez ochelarii și cartonul care anunță reducerile, șed triumfător pe cal, fac semne de victorie celorlalți prieteni.

 Triumful însă fu scurt pentru că îmi e teamă de înălțime, dar și mai teamă îmi era de patrulele de poliție care puteau să revină oricând. Mă dau jos rapid, în timp ce taximetriștii, unii ieșiți din mașini, se uită nedumeriți la mine. Sper să nu fi anunțat poliția. O prietenă face rapid fotografii regelui purtător de ochelari cool de soare. Matiaș privește pop în depărtare. Plecăm hlizindu-ne. Înțelegerea e să trimitem fotografiile cât mai repede în presă și să vedem dacă avem vreun impact mediatic.

 Când m-am trezit duminică pe la amiază, am vorbit cu o prietenă jurnalistă să verifice dacă mai există ochelarii pe rege, dar ochelarii au fost dați jos, pare-se, de autorități. Ok, măcar avem fotografiile ca dovadă a isprăvii. Însă prietenei C. îi era o frică atât de mare că am putea fi prinși de poliție încât a făcut pozele pe fugă, cu mâinile tremurânde. În condiții de luminozitate foarte scăzută, fotografiile au ieșit toate blurate. Mi le-a și trimis cu întârziere, iar comunicatul nu mai avea sens cu un Matei solemn, fără pic de plastic pe el. Intervenția a eșuat.

 [i] Fragment din eseul Pedagogie țăcă pentru tinerii protestatari, capitolul Boema situaționistă