Antiteze
Liviu Ioan Stoiciu
Când subconştientul răbufneşte la masa de scris
Angela Marinescu – o Carte deschisă, de o sinceritate bulversantă. Îmi imaginez – o Carte deschisă în biserică (ştiţi, la ortodocşi se ghiceşte prin deschiderea Evangheliei de către preot la întâmplare, să poţi afla viitorul). A început să scrie poezie în anul când s-a gândit la sinucidere, la 23 de ani (coincidenţă, la 23 de ani am avut şi eu şapte tentative de sinucidere; asemenea ei; vreau să spun că ştiu ce înseamnă) – era bolnavă de TBC, fără speranţă de vindecare, internată în spital, şi era îndrăgostită de un artist plastic ungur, la Cluj, era studentă la medicină. La finalul acestor rânduri public jurnalul unei mărturisiri publice a Angelei Marinescu, la care am fost martor. Mă pun în pielea ei: de fiecare dată când ceva nu merge şi mi-e milă de mine, eu scriu poezie. La fel i se întâmplă şi Angelei Marinescu? E clar că subconştientul se revarsă, e prea plin şi găseşte o supapă în scris. Dar Angela Marinescu nu crede că viaţa ei plină de suferinţă fizică (operată de tuberculoză şi de tumoare la un sân, cu hepatita C – conform dezvăluirilor ei; nu ţine nimic secret) a influenţat-o decisiv la masa de scris. Suferinţa şi chinul aduse de boală au fost defulate în scris?, a fost întrebată. „Da (a răspuns), nu mai puteam face cure. Nu mai puteam sta la pat, nu mai puteam citi, numai violenţa mă satisfăcea sau melodicitatea spartă”. Sigur, ea se referă la luciditatea creatoare. Eu cred că din contră, durerile fizice i-au înnobilat sufletul şi au scos din ea ce e mai bun în poezie, subconştientul răbufnind la masa de scris. Într-un interviu, Angela Marinescu declară: „Eram o tipă extrem de bolnavă şi extrem de marcată psihic, aşa că m-am trezit că scriu, probabil, pentru că nu am avut altă posibilitate. Şi atunci am numit asta subpoezie” (Adevărul literar şi artistic, aprilie 2010, cu Simona Chiţan). Numai că scrisul nu e o poveste plăcută pentru Angela Marinescu, eliberatoare: „Nu pot să stau la masă, pentru că mi-e frig tot timpul. Mă simt foarte rău... Am o stare de oboseală continuă”... Ciudat, mă recunosc şi în acest model al scrierii ei: de câte ori vin să scriu la birou (eu scriu numai de mână versuri), se declanşează o viroză sau o alergie aberantă, îmi e frig şi-mi curge nasul şi mi-e somn... Să fiu iertat că mă compar cu ea, inevitabil observ. Poeta Angela Marinescu e obsedată de limbaj, de forţarea limitelor lui, crede că originalitatea maximă o poţi extrage prin limbaj. Uitând că neliniştile ei originale sunt de vină, de fapt, de tot ce i se întâmplă la masa de scris. Ascultaţi-o: „Eu fac subtext, subliteratură, subdisidenţă, numai subviaţă n-am putut să fac. De fapt, n-am vrut să fac poezie. Nu am crezut că ceea ce fac poartă vreun nume. Pe mine nu mă interesa decât energia care se degajă dintr-un gest artistic, uman – energia de a te destructura, de a te distruge. Boala m-a făcut să vreau să mă distrug într-un mod care să semnifice ceva... Dacă devii lucid şi înţelegi ce faci, dacă posezi o anumită tehnică de lucru, atunci astea două la un loc pot să lărgească limitele limbajului”... Mai mult, să poţi să înţelegi dedesubturile liricului la general, o asculţi pe poeta Angela Marinescu, formula ei intuitivă a dat roade extraordinare: „să spargi toate tiparele limbajului, toate convenţiile, toate legile, tot ceea ce se întâmplă în jurul tău... Eu eram tot timpul dărâmată de boală, de neputinţă, de lipsă de bani. Devenisem agresivă. Aţi dinamitat versul cu violenţa limbajului, nu a fost prea multă agresivitate pentru o femeie? Dacă ai expresie şi tehnică, ele se pot combina. Am construit un limbaj violent care nu exista. Violenţa am convertit-o într-o energie care, da, a dinamitat cu totul versul. Cu greu am găsit acest limbaj, pentru că, în artă, violenţa există de când lumea şi pământul. Femeile erau mai degrabă viscerale decât violente, eu am vrut să fiu mai degrabă violentă decât viscerală. Nu sunt o inovatoare autentică. Violenţa nu ţine de inovaţie. Am mers foarte mult pe autenticitate, încât violenţa care venea de dedesubt a devenit expresie mediată, gândită. M-am orientat ca un animal, din instinct, având instincte foarte bune. Mă consider o inovatoare în limbaj”. Aici e poezia adevărată, admirabilă, în instinct: „m-am orientat ca un animal, din instinct” (pe fond mistic), la masa de scris.
