Revista Tiuk!

Emilian Galaicu-Păun

Ţesut viu

Portretul artistului nepereche în chip de mulţime

Tonul: „Cei care s-au iubit în timpul vieţii, care au lăsat cu limbă de moarte să fie îngropaţi unul lângă altul, n-or fi chiar atât de ţicniţi precum se crede. Poate că ţărâna lor s-o contopi, s-o amesteca şi s-o uni… Mai ştii? Poate că ţărâna lor nu şi-o fi pierdut orice simţire, orice amintire a însuşirii primordiale; poate că-n ea mai mocneşte suflul cald al vieţii…”

Denis DIDEROT, Scrisori

Era ultima lor aniversare sărbătorită in corpore – cele câteva absenţe oarecum motivate de distanţa, deloc neglijabilă pe timp de iarnă, dintre Sighetul Marmaţiei & Borşa şi Ch-ău îi făceau pe Florin şi Miron I. mai prezenţi la masa lor decât dacă ar fi fost de faţă (fetele măritate aiurea nu se puneau la socoteală!) –, a 20-a de la absolvirea şcolii, când o colegă de clasă oftă visătoare: „Увидеть Париж и умереть!”1, şi tot atunci fu contrazisă de …n peste toată cinstita adunare: „De ce neapărat «умереть»?!... L-am văzut de mai multe ori, tot aşa cum te văd şi mă vezi!”; dar răul fusese comis, ideea de moarte într-un cerc restrâns de persoane de-o seamă s-a şi pus în mişcare. Încă nu se citea nici un număr/nume pe bila de fildeş, nici măcar nu i se cunoştea culoarea – albă? neagră? –, iar lovitura de graţie a tacului trecuse pe lângă urechile comesenilor puşi pe petrecere, totuşi masa de sărbătoare începea să aducă a masă de biliard, cu şase buzunare pe margini, deocamdată goale, într-unul din care urma să ajungă – cine primul? şi le suivant? les suivants? Că nu le stătea gândul la aşa ceva s-a văzut mai spre dimineaţă, după ce tot amânând ora despărţirii, vor stabili să se revadă în formulă completă la vară, preţ de un week-end întreg, undeva în natură, pentru a-i omagia pe cei câţiva colegi născuţi în iunie; în cele din urmă, s-a convenit asupra datei de 22, „всем смертям назло”2.

Şi tocmai moartea va trage pentru unul dintre ei lozul câştigător – a fost suficient ca …n să aplice la Centre National du Livre pentru o bursă de şedere la Paris, cu un proiect de traducere a lui Roland Barthes, Journal de deuil. Adevărat, la nouă ani de la masa de pomină, după ce că din august 2001 şi până-n decembrie 2005 au fost nu mai puţin de trei mese de pomenire (plus una, într-o altă localitate, in absentia colegilor de clasă, despre care s-a aflat mai târziu). Efectul cumulativ al acestor morţi în serie, din doi în doi ani, ar fi fost în stare să spulbere o clasă de elevi, dacă nu-l dezamorsa chiar diriginta lor la o altă aniversare, a 25-a, atunci când le ceru să păstreze un minut de reculegere pentru Miron I., Dorian, Aurel şi Valentina, răstimp în care ea a rămas cu ochii pe ceas – clipea din gene cum alţii citesc cu buzele! –, cronometrând exact cele 60 de secunde, nici mai mult, nici mai puţin; doar că, de la un moment încolo, toată lumea s-a surprins că se gândeşte la trecerea timpului în gol, şi nu la colegii dispăruţi… Din contră, a te vedea la Paris, fie şi numai pentru o lună, însemna o altă viaţă sau – dacă tot s-a mers pe mâna lui Roland Barthes – chiar Vita Nova. Şi atunci se întreabă: cât din el au luat cu ei pe ceea lume colegii plecaţi, şi cât din ei va rămâne cu el, oriunde s-ar duce, înainte de a se călători la rându-i. Dincolo de retorică, sunt trei morminte cunoscute (plus unul, despre care nu ştie nimic) pe care trebuie să le dea la bagaje, ori de câte ori ia cursa Ch-ău – Paris, via Budapesta sau Bucureşti. Vorba preşedintelui V. V. Putin: „Котлеты отдельно, мухи отдельно!” 3, ceea ce înseamnă că cineva vede (iar!) oraşul-lumină – altcineva, moartea cu ochii. Şi unii, şi alţii, prin ochelari negri: de împrumut, punându-şi-i doar cât să traducă Journal de deuil, …n; proprii, de cernoziom, toţi ceilalţi.