Angela Marinescu n-are vârstă. S-a comportat „ca un om normal”, lăsând la o parte faptul că a fost obsedată de boală (dar pe cât de gravă i-a fost boala, pe atât boala i-a definitivat destinul de mare poetă; e un paradox al lipsei de măsură), i s-a dat ce şi-a dorit: a iubit şi a fost iubită, a avut casa ei şi familie (la 33 de ani a născut un copil pe care azi îl idolatrizează, Alexandru; şi cei doi soţi au fost poeţi, Matei Gavril Albastru şi Paul Daian, a stat 18 ani cu fiecare; nu a făcut un secret nici din viaţa conjugală). A debutat editorial la 28 de ani (la fel am păţit şi eu) – el, acest debut editorial, a transformat-o într-o învingătoare asupra bolii fizice, care i-a îmbolnăvit şi sufletul: „Am iubit atât de mult viaţa, că m-am apucat de scris (scris profesionist, fiind conştientă de binefacerile actului de creaţie – n. LIS)... Dacă nu ai surplus de vitalitate, nu poţi să faci nimic în literatură”, e convinsă Angela Marinescu. Altfel, recunoaşte şi azi că, deşi nu e apăsată de singurătate („îmi sunt mie însămi de ajuns”): „Mi-e frică de moarte, mă obişnuiesc însă cu gândul, nu mai depinde de mine nimic, decât să am grijă de mine, să nu pun pe alţii să mă îngrijească, să nu devin o povară... Poezia mea poate nu-i bună, poate nu-i mare, dar plată nu este. Tot timpul m-am simţit nedreptăţită. Până acum aproape nu s-a scris despre mine, deşi am premii literare importante”... De fapt, azi Angela Marinescu jubilează, valoarea ei a fost pusă în evidenţă şi de critica literară şi de colegii poeţi. Câţi poeţi mari are România în viaţă? Puţini. Ea face parte dintre aceşti poeţi mari, puţini. Altfel, ce poet nu se simte nedreptăţit. Angela Marinescu nu face parte dintre poeţii de succes? Adică dintre poeţii plini de sarcasm, nesimţitori? Poate că e mai important pentru viitorul ei să rămână dedicată smereniei (trăgând învăţături la masa de scris din umilinţele la care a tot fost supusă de destinul său frustrant).