Acum cearcă de extrage o singură poveste de viaţă a cuiva anume, fără să le clinteşti pe toate celelalte cu care intră în contact, ca-ntr-un joc de prestidigitaţie, când răstorni pe masa de lucru cutia cu scobitori şi începi să le alegi, una câte una, până la prima mişcare greşită. (Nota Bene: pe durata jocului ai dreptul să foloseşti o altă scobitoare, pe post de pârghie.) Or, dacă atingerea perfecţiunii înseamnă să nu mişti pe nimeni, e de preferat contraperformanţa risipirii – un singur gest, şi grămada de bârne (în ochii jucătorului, el însuşi un cititor înrăit al memoriilor supravieţuitorilor Gulag-ului, catastrofa se măsoară în metri cub de lemn) vine la vale, antrenând în rostogolirea lor vieţilor tuturor celor care au pus umărul la înălţarea piramidei, deţinuţi şi gardieni, victime şi călăi, resquiescat in pace/n-ar mai avea hodină pe ceea lume! Piramida (alias mausoleul lui Lenin) – bârnele (abia apoi înlocuite cu granit roşu) – grămada de scobitori (dacă nu cumva furci caudine prin care le-a fost dat să treacă eroilor primelor cincinale) – scobitoarea-pârghie („– Mi-a rămas ceva între dinţi…” „– Scobeşte-te cu …n!”), filmul derulat à rebours nu are început şi sfârşit; noroc de tehnica sovietică, demult uzată, şi de factorul uman, mai mereu beat criţă, urlând în gura mare: „Înainte! Că înainte era mai bine…” Stop-cadru: Moscova, 1987. Întocmai ca-n bancul rusesc despre insolenţă la modul absolut – „Сидеть в глубоком тылу, ебать жену фронтовика и искать себя в списках награжденных за храбрость!” 4 –, să te trezeşti, în chiar dimineaţa în care toată lumea celei de a şasea păţi a uscatului se grăbeşte la subotnicul leninist consacrat aniversării a 70-a de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în patul tău de cămin studenţesc cu o comunistă prima-întâi – nu ca altele, prefăcute: „întâi mă ceri la mama, şi abia după, prima oară!” –, despre care ai aflat că-i partinică din pură întâmplare, atunci când, în replică la mojicia ta voit machistă: „Membrul şi membrana!”, ea îţi arătă, scurt, cartonaşul roşu, alias carnetul cu chipul lui Ilici. „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă...”, încercă tânărul s-o oprească, pentru a face împreună une grasse matinée; nu că ea s-ar fi împotrivit, ba din contră, dar: „Partidul cheamă!” – şi cu aceste cuvinte dusă a fost. Ziua şi ea sări în picioare, cu noaptea-n cap, grăbită să-şi schimbe din mers pasul de plimbare, cu care întâmpina de regulă sfârşitul de săptămână, pe pasul de dus la lucru, al subotnicului ieşit înainte. Altfel însă răsare soarele după o noapte a picioarelor desfăcute; acum de i-ar veni – celei care şi le-a… – la lună. Între timp, se dădu jos din pat şi merse la toaletă, unde dădu – cum era şi de aşteptat – de Vanea Noviţki, zis şi sca-ca-rabeus sacer, nu că s-ar fi bâlbâit, ci fiindcă-şi făcea veacul în closet: din categoria „вечный студент”5, acesta-şi pândea victimele închizându-se în cabină, după care le recita versurile sale scrise peste zi. Unii mai cinici i le cereau să le citească pe loc cu ochii lor, şi atunci Ivan le strecura pe sub cabină foaia A-4; inima-i trebuie că se umplea de cicatrice ori de câte ori se auzea foşnetul hârtiei mototolite şi duse la cur, dar se revigora deîndată ce se îndura cineva să-i arunce: „Очень своевременные стихи!” 6. (Nu-i mai puţin adevărat că, de curând, pe terenul de vânătoare al lui Vanea Noviţki îşi făcuse apariţia un prădător redutabil, nimeni altul decât Valeriu Matei, ale cărui fluierături în veceu – întotdeauna aceeaşi arie, din Lăutarii – l-ar fi putut înduioşa până şi pe Gheorghe Zamfir; dacă sca-ca-rabeus sacer stârnea mai degrabă mila, de filomela din budă îţi era de-a scăpării.) La întoarcere în camera sa, patul desfăcut arăta a dare-n obraz, chipurile ce-i cu acest sabat ad libitum în zi de subotnic. Dar nici nu apucă să-l strângă, când s-au auzit bătăi în uşă. Surpriza plăcută la prima vedere lăsă locul unei nedumeriri drapate în politeţe de circumstanţă – în spatele frumoasei persane de la anul cinci, Traducători, se iţea faţa soldăţoasă a lui Vasâle Zioma7 (cu î din â încă înainte de trecerea la alfabetul latin), de la anul doi, Poeţi (seminarul lui Lev Oşanin). Aveau aerul de parcă se înfăţişaseră la uşa lui ca să-l înştiinţeze că tocmai a câştigat la Loto, de unde abia urmau să-i vândă lozul în plic. Din prag, îl şi făcură complice al planului lor de asistenţă socială – îşi propuneau să meargă, după prânz, la domiciliul unei veterane de război, despre care se zicea că ar fi fost iubita lui Beria. Amănunt deloc lipsit de importanţă, în contextul în care Новый Мир, Нева, Звезда şi alte „reviste groase” se întreceau în a publica, pe bandă rulantă, proză documentară de Soljeniţyn, Varlam Şalamov, Nadejda Mandelstam, Lev Razgon ş.a.m.d.; Gulag-ul revenea în actualitate, acum din spusele victimelor. Cum nu avea altceva mai bun de făcut, primi deîndată, bucuros să se afle în treabă. Clin d'œil-ul Inerei – „Это не совсем то, что ты ожидаешь увидеть…”8 –, departe de a-l pune-n gardă, nu făcu decât să-i aţâţe curiozitatea. „Я бы сказала – совсем не то!”, ca şi cum el unul şi-ar fi petrecut zilele frecventând ibovnicele lui Lavrenti Pavlovici. Şi înainte să se înţeleagă în privinţa orei la care urmau să meargă în vizită, îi şi trecu prin minte: „Carevasăzică, nu contează cât de dimineaţă te scoli, ci cu cine într-un pat – ca să ajungi mai departe!”; dar tot atunci ştiu că, oricât de devreme te-ai trezi, cu oricine-n acelaşi aşternut, dacă nu eşti chemat n-ai cum să ajungi nicăieri.

„Mai departe”-le se afla chiar alături – era suficient să ieşi pe uşa din faţă a căminului, un edificiu în formă de П rusesc construit prin anii ’50, şi după ce străbăteai o curte interioară de dimensiunea unui teren de handbal, într-o delăsare cumplită – copaci schilodiţi, bănci de lemn distruse, scrâncioburi de metal scoase din ţâţâni ca după un bombardament –, să intri în prima scară de pe mâna dreaptă. Deja urcând la etaj, pe-o scară îngustă cât să întorci un sicriu prin uşa apartamentului de la colţ al palierului – dintr-un motiv obscur, această aripă a clădirii nu era prevăzută cu lift –, se întrebară dacă nu cumva se duc la dracu-n praznic. Nu era destul că baba stătea la cucurigu, mai şi trebuiau să parcurgă un coridor labirintic, numai unghiuri, ce părea să se înşurubeze în structura de rezistenţă a construcţiei, pentru a se înfăţişa în pragului camerei nr. 49. Inera ciocăni într-un fel anume, ai zice primele acorduri ale Odei bucuriei, după care le făcu semn celor doi tineri însoţitori să aştepte. Aşa au trecut 5 minute fără să se întâmple nimic, decât că tustrei simţiră fizic cum, dincolo de uşa zăvorâtă, toată casa s-a pus în mişcare, chit că nici o suflare omenească nu-şi trăda prezenţa. Ce dracu face atâta timp, trebuie că se întrebară băieţii, şi atunci călăuza îi lămuri că tocmai le deschide calea. „Mai degrabă-şi pregăteşte retragerea…”, spune …n într-o doară, şi fu răsplătit pe loc cu una dintre acele priviri ale frumoasei persane ce-l strângeau de ouă, pe dinăuntru: „Вижу ты все уже понял…”9 Brusc uşa s-a deschis, fără să se fi auzit declicul lacătului, iar în prag îi întâmpină o femeie de vârstă pensionară, peste care timpul a trecut în toate sensurile – frunte brăzdată, obraji scofâlciţi… –, atât cât să-şi marcheze teritoriul şi s-o dea uitării. Prezentările odată făcute, bătrâna le întinse câte-o mână fiecărui băiat, nu ca să i-o strângă sau, Doamne fereşte! să i-o sărute – să le pipăie feţele (plină de coşuri purulente, de dimensiunea unor muşuroaie de cârtiţă, a lui Vasâle; toată numai zâmbet, a lui …n); era cu desăvârşire oarbă. „Nici unul nu-i al tău, i se adresă peste capetele lor Inerei, ăsta-i încă virgin, istlalt are deja o femeie”, după care le făcu semn să poftească în casă. În urma lor uşa se închise singură, la fel de silenţios, iar coridoraşul îngust i-a condus până-n singura încăpere disponibilă, tot ea salon de zi, dormitor, sufragerie şi – judecând după oala de noapte ce se întrezărea de sub pat – toaletă. „Nu am lumină electrică”, îi dădu peste mână – cu vorba! – lui Vasâle care bâjbâia după întrerupător, „…şi nici lumânări, decât una singură, pentru când voi închide ochii.” Un ziar îngălbenit, pus în geam de cine ştie când, făcea ca lumina, şi aşa chioară, să se aştearnă pe lucrurile din odaie în straturi semitransparente, ca untura de porc cu care în copilărie bunica îi amăgea pâinea goală. De jur-împrejur, în faţa ochilor li se deschidea acel soi de crepuscul care, în loc să se limpezească pe parcurs, devine din ce în ce mai opac, ajungând să-ţi umple găvanele cu dulceaţă de nucă/povidlă de prune, încât simţi cum ţi se lipesc pleoapele fără să-ţi fie somn. Veterana le mulţumi pentru produse, dădu să plătească, dar întâmpinând rezistenţa tinerilor se resemnă pe loc, după care se făcu nevăzută. Peste o clipă apărea de nicăieri, cu o sticluţă de tărie, şi iată-i ciocnind păhărelele cât nişte degetare, „за знакомство” 10. Acum, că legea găzduirii fusese respectată şi de-o parte şi de-alta, puteau sta de vorbă ca-ntre vechi cunoştinţe. Întâi şi-ntâi îi întrebă despre ce scriu ziarele, lăsând să-i treacă pe lângă ureche flatulenţa discursului oficial din Правда, Известия şi Труд, dar arătându-se foarte interesată de noile dezvăluiri publicate de Московские новости. Pur şi simplu nu-i venea să creadă că toate aceste lucruri se spun pe faţă, sub semnătură, fără să păţească nimeni nimic. Din vorbă-n vorbă, cineva pronunţă numele lui V. M. Molotov, de curând dispărut (08.11.1986), şi atunci bătrâna lăsă să-i scape: „Я хорошо знала его жену – по лагерю!”11

Dar tot ea şi-a ieşit din piele să nu spună mai mult de atât, în singurul fel în care-i putea duce cu vorba după bunul ei plac, fără să lase impresia că s-ar eschiva, povestindu-le cu lux de amănunte cum ajunsese s-o cunoască pe Polina Jemciujina; după jumătate de oră, încă era pe front, mereu sub câte-un bărbat rănit pe care trebuia să-l scoată de pe câmpul de luptă, şi iată-aşa s-a ales şi cu medalie, şi cu om. Nu era chiar ordin, medalia ei, dar soţul, viitorul soţ, s-a dovedit a fi ofiţer SMERŞ! Cum se lăsase împuşcat tocmai el, care mergea în spatele tuturor cu pistolul în mână, gata oricând să tragă în oricine făcea un pas înapoi, rămâne un mister; dar şi ciuruit de schije nu-şi pierduse darul vorbirii: „Мы с тобой как две рифмы – кровь и любовь” 12. Pe această potrivire de cuvinte s-a şi întemeiat căsnicia lor. Pecetluită din prima noapte, în care nu atât ea, cât el o făcuse să sângereze din abundenţă. (În acel moment al naraţiunii Inera roşi până-n albul ochilor, şi tot atunci îi fugi sângele din obraji…) La întoarcerea de pe front, fiecare şi-a căutat de treabă – el în rândurile NKVD-ului, ea printre personalul medical auxiliar al unui spital de urgenţă, iar pacea şi armonia prisoseau în casa lor. Nu doar că scăpaseră cu viaţă, dar şi i-a ocolit tăvălugul represaliilor, imediat după capitularea Germaniei, când bună parte a soldaţilor şi ofiţerilor Armatei Roşii ce s-au îmbrăţişat cu aliaţii pe Elba, în mai ’45, fură ridicaţi şi duşi în Siberia, ca „duşmani ai poporului”, laolaltă cu prizonierii sovietici de război, pentru care sfârşitul ostilităţilor însemna schimbarea lagărului de exterminare nazist pe Gulag-ul stalinist. În puţinele ore petrecute împreună – lucrau, şi unul şi altul, din zori până-n noapte! –, nu prea aveau ce-şi spune; noroc că treaba aia se făcea fără cuvinte, pe întuneric, cu izmenele pe el şi ea cu cămaşa de noapte sumesă. Ca la trageri – poc! poc! –, atenţi să nu nimerească-n „lapte”, drept care şi-o puneau strict după calendar, şi chiar şi aşa practicând coitus interruptus. Nu-l întreba niciodată nimic, nu-i spunea mai mult decât trebuie – o adevărată familie-model. După o relativă perioadă de liniştite, schimbarea macazului se manifestă printr-un nou val de arestări. „Дело врачей” 13. Nici de data asta omul nu i-a spus nimic, dar ea ştiu numaidecât că ceva se întâmplă – nu fiindcă ar fi venit mai târziu ca de obicei sau mai obosit, după felul în care făceau dragoste. Dacă înainte era o pură formalitate, cum ai rupe câte-o filă de calendar, la date stabilite din timp, acum actul se consuma vijelios ca un atac la baionetă în toată regula. Erau iarăşi pe front, pe frontul nevăzut. Nu că s-ar fi descărcat pe ea, mai degrabă ai zice că-şi lua de lucru la domiciliu – nu propriu-zis obiectul muncii, ci priceperea, acel savoir faire despre care vorbeşte Manualul bunului torţionar; cum însă din ofiţer SMERŞ ajunsese anchetator NKVD, schingiuirea victimelor pe faţă înlocuise împuşcatul pe la spate. Fie că se întorcea târziu după miezul nopţii, fie că venea la timp – ce însemna „la timp”, bătrâna nu se ostenise să le explice –, orice apropiere fizică, acum tot mai spontane, aducea a interogatoriu, nu că ar fi pus întrebări, ci fiindcă pur şi simplu o golea pe dinăuntru. Se întâmpla să se culce cu „anchetatorul rău” şi să se trezească-n zori luată-n primire de „bunul torţionar”; şi dacă după primul cel puţin putea să doarmă până dimineaţa, cel de al doilea îi strica toată ziua, astfel încât spre seară aproape se ruga de venirea „celui rău”. După câteva săptămâni de asemenea „interogatorii încrucişate”, nocturne şi matinale, pe muţeşte, o călărire în zori, cu spume la gură, îi dezlegă brusc limba – mai bine i-ar fi dezlegat mâinile! – omului ei, iar singurele cuvinte pe care i le aruncă în faţă au fost: „Враг народа!” 13 (ceea ce rima cu „врачи-отравители” 14, în zilele acelea pe buzele tuturor). Ea se închise în tăcere – de bună seamă, cât valora cuvântul unei simple surori medicale împotriva celui al unui ofiţer NKVD?! –, ceea ce l-a întărâtat şi mai mult: „Молчание – знак согласия” 15. Acum, nu se mulţumea doar să o violeze cu regularitate, la adăpostul codului familiei – trebuia s-o şi calce în picioare, la început cu vorba, apoi cu fapta. Bătea fără să lase urme, în locurile cele mai sensibile, cu o precizie de trăgător de elită. Lovea ţinta! Şi iarăşi, femeia se obişnuise să suporte cu stoicism bătăile regulate ale „torţionarului rău”, era însă suficient să-l simtă de departe pe „ăla bun”, şi îndată începea să-i tremure carnea de pe oase. Ce-i făcea? Mai exact, ce nu-i făcea ca s-o desfete – din veterana de război nu a rămas nici pomină… –, pentru ca în ultima clipă, când erau pe punct să explodeze (o descărcare în egretă, de un milion de Volţi!), brusc s-o cresteze cu lama. Scurt-circuit. O dată… de fiecare dată… Degeaba-l dezbrăca în pielea goală – de unde înainte o făceau el în izmene, şi ea în neglijeu –, degeaba pipăia aşternutul cu de-amănuntul, printr-un fel de minune bărbatul reuşea să introducă în pat tăişul (fiindcă obiectul era oricum de negăsit!), şi odată cu el durerea! În scurt timp, era toată numai rune – pe care trebuia să le ascundă de „NKVD-istul cel rău”, în prezenţa căruia nu se dezgolea niciodată. „Eu cred că-şi dosea lama în pernă, printre pene, totuşi nu l-am prins niciodată...”, conchise bătrâna, dar abia de-acum încolo – lăsa să se înţeleagă – începe coşmarul. Dintr-odată, „NKVD-istul cel rău” încetase s-o bată – doar că acum îi povestea cu lux de amănunte tot ce făcea peste zi în beciurile Lubeankăi; abia dacă îşi ducea la bun sfârşit spovedania, că „bunul torţionar” o şi lua la dezmierdat, implorândo-o printre suspine din ce în ce mai voluptuoase să nu spună la nimeni, spre binele ei, dar şi al lor, iar pentru mai multă siguranţă ameninţând-o că-i taie limba. Nu era vorbă goală, ameninţarea – insul ţinea ascunsă după dinţi o jumătate de lamă, pe care încerca să i-o împingă în gură cu limba, într-un sărut pătimaş. Doar că ea îi prinsese mişcarea, aşa că ceea ce dintr-o parte ar fi părut o lungă sărutare, în realitate nu era decât o luptă pe viaţă şi pe moarte cu limbile, mânuind aceeaşi armă albă – care pe care. Rareori se lăsa fără vărsare de sânge! În scurt timp, femeia devenise depozitara conştiinţei lui încărcate, şi tot el primul ameninţa să dea o spargere. De unde, până de curând, se crezuse la adăpost de raziile nocturne, ca nevastă de ofiţer NKVD, după arestarea Polinei Jemciujina – cum Stalin era văduv, soţia lui Molotov, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe, făcea figură de prima doamnă a ţării –, ştiu numaidecât că nimeni şi nimic n-o puteau scăpa de maşina infernală, decât – poate – lucrarea mâinilor sale. Dacă tot trăieşti cu Minotaurul într-un labirint, trebuie că şi-a spus, cel puţin nu te lăsa prinsă; din contră, apropriază-ţi labirintul şi, ori de câte ori Minotaurul se dă la tine, cearcă de-l surprinde! Zis şi făcut. Din puţinele mobile pe care le avea în casă, zilnic înjgheba un soi de cruciverba, mereu altul, în ideea de a face orice înaintare prin apartament o adevărată cursă cu obstacole. În paralel, culegea de pe străzile Moscovei tot felul de obiecte, de la scaune cu fundul sărit la poliţe dezmembrate, pe care, odată aduse acasă, le asambla conform unei logici defensive bine articulate (vizuină de castor? muşuroi de furnici?). Incredibil cât de încăpătoare se dovedi a fi magherniţa lor; şi ea, cât ce să se spetească tot cărând la ultimul etaj – dintr-un motiv obscur, scara lor nu avea lift – cuiere vechi, dulăpioare, rafturi, taburete, fel de fel de cutii, scânduri de pat etc., etc. Adevărata provocare începea odată cu integrarea lor într-un univers şi aşa supraîncărcat de obiecte, şi atunci îi veni strălucita idee de a le lega într-un circuit închis pe care ar putea să-l controleze de la distanţă, fără a ieşi din casă. Numai ea ştie cum făcu rost de scripeţi şi cabluri, şi cât a costat-o asamblarea materialului, după nişte scheme tot mai complicate; şi de fiecare dată – moartea se exprimă la prezent indicativ – albele încep şi câştigă în 6 mişcări, în 12 mişcări, în 24 de mişcări… Nu-şi acorda nici o şansă pe termen lung, dar pe moment putea să prelungească partida cu încă o mutare. Pe celălalt front, bărbatul ei nu se mai mulţumea să-i povestească faptele lui de arme – „черный воронок” 16, razii nocturne, execuţii sumare în beciurile Lubiankăi –, ci-i demonta ca pe-un AKM-74 întreg mecanismul represiv ce privilegia pedeapsa preventivă, pentru crime care ar fi putut avea loc. S-ar zice c-o avertiza, dar tot atunci lăsa loc „bunului torţionar”, iar acesta – cum se ştie, înarmat până-n dinţi – chema la vărsare de sânge: „Умри ты сегодня и я умру завтра!” 17, spus în gând, cum ţi-ai face cruce cu limba-n cerul gurii, iar pe faţă: „Am să-ţi iau gâtul!” Nu va mai apuca – în noaptea când au venit s-o ridice de la domiciliu, îi lăsase pe cei „trei în civil” să intre (de-a dreptul în labirint – dar ei nu aveau de unde s-o ştie!), şi în timp ce bărbaţii înarmaţi făceau percheziţie prin casă – acum un sistem de capcane bine pus la punct, acţionând de sine stătător ca un soi de perpetuum mobile rudimentar de uz propriu –, ea reuşi să se strecoare pe ferestruica de la toaletă, coborând apoi pe scara de incendiu, şi chiar avu tăria de caracter să sune la miliţie de la primul telefon public pentru a anunţa că nişte necunoscuţi tocmai i-au spart apartamentul unui ofiţer NKVD. După care se făcu nevăzută… „Şi lagărul?”/„Şi Polina Jemciujina?”, au sărit băieţii cu gura, pe două voci (estimp, Inera era mai mult moartă ca vie); oricât ar fi ascuns-o, li se citea dezamăgirea-n glas. „Regiunea Kustanai, în vara aceluiaşi an. Nimic de spus – frumoasă femeie!” Şi după o pauză ce li s-a părut nesfârşită: „Când, în cele din urmă, am înţeles că nu mi-ar ajunge o sută de vieţi ca să-mi construiesc un labirint pe măsură în Moscova, nu mai vorbesc de întinsul de necuprins al Rusiei, pur şi simplu m-am lăsat prinsă”. La plecare, pe când bătrâna se scuză că nu-i mai petrece – mâinile uitate-n poale păreau să depene pe-un ghem invizibil nu atât firul Ariadnei, cât liniile vieţii ale tuturor celor ce i-au trecut pragul –, trebuie că au simţit (tustrei!) cum li se taie picioarele. Nu ar fi băgat mâna-n foc pentru ceilalţi doi, el (u)…n(ul) însă nu a mai revenit niciodată în camera aceea, dar nici n-a scăpat cu totul din labirintul veteranei, de vreme ce se întoarce într-acolo cu gândul şi peste două decenii.

Din aceeaşi perioadă moscovită datau discuţiile despre scoaterea lui Lenin din mausoleu, în ideea că abia după ce rămăşiţele sale pământeşti vor fi înhumate, lucrarea sa diabolică va lua sfârşit. Alţii, chipurile mai iniţiaţi, afirmau că dacă Vladimir Ilici a fost capul relelor, cordonul ombilical al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie rămânea Kaganovici (n. 1893), singurul din „primul cerc” al apropiaţilor lui V. I. Lenin de care Stalin nu s-a atins, şi deci atât timp cât acesta-i în viaţă, дело Ленина живет и побеждает18. Nişte scorneli ale unor minţi înfierbântate, s-ar zice; să fie aşadar o simplă coincidenţă faptul că la mai puţin de o lună de la decesul lui Lazar Moiseevici (pe 25 iulie 1991), are loc puciul ГКЧП19, pe 19 august 1991, dezamorsat în mai puţin de trei zile, dar care va da lovitura de graţie URSS-ului?!... Este şi perioada celei din urmă zvâcniri – cum ar fi, al nouălea val, după ce că Gorbaciov a dat drumul la гласность20 – a bancului politic, în acele zile aniversare circulând, pe lângă numeroasele anecdote „cu barbă”, şi o caricatura în maniera lui Maiakovski şi a faimoaselor sale Агитки21 care-l înfăţişa pe Ilici la subotnic, doar că-n locul tradiţionalei bârne (gonflabile, spuneau bancurile) îşi purta pe umăr, împreună cu alţi camarazi de arme, ditamai membrul. În ce-l priveşte pe …n, se cheamă că-n dimineaţa acelei zile al întunecatului april ’87 şi-a băgat pula, dacă nu în subotnicul leninist, cel puţin într-o comunistă – şi a fost bine! Dar în loc să se gândească la prima-ntâia lui, nu-şi putea scoate baba, cu labirintul ei cu tot, din cap. O agrafă pe creier, ba nu – o spiţă de metal!

Un sicriu închis, al lui Miron I., din care răzbate – în ciuda formolului – inconfundabilul miros de putrefacţie, altul în care corpul umflat al lui Dorian stă să dea peste margini, cel de-al treilea înfăţişându-l pe Aurel pornit în călătoria fără întoarcere, petele cadaverice de pe frunte şi gât luându-i-o înainte – iată tot atâtea semne de carte ale unei scrieri ritmate de va-et-vient-urile sale pariziene. Martie, 2006. Să ieşi dintr-o ţară comunistă, chit că au trecut 15 ani de la căderea URSS, pentru a da cu ochii de drapelul roşu, cu secera şi ciocanul, în plin Paris – asta da, început de (bon) voyage! O mişcare grevistă, cum nu s-a văzut din Mai ’68, a pus stăpânire pe Hexagon. Mulţimea – imensă, de peste 100.000 de manifestanţi – a invadat centrul oraşului, astfel că la vie en rose devine, peste noapte, la vie en rouge. Allez les Bleux! (Şi când te gândeşti că, la 1848, în timpul insurecţiei din 25 februarie, a fost nevoie de intervenţia lui Lamartine, pe atunci membru al guvernului provizoriu şi Ministru al Afacerilor Externe, pentru a salva – în ultimul moment – tricolorul: „Drapelul roşu este (…) un pavilion al terorii (…) care nu a făcut niciodată decât înconjurul Câmpului lui Marte, în timp ce drapelul tricolor a făcut înconjurul lumii, purtând numele, gloria şi libertatea patriei…”) Din Place d’Italie, coloana de manifestanţi coboară pe Avenue des Gobelins până-n Bd Saint Michel, pentru a se vărsa apoi, prin Île de la Cité, pe Rive Droite, iar de aici în Place de la Bastille, antrenând în torentu-i pâlcuri de turişti care filmează performance-ul studenţesc, o atracţie în plus a oraşului-lumină ce trebuie inclusă, desormais, în ghidurile de specialitate. Puţin mai jos de Jardin du Luxembourg au loc primele ciocniri: înspre trupele de ordine zboară pietre, sticle goale, scaune de plastic şi chiar cocktail-uri Molotov; în replică, tunurile de apă ale poliţiei temperează comunarzii prea înflăcăraţi. După cum arată, cei mai înverşunaţi aruncători de pietre nu par să fi deschis o carte la viaţa lor (altminteri, nu ar fi dat cu piatra în Mona lisait!), ceea ce nu-i împiedică să fie în primele rânduri ale studenţilor grevişti. Entre chien et loup, greva IQ-urilor peste medie ia o turnură dramatică, astfel adeverindu-se – a câta oară?! – că ideile beau sânge: vitrine sparte, maşini calcinate, ambulanţe, primii răniţi, unul în comă. Iubeşte prea mult Franţa ca să le dorească succes acestor sans-culotte incurabili, chit că ar merita o Revoluţie Socialistă – dacă 1789, 1848, 1871 nu le-a fost de-nvăţătură. Amestecându-se în mulţime, intră-n vorbă cu o tânără ce agita oarecum automat drapelul URSS („parce que c’est le bastion de la liberté”), atras nu atât de frumuseţea fetei, cât de senzaţia de déjà vu (mai exact, de déjà lu: „Uitându-mă la Pulcheria, ce arăta de vreo optsprezece ani, îmi venea să cred câteodată că era o făuritură perfectă nu a naturii, ci a meşteşugului. (…) Toate mişcările pe care le făcea, ar putea fi nişte mişcări mecanice de automat. «N-o fi ea un automat?» Şi începeam să-i studiez mersul: era în mersul său ceva ciudat, ceva ce este cu neputinţă de exprimat. Începeam să-i studiez ochii: o privire minunată, liniştită se mişcă împreună cu capul. Faţa-i şi mâinile erau atât de graţioase, că păreau a fi căptuşite cu o piele fină. Însă Pulcheria vorbeşte… Vorbea şi androidul lui Albert, cel cu fruntea de aur. Iscodeam conversaţiile ei: îşi tot asculta cavalerul, îi răspundea cu un zâmbet şi zicea doar: «Qu’est ce que vous dites!», iar câteodată: «Qu’est ce que vous badinez?». Glasul îi era domol, pronunţia ei avea ceva deosebit, nelămurit. «O fi ea vreo Galatee nouă?», gândeam… «Pulcheria nu-i o fiinţă – gândeam eu –; de ce dar tatăl ei, care o fi el însuşi un geniu al iscusinţei mecanice sau şi-o fi cumpărat o fiică mecanică, stăruie s-o mărite?»”, A. F. Weltman apud Ioan Halippa, Chişinăul pe vremea lui Puşkin. 1820-1823). „Et le Gulag?!...”, o ia din scurt. „Tout cela est faux! En avez-vous connu un seul detenu politique?” „Oui, une detenue – il y a presque vingt ans…” Manifestanta se numeşte Inesse şi sigur n-a auzit niciodată vorbindu-se de Inessa Armand, flamboianta metresă a lui V. I. Lenin, cea cu teoria paharului cu apă. Păşind alături – de fapt, mai mult stând locului –, îi povesteşte fetei despre iniţiativa tovarăşei de idei a lui Ilici de a plasa pe marile bulevarde moscovite pentru început, iar apoi în toată ţara, cabine de făcut sex, asemenea toaletelor publice din Parisul anilor 2000, pentru toţi cei care simt brusc o nevoie presantă. Chiar dacă la început nu-i vine a crede, tânăra comunardă se arată demnă de numele ce-l poartă: „J’ai soif!”, şi fără să-i lase barem timp de replică, trecând la per tu: „Chez toi ou chez moi?” Dacă-n ziua subotnicului leninist de-acum două decenii când se trezise în pat cu o comunistă prima-ntâi a ajuns s-o cunoască pe colega de lagăr a Polinei Jemciujina, până unde poate să ducă o aventură de-o noapte cu o mic-burgheză, care-şi dă aere de revoluţionară, fugită de la manif cu primul străin ce-i iese-n cale?! Preferă să nu afle niciodată răspunsul decât să răspundă pentru noua lui cunoştinţă (şi încă, în cunoştinţă de cauză – ca Cel de-a zis: „Cunoaşterea înseamnă să cunoşti ceea ce, cunoscând, afli că nu ţi-ar fi plăcut să cunoşti.”) „Chez moi il y a ma femme et ma fille de 18 ans, vocea lui se confundă cu glasul raţiunii, chit că-i o nebunie curată să i-o spună aşa de la obraz, et chez toi – je suppose – c’est plutot chez tes parents!” şi, în gând: „D’aia şi-i nepereche artistu’, că nu se împerechează cu fitecine!” Deja la întoarcere spre hotelul Manet din Place d’Italie, mereu pe jos, în dreptul Panteonului are senzaţia că-n toate aceste zile pariziene tocmai a trecut pe lângă ceva important – nu manif-ul, nu comunarda, dar cine? ce?; estimp, o tânără femeie îndrăgostită părăsea seară de seară clădirea Panteonului după încheierea zilei de muncă, pentru a ajunge acasă în XVI-ème înainte ca greva să nu degenereze în lupte stradale – în clipa în care …n o va întâlni, în decembrie 2007, în Ch-ău, după ce abia revenise, a câta oară, de la Paris, va recunoaşte-o în fata aceea, şi încă fără drept de apel, pe Marianne!

Despre ultimele luni de viaţă ale deţinutului politic Osip Mandelstam se povesteşte că ar fi refuzat să se atingă de mâncarea cazonă din lagăr, profund îngreţoşat, drept care supravieţuia recitându-le delincvenţilor de drept comun – pentru o hrincă de pâine albă! – kilometri întregi de poeme, deosebit de apreciate fiind versurile lui Esenin din Москва кабацкая, poet pe care nu-l avea deloc la inimă; la rându-i, Lev Razgon îşi aduce aminte în Непридуманное cum a scăpat cu zile din Gulag graţie talentului său de a redacta reclamaţii – lăcrămaţii, în limbajul moldovenilor de la ţară –, imbatabile din punct de vedere juridic chiar şi pentru… jurisprudenţa sovietică, în consecinţă numeroşi deţinuţi văzându-şi comutată pedeapsa într-una mai puţin severă; acum …n n-ar putea spune când s-a metamorfozat din grămătic cu oarece priceperi artistice în lăcrămătic, asta deoarece procesul însuşi s-a întins pe ani lungi, de la compunerea unor scrisori de dragoste împănate cu poezele de inimă albastră pentru un coleg de facultate (o fi ajuns să se culce cu fata de care era amorezat – nu va mai afla în veci) la transcrierea pe curat a vieţilor unor oameni cu puţină sau chiar fără ştiinţă de carte, pe care-i va mărturisi în acest fel, exact ca-n Enciclopedia morţilor de Danilo Kis, totul culminând cu tălmăcirea Jurnalului de doliu barthian. La mai puţin de două luni de la ieşirea la iarbă verde cu colegii de clasă din 22 iunie 2001, la care tocmai …n va străluci prin absenţă, moare Miron I. Este împotriva firii să-ţi înmormântezi un coleg de clasă înaintea bunicului, şi totuşi asta se va întâmpla într-o dimineaţă de august – primul, la doar 37 de ani. Nu va apuca Rodica N. să spună: „Numărătoarea inversă a început…”, că Justin Panţa – nu că ar fi învăţat în aceeaşi clasă, pur şi simplu erau dintr-un leat – s-a dus şi el, de unde toată lumea veghea la căpătâiul lui Gellu Naum, agonizând pe-un pat de spital. Era ca şi cum s-a dat dezlegare la contingentul celor născuţi în 1964; cine însă dezlegase turbinca la gură? nu cumva colega de clasă ce se vedea, în cel mai frumos vis al ei, murind la Paris (de ce nu la Veneţia?! – numai bună pentru aşa ceva)? şi ce-i de făcut ca să-i coşi gura (turbincii, nu colegei) la loc?!... Răspunsul – după principiul: cui pe cui scoate! – veni la scurt timp, când mai întâi Gellu Naum, la cei 86 de ani, apoi bunicul, la aproape 90, au trecut Styxul, ca pentru a restabili mersul firesc al lucrurilor. Despre Gellu Naum aflase din presă că era-n comă de mai multe săptămâni; din contră, în ultimele sale zile bunicul nu va sta o clipă locului, de parcă ar fi încercat să scape de „baba Anica” luând-o la sănătoasa. Când în cele din urmă fu doborât la pat, odată cu mobilitatea fizică îşi pierduse şi darul vorbirii. Atât a reuşit să rostească, în urechea lui …n aplecat asupra-i: „Buzişoarele” – ceea ce vroia să spună că dorea să-l sărute, la adio –, înainte de a se prăbuşi în neştire. Bref, il a vécu très mal sa mort. (Ce rezerve de gingăşie trebuie să-i fi rămas, după ce că a crescut orfan de tată, făcuse războiul, fusese grav rănit la cap, căzuse în prizonierat, iar în ’46 îşi îngropase primul născut şi mama, pentru a pleca cu „Buzişoarele” pe buze!) La înmormântare – nu a fost chip alături de bunica, ci la căpătâiul ei: la fel cum ieşeau în sat, el în faţă şi ea cu trei paşi în urmă (în sfârşit, sub aceeaşi lege: „abia atunci, în veacurile ce or să vină, aş putea fi numai cu dumneata, iar moleculele iubitului dumitale descompus ar putea să se agite, să se deştepte şi să caute urma moleculelor dumitale împrăştiate prin natură!”) –, frate-său se va înfăţişa cu o nevastă nouă, gravidă-n luna a patra. Viaţa continuă. De-atunci, frazele lui …n sunt de două feluri – cum ar coase mortul într-o pânză de sac, şi cum ar sfâşia o placentă pentru a scoate fătul la lumină.

Şi dacă Parisul – tot un fel de Paradis, din care-au căzut două litere, A[nno] D[omini] – se procură cu preţul vieţii unor fiinţe dragi, îi trecu prin minte, în timpul unei alte şederi în Franţa, după ce că-n ianuarie ’02 i-a murit în palmă papagalul vorbitor, iar în vara lui ’03 s-a ucis într-un accident de maşină cel de-al doilea coleg de clasă – son meilleur ennemi din perioada şcolară –, la înmormântarea căruia a plâns fără sine?! Cât ce să facă o obsesie, când în martie ’04 şi apoi în februarie ’05 s-au înscris pe lista de Plecări Mariana Marin şi Ioan Flora; or, tocmai ei stătuseră cu …n până după miezul nopţii pe terasa din spatele Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, în septembrie ’96, iar Flora îl şi însoţise apoi până-n Unirii (de unde urma să ia autobuzul 783 cu destinaţia Aeroportul Otopeni), pe Calea Victoriei, străbătută de jos la primele ore ale dimineţii, urându-i – ultimii – bon voyage în prima lui călătorie pariziană. Nu se uită una ca asta – cum stăteau la o masă lungă şi bogată (în sticle), Traian T. trezindu-se brusc şi contemplând-o pe Mady ca şi cum ar vedea-o prima dată, o şi ceru în căsătorie (de bine ce era-n divorţ cu a n-a nevastă), şi replica lui Ioan, peste toată masa: „Bine, mă, vă luaţi voi din dragoste – da’ cine vă fute pe amândoi?!!” Până la sfârşitul anului li se alătura şi cel de-al treilea coleg de clasă, după care s-a pus punct. Câte morţi, atâtea puncte pe i; cuvintele – mai lungi, mai scurte – nu-s decât liniile ce le unesc într-un singur circuit (în serie sau paralel? – iată-ntrebarea) mereu schimbător, amintind când o constelaţie, când o ghirlandă de beculeţe de pe pomul de Crăciun, când – o! dar pentru asta se cere multă imaginaţie – o hartă a metroului parizian. („Mereu mi-a fost gândul la Paris, îi spuse odată lui Flora, încât atunci când medicul legist va fi să-mi cântărească creierul, nu-i chip să nu observe că cele două emisfere reproduc întocmai, până-n cele mai mici amănunte, oraşul de pe Rive Droite şi Rive Gauche, expandat de jur-împrejurul cerebelului – Île de la Cité, cu toate edificiile & monumentele istorice la scară redusă şi turnul Eiffel împungându-mă, din interior spre afară, în osul frunţii!”) A intra în schemă presupune, înainte de toate, o coborâre în subterană, acolo unde toţi cei odinioară puşi la punct – cum ar fi: „Punct ochit, punct lovit!” – îşi recuperează identitatea: Hic jacet [numele, prenumele; anul naşterii – anul morţii]… Greul (pământului) începe de aici încolo: să alcătuieşti o frază bine proporţionată după semnele de punctuaţie date, perfect simetrică liniei vieţii din palmă, doar că – în oglindă. Ca Cel de-a zis: „Trăieşte-ţi viaţa conform gramaticii!” Grammaire, în franceză. Sună aproape la fel ca grande-mère, al cărei lăcrămătic n-a încetat să fie în toţi aceşti ani: „Tu eşti grande-mère şi pe piatra ta de mormânt voi înălţa Capela Sintaxă!”

Trei mese de pomenire pe zi, fără a mai pune la socoteală praznicele de 9 şi de 40 de zile, aşa s-ar cuveni să arate regimul său alimentar atunci când se aşterne pe scris. Colivă de grâu fiert pe post de madlenă proustiană. De sufletul adormiţilor Miron I., Dorian, Aurel şi – la five o cloc – al Valentinei, ca şi cum sufletele morţilor ciugulesc din palmă. Coliva era specialitatea bunicii; ceaiul, la orice oră, a lui. Ceaiurile negre de peste zi îi făceau nopţile albe. Nici număratul oilor, nici dezbrăcatul femeilor cunoscute, pe care le-a avut sau doar le-a dorit, nu-l ajutau la somn. Şi atunci intra-n labirintul din capul bătrânei – fiindcă, judecând la rece, ar fi fost cu neputinţă să-şi construiască unul chiar sub nasul soţului din Organe, fără ca acesta să nu bage de seamă! –, mai exact al tinerei femei din iarna lui ’49, când în calitatea de anchetatorul cel rău, când pe post de bunul torţionar, când drept troică NKVD-istă. De regulă, adormea înainte să afli dacă „slăvitele organe” au reuşit să pună mâna pe duşmanca poporului sau, din contră, s-au lăsat prinse în cursă. Într-una din nopţi însă scenariul obişnuit luă o cu totul altă turnură – brusc, îşi aminti cu lux de amănunte, ca şi cum ar fi fost de faţă, de rătăcirea bunicii lui pe-un drum de noapte, în vara lui ’46, la scurt timp după seceriş, cu ditamai sacul cu grâu în spate. Tocmai îi murise băiatul ăl mai mare, flăcăuaş aproape, dintr-o căzătură de pe cal, după ce că-n acelaşi an – al foametei! – şi-a îngropat mama-soacră şi şi-a ridicat casa, iar acum trebuia să găsească – din pământ – cu ce să-l prohodească. Se zvonea că-n unele sate mai oropsite pomul mortului începuse să fie împodobit cu colăcei din lut – ca şi cum, pe ceea lume, răposatul nu are să se sature de ţărână!... Noroc că bărbatul ei, veteran de război, se angajase paznic la Punctul de Colectare a Cerealelor de la gara ferată U-eşti, situată la 10 km de satul cu acelaşi nume; nu se punea problema să fure – omul nu ar fi pus mâna pe ce nu-i a lui nici dacă gardul ar fi avut o singură spetează, şi aia dată la o parte –, ci să ia cu împrumut un ţuhal de făină, de-un cuptor de pâine. Astfel s-a înţeles cu şeful de tură, iar după miezul nopţii – hop! şi bunica la locul stabilit din timp, în pâlcul de tufari de pe lângă calea ferată. Vrednică muiere, unde a înhăţat sacul şi, cu el în spate, pe-aici ţi-i drumul – doar că trebuia să se ferească atât de patrulele miliţienilor, cât şi de vreun consătean rătăcit la acea oră. Tot ocolind până pe sub geana pădurii, pe nişte dealuri cărora localnicii le spuneau munturi, chipurile ceva între dealuri şi munţi, o treceau toate năduşelile – nu atât de fuga prin buruieni cu sacul în spinare, cât de grija celuilalt plod, de numai 7 anişori, lăsat singur acasă. Noaptea ţinea cu dânsa, de vreme ce nici o stea nu se vedea pe cer! Cum însă femeia ştia toate drumurile pe-o rază de 50 km, întunericul mai degrabă o îmbărbăta decât s-o înspăimânte. După ce se îndepărtă suficient de gară, îşi trase puţin sufletul şi abia atunci o luă la pas. Să fi înaintat aşa vreo oră, când simţi cum este purtată pe nişte locuri străine. De unde, după ceasul ei lăuntric, trebuia să fi ajuns deja la marginea satului, de jur-împrejur nu se simţea nici pomină de aşezare omenească. Iuţi pasul, atât cât îi permitea greutatea sacului, care, de la o vreme încolo, începuse s-o poarte el pe dânsa dintr-o parte-n alta. Cădea din picioare şi tot nu se lăsa păgubaşă, de parcă nu praznicul lui fi-su, ci chiar mormântul acestuia îl ducea în cârcă, de-a dreptul prin mirişte. Or, cu cât înainta mai mult în noapte, cu atât se îndepărta însăşi speranţa de-a mai ajunge vreodată. Nici timpul nu stătea pe loc, iar în curând aveau să mijească zorile. Atunci – povestea peste un sfert de veac bunica – s-a oprit brusc locului şi s-a închinat până la pământ: „Măiculiţă, maica Domnului…” şi-n aceeaşi clipă parcă i s-a luat o ceaţă de pe ochi. Era hăt departe de U-eşti, rămas undeva în urmă. Ce frică înspăimântătoare trebuie s-o fi mânat în tot acel timp, dacă în goana ei nebună trecuse pe lângă sat, la doar câteva case de gospodăria ei, fără să fi băgat de seamă! De-atunci şi câte zile va mai avea (multe! mai multe decât le putea duce în ultimii ani, încât ajunsese să se roage: „Strânge-mă, Doamne!...”), satul i-a mâncat coliva primului său născut, de Paştele Blajinilor, an de an, iar fuga ei de-a oarba, în puterea nopţii, cu sacul în spate, desculţă pe mirişte, l-a scos în lumea pe băiatul ei mai mic care va ajunge să cântărească, la un moment dat, puţin peste suta de kile. „D-alde Băjenaru….”

De la 0 la 9 sunt cifre, de la 10 la 99 numere, odată cu 100 încep aniversările; cifrele te aduc pe lume, numerele dau bine la biografie, pe aniversări se clădeşte un mit. De unde anul 2009 se anunţa drept un triumf al vieţii, moartea s-a înscris în cursă încă din ianuarie, odată cu apariţia lui Roland Barthes inedit, cu Journal de deuil, lucrarea parvenindu-i lui …n din faza de şpalturi. Nu e neapărat să-ţi citeşti numele pe pagina de gardă, la dedicaţii, ca să-ţi dai seama că scrierea în cauză ţi-i (pre)destinată şi că, dacă nu toată omenirea, cel puţin umanitatea ta trebuia să ajungă într-o carte ca asta. Era ca ţi cum, de pe ceea lume, bunică-sa – în acte: fără ştiinţă de carte (pomelnicul de familie, atâta ştia ceti, dacă nu cumva îl învăţase pe de rost) – i-ar fi trimis carte tocmai în anul în care urma să împlinească suta! Şi astfel, în loc să-şi redacteze Testamentul unui traducător din franceză, promis unei publicaţii din Ţară, se pomeni că transpune – fără să fi semnat baremi contractul cu editura pariziană – cântecul (barthian) de lebădă pre limba lui: „15 noiembrie [1977.] Există un moment când moartea-i un eveniment, o ad-ventură, şi anume în acest fel te mobilizează, te interesează, te vizează, te pune în mişcare, te înmărmureşte. Şi apoi, într-o zi, nu mai este un eveniment, ci mai degrabă o durată, îndesată, lipsită de importanţă, nenarată, posomorâtă, fără scăpare: adevăratul doliu nesusceptibil de vreo dialectică narativă”. O zi de jurnal (ceea ce însemna câteva note, rareori doar una, redactate pe nişte fişe pregătite manu propria de către autor din foi de hârtie standard tăiate în patru) pe zi – cum ai exersa o frază/notă muzicală cu o pietricică în gură:

„ 24 martie 1978

Tristeţea, ca o piatră…

(de gât

în străfundul meu)”

S-ar zice, o adevărată grădină japoneză, jurnalul lui Barthes, din care …n îşi propusese să facă, pe înDELETE, cimitir de ţară ortodox. Lapidară, scriitura întemeia acolo unde, de fapt, începea dezagregarea şi putreziciunea: „31 mai 1978. Prin ce-i prezentă mama în tot ce am scris: prin aceea că există pretutindeni în acele scrieri o idee a Binelui Suveran”. Şi, ceva mai încolo: „18 ianuarie 1979. De la moartea mamei încoace, nici o dorinţă de a mai «construi» ceva – decât în scriitură. De ce? Literatura = singura regiune a Nobleţei (cum era mama)”. Pe măsură ce înainta nu atât în transpunerea, cât în aproprierea jurnalului barthian – acum că venise şi contractul de cesiune a drepturilor de la Seuil –, sporea şi senzaţia că se află pe un tărâm al umbrelor, întocmai regelui din povestea indiană ce s-a prins să scoată un cadavru de pe câmpul de îngropăciune, şi astfel se lăsă purtat de leş într-un du-te-vino nesfârşit, câtă vreme raţiunea-i răspundea „prezent!” la provocările spiritului ce pusese stăpânire pe cadavru: „Dacă ştii răspunsul şi nu-l spui, capul ţi se va sfărâma în sute de bucăţi”, dar clacând deîndată ce l-a întrebat, la capătul unei ghicitori de nedezlegat: „Ce anume era fiecare pentru celălalt şi ce anume nu era?”; la fel, a traduce însemna a duce tra[gedia] celuilalt în cârcă – acum şi pururi şi în vecii vecilor, amin. „O! ciel, Madame rêve… Madame rêve…” Zbârnâitul telefonului – prea matinal pentru cineva care se culcă târziu după miezul nopţii, chinuindu-se să adoarmă alte două-trei ore – l-a smuls din reverie: „Radio France Internationale. Vous etes …n? Mais que-ce que se passe en votre pays?!” În ajun, primise pe e-mail următorul mesaj: „Tinerii declară ziua de 6 aprilie Zi de Doliu Naţional în RM. Dacă nu ai votat pentru PCRM, ia o lumânare şi ieşi în stradă!!!” În jur de 15.000 de persoane, de toate vârstele, dăduseră ascultare chemării, şi astfel Revoluţia Twitter a păşit în Ch-ău – de la o luni. Marţolea, cu cele trei ceasuri rele, stătea să înceapă.

I se mai întâmplase cândva să se culce într-o ţară, cea mai mare de pe glob, pe-atunci Patria-mamă, şi să se trezească – mai exact, să fie trezit de telefonul matinal al cuiva – în alta, o câtime de ţărişoară amputată de jur-împrejur (nu tu Bucovina, nu tu Bugeacul; iar de curând şi Transnistria era pe picior de plecare), în dimineaţa zilei de 19 august ’91; din contră, pe 7 aprilie ’09, regimul poliţienesc al Generalului Armatei-Moarte, degrabă vărsătoare de sânge intelectual, părea de neclintit în ciuda morţii lui anunţate, ca şi cum după ce s-a tot spus haut et fort că ceva e putred în Mda[nemarca] noastră, tocmai celor care s-au împuţit pe picioare nu le venea să creadă. Amploarea protestelor i-a luat prin surprindere atât pe câştigătorii autoproclamaţi ai scrutinului din 5 aprilie, cât şi pe liderii partidelor de opoziţie – de când PPCD-ul lui Iuda* Roşca trecuse, cu arme şi bagaje, de partea Puterii, nu s-au mai văzut demonstraţii pe măsură în Ch-ău. O masă de oameni, în ebuliţie, scandându-şi mânia legitimă în Piaţa Marii Adunări Naţionale: „Refuz, rezist – sunt anticomunist!”, „Alegeri repetate!”, „Jos mafia!” etc., etc.; în timp ce forţele de ordine în uniforme negre, echipate cu bastoane şi scuturi, încercau să circumscrie acţiunile manifestanţilor în perimetrul Arcul de Triumf – Casa Guvernului – Parlament – Preşedinţie, dacă nu cumva erau chemate să atragă mulţimea spre ultimele două edificii, simboluri ale Puterii de stat, tocmai prin faptul că se postaseră în faţa acestora. O mână invizibilă transforma bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe porţiunea str. Puşkin – str. Sfatul Ţării, într-un plan înclinat, astfel încât lava umană, pe punct de a se stinge în PMAN, să se scurgă în direcţia cuvenită, în primele rânduri aflându-se, cum era şi firesc, capetele înfierbântate. Într-o atmosferă tot mai încinsă, printre protestatari şi-au făcut apariţia mai mulţi tineri mascaţi, strigând cu un inconfundabil accent rusesc (deosebit de cel al băştinaşilor, chiar şi când aceştia palatalizează): „Un’ire!”, şi tot ei fură primii care, la un semn, au spart cordonul poliţienesc din faţa Preşedinţiei. De fapt, poliţiştii erau acolo mai mult de formă, stând ca nişte fete mari la gard cu flăcăii, gata să se retragă sub acoperişul părintesc la prima chemare autoritară. Greu de spus cine fu atât de fără păcat încât să arunce prima piatră, şi cât de merşi la biserică toţi ceilalţi care-au dat cu bolovani în sticlele fumurii ale clădirii prin care Generalul Armatei-Moarte şi-a privit poporul în ultimii opt ani ca prin nişte ochelari de soare. Puterea orbeşte! Sub presiunea celor care continuau să vină dinspre Casa Guvernului un prim val de tineri s-a spart pe treptele Colosului de fier şi sticlă, numit în popor Ştiuletele. La un moment dat, înghesuiala din faţa Înaltei Uşi Duble fu atât de mare, încât s-ar fi putut merge pe capetele asediatorilor ca pe dalele pavajului. Unde şi unde, în câte-un căpşor crud, dacă nu chiar proaspăt ouat, exploda gălbenuşul, şi atunci acesta scotea pe gură lungi panglici tricolore: „Trăiască,/ trăiască,/ Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!” După mirosul de pucioasă, brusc s-a aflat că tocmai intraseră în acţiune ouăle clocite ale spărgătorilor profesionişti. Echipaţi cu rucsacuri în care pietrele luaseră loc cărţilor, aceştia păreau anume pregătiţi pentru a face surf pe crestele mulţimii încă spumegânde, dar chemând deja la calm: „Gata!... Destul!!!”; totul era „să prindă valul” – şi iată-i pe val! Simţind că se va lăsa cu vărsare de sânge, cei mai mulţi îi priveau de pe margini, tot mai îngrijoraţi de turnura pe care-o lua manifestaţia paşnică. Era ca şi cum Ziua de Doliu Naţional, decretată în ajun, îşi revendica obolul în vieţi omeneşti (după ce că se strigase în gura mare: „Comunismul este alegerea celor morţi!”); undedat-ul celor care cereau alegeri repetate se-ntorcea în undecrapă-a vitrinelor