Angela Marinescu a scris „cum i-a venit”, „inspirată”, a inovat limbajul. N-a avut în spate linguşirea membrilor unui cenaclu, nici o gaşcă de susţinere, îi place să stea deoparte. „Nu eram considerată o poetă profesionistă, n-am făcut filologia, nu-mi puteam controla limbajul atât de bine, am evoluat cam singură şi dintr-o foarte puternică motivaţie, care n-avea nimic de-a face cu textul. Nu prea ştiam să mă port în lume, nici acum nu prea ştiu. Şi sunt oameni care nu mă suportă”, declara ea pe Tiuk! „Şi am o anumită plăcere în a fi marginală. Găsesc o enormă plăcere în a privi de pe margine şi de a avea libertatea de mişcare a omului care stă la margine” – 22 (continui să mă regăsesc în felul de a fi al Angelei Marinescu)... Frica de moarte a ajutat-o să găsească profunzimi de esenţă. Dacă vreţi, ea atrage energie din viitor, nu din trecut, anticipează, e orientată „spre înainte”, nu „spre înapoi”, de aici senzaţia de nou şi de neînţeles (vers oracular), nu are conştiinţa prezentului la masa de scris. În ultima vreme tot face caz de utopia comunismului (în care a trăit; cât a durat comunismul, 45 de ani), punând pe seama ei sentimentul autodistrugerii, care a stăpânit-o – şi-o mai stăpâneşte.
Închei, cum spuneam la început, cu o pagină de jurnal la zi, veţi înţelege la ce mă refer:
Marţi, 10 mai 2011. Vin la PC direct de la „Cafeneaua critică” a lui Ion Bogdan Lefter, ţinută la un club unde calc pentru prima oară, intitulat Control – l-am căutat pe trei pasaje (două, de o parte şi de alta a Teatrului Odeon; era în Pasajul Victoriei, pe care nu l-am mai traversat de nu mai ţin minte de când; e peste drum de Biserica Enei), habar nu avea nimeni ce e acela. Invitată la această „Cafenea critică” era Angela Marinescu – „unul dintre numele cele mai importante ale poeziei româneşti a ultimelor decenii, Angela Marinescu a publicat recent un prim volum de Opere („Blindajul final. Opere I”, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010), de la care va porni discuţia de la Cafeneaua critică”, conform prezentării lui Ion Bogdan Lefter. Am fost fascinat de-a dreptul de mărturisirile biografice ale Angelei Marinescu (răspunzând la întrebările puse cu tact de Ion Bogdan Lefter), o mare poetă (aşa cum am spus la plecare, o poetă pură, adevărată, autentică, intuitivă). Între cei ce erau la „Cafeneaua critică”: Magda Cârneci, Simona Popescu, Anca Mizumschi, Ioan Groşan cu drăguţa ziaristă „Miruna Munteanu de la Ziua, azi la Realitatea TV” sau Mihail Gălăţanu. Plus editorul Angelei Marinescu, Ioan Cristescu (al excelentei edituri Tracus Arte)... Sunteţi o persoană directă, care nu se ascunde, a început Ion Bogdan Lefter. Aţi publicat Opere I... Nu ştiu de ce, l-a întrerupt Angela Marinescu, editorul a pus volumul I din Opere, era de ajuns Opere, „e o antologie în care m-am declarat poetă comunistă”... Asta a fost tatonarea de început. O las pe Angela Marinescu să vorbească: bunicul meu era cârciumar în Banat, în familie de ceangăi, din partea mamei, veniţi din Moldova, pe graniţă, la Nădlac, tatăl meu a fost Simion Marcovici, un aristocrat, venit din familie de preoţi, care erau arondaţi la Biserica Ortodoxă Sârbă, tata a fost funcţionar superior la Prefectura Arad, după ce s-a întors din prizonierat din URSS (a fost dat afară din partid fiindcă a luptat împotriva URSS) s-a îmbolnăvit de tuberculoză, avea cavernă... Eu, a continuat Angela Marinescu, am luat tuberculoza de la tatăl meu. Fratele tatălui meu a murit de tuberculoză, la fel mama lor (bunica Angelei Marinescu dinspre tată). Fiindcă aveau ceangăii obiceiul să se căsătorească numai între ei, procentul de bolnavi psihici a crescut enorm, mama a avut un frate şi o soră care s-au sinucis, fratele şi-a tras un glonţ în cap, sora şi-a pus capul pe linie, după ce şi-a scos ochelarii, a mai rămas un frate al mamei care e în Germania, trăieşte şi azi... Mai am o soră născută în 1945 (Angela Marinescu e născută în 1941)... Dinspre părinţii tatălui ei: bunicul era cartofor şi şi-a tocat toţi banii la jocurile de noroc, lăsându-şi familia de izbelişte, iar bunica a murit de tuberculoză, ştiţi. Asta e o imagine clinică a familiei de origine, a observat Ion Bogdan Lefter. „La 7 ani şi trei luni am mers la şcoală în clasa I, la Arad, dar am fost retrasă, fiindcă făceam pe mine când mă scotea la tablă... Până la 14 ani mi-am supt degetul mare de la mâna dreaptă”... Angela Marinescu e convinsă că în copilărie a avut nevroză infantilă. A luat bătaie cu cureaua de la tatăl ei, care asculta ştirile politice la aparatul radio dând ordin să nu mai mişte nimeni în casă... La 14 ani Angela Marinescu s-a trezit că are cavernă tuberculoasă. De aici înainte a început calvarul, a stat mai mult prin spital. „Eram handicapată intelectual, râdeam şi câte o oră la clasă... Eram în schimb foarte talentată la sport (mama era profesoară de sport), chiar dacă nu puteam să stau în cap... Am terminat un liceu de fete, nu puteam fi atentă, în clasa a IX-a m-am internat doi ani în trei spitale, cu tuberculoză, au fost chinuri incredibile şi eu devenisem insuportabilă, nebună... N-am fost niciodată rebelă, am fost fricoasă... M-am operat la 16 ani la sanatoriul din Moreni... Am fost extrem de complexată, n-am putut să învăţ decât latina, în schimb toţi cei din familie ştiau şi câte patru limbi străine, tata, sora mea, fiul meu... Mama era foarte autoritară, ea făcea tot, avea două norme, ţinea casa, era cunoscută că-l ducea de nas pe tatăl meu, fără să-l înşele”... Angela Marinescu a fost studentă la medicină, întâi la Timişoara şi apoi la Cluj, „curioasă să vadă toţi nervii omului”, dar în anul V (măritată la 24 de ani cu poetul Matei Gavril Albastru) a plecat la Bucureşti la facultatea de psihologie în anul III, „am dat 17 diferenţe”. Nu s-a bucurat de viaţă, boala a ţinut-o departe de orice gen de distracţie, a fost îndrăgostită de un sculptor ungur (care a părăsit-o atunci când a aflat că e bolnavă de TBC; supărată, în spital a scris primele ei versuri după această despărţire, la 23 de ani), „am avut televizor la 33 de ani, eram obsedată de mine însămi, de boală, de faptul că nu-s în stare să am o familie şi să iubesc, voiam să mă realizez într-o iubire, să am o familie”. La Cluj n-a frecventat cenaclul Echinox, frecventa Arizona (o cofetărie a boemilor), dar a fost la un cenaclu anonim, nu-şi aminteşte de nici un nume de scriitor de acolo, „habar nu aveam cine erau, nu mă interesa nimic, nici scrisul, nici facultatea, eram numai apăsată de boală, voiam să evadez, voiam să scap de tatăl meu, de familia de origine, de examene; stăteam la căminul studenţesc, am făcut o recidivă, am fost internată iar cu TBC, mi-am întrerupt facultatea de trei ori, mi se fâlfâia de diploma de la facultate, Matei Albastru a hotărât să vină după Ioan Alexandru, Gheorghe Pituţ şi Ion Papuc la Bucureşti”. Primul soţ al Angelei Marinescu, poetul Matei Albastru (tatăl eseistului Alexandru Matei) a murit acum trei ani. „Mă interesa amorul meu personal şi politica, azi mă interesează fiul meu, toate la un loc înseamnă poezie. Eu nu scriu o poezie expresionistă, cum au spus unii critici, de sorginte rurală ardelenească... poate e un expresionism de sorginte germană, am citit mulţi poeţi germani, Matei Albastru ştia germană. Raportul slăbiciune-putere m-a interesat tot timpul, de aici se trage poezia şi tot. Cel mai dezvoltat sentiment al meu e cel al datoriei împlinite, al acelei datorii de a merge până la capăt... În spitalul TBC, îndrăgostită, când am fost părăsită, am vrut să mă sinucid, am înghiţit un tub de Romergan, am mai încercat de şapte ori să mă sinucid... Îmi place puterea limbajului, nu puterea dată de o funcţie... De lucrat am lucrat de puţine ori, câteva luni când am fost repartizată la Spitalul CFR psiholog, dar m-am îmbolnăvit iar, viroze după viroze, eram membru al Fondului Literar, am spus că lucrez acolo şi am părăsit locul de muncă de la Braşov. În 1975 am fost primită în Uniunea Scriitorilor... Lupta era cu mine, la masa de scris poezie, nu cu alţii”. E o poezie cerebrală-viscerală, a subliniat Ion Bogdan Lefter. Angela Marinescu a debutat în 1969, la 28 de ani, cu un volum intitulat „Sânge albastru” (la o bronhoscopie devii albastru), „n-am dat doi bani pe acest volum, dar azi aflu de la Alex Goldiş că ea e cartea mea de căpătâi”. Tu scrii o poezie masculină?, a întrebat Mihail Gălăţanu. „Am vrut să fiu bărbat”, a răspuns Angela Marinescu. „Am mai lucrat la Vatra din Târgu Mureş şase ani, stând acasă la Bucureşti... Am mai lucrat ca asistentă medicală după ce m-am cuplat cu Sergiu Filip, poetul Paul Daian, eram măritată, au fost doi ani de duplicitate totală, eram îndrăgostită de nebunia lui Sergiu... Aveam pensie de la USR de 890 de lei, Sergiu nu lucra, copilul era dat la ai mei, care se mutaseră de la Oradea la Târgu Mureş... Sergiu e schizofrenic, în public îl crezi normal, dar în intimitate este cumplit, e o boală care nu se vindecă... Eram asistentă medicală la chimio-terapie, mă impresionau mai ales femeile frumoase cu cancer la sân, îmi venea să vărs la început, m-am acomodat greu, dar nu poţi să ai pentru toată lumea mereu compasiune la spital ca doctor, orişicât”... Angela Marinescu a vorbit şi de viaţa de familie alături de primul ei soţ, tot poet, i-a lăudat „Cartea gloriei”, scriau împreună, dar „Matei Albastru era complexat, desuet, chiar dacă a experiment poezia concretă, depăşită în Occident; după ce ne-am despărţit, Matei s-a prăbuşit”...
N-am stat până la final. Ion Bogdan Lefter a susţinut că în literatura română contează scriitorii de raftul 1, dar şi cei de raftul 2, şi că două teme s-au impus după Revoluţie la noile generaţii: cea religioasă şi cea sexuală. Iar Ioan Groşan l-a ridicat în slăvi pe Ion Mureşan („are cap de filozof”), care ar exploata superior tema religioasă, enervând-o pe Angela Marinescu (ea nu crede în steaua lui Ion Mureşan). Dinspre postmodernism? S-a amintit de suplimentul revistei Viaţa Românească, intitulat „Caietele critice”, apărut înainte de Revoluţie cu numărul dedicat postmodernismului, care a rupt gura târgului (I.B. Lefter a fost coordonatorul lui). Angela Marinescu a insistat şi pe volumul ei de versuri „Fugile postmoderne” (după ce l-a publicat, în 2000, n-a mai putut să scrie un rând un an): „n-am mai ţinut cont de nimic atunci când am scris acest volum, era chiar un experiment total”...
Am asistat la o seară literară dedicată marii poete Angela Marinescu, de o rară sinceritate. La plecare am lăsat 5 lei (atât a cerut editorul) şi am luat antologia „Blindajul final. Opere I” semnat de Angela Marinescu. Ca în biserică (vedeţi mai sus), îi deschid Cartea la întâmplare, un scurt poem:
Iubirea m-a făcut
Să-mi pierd minţile.
Cum poţi privi
Atât de adânc
În sufletu-mi negru
Fără să te
Cutremuri.
Angela Marinescu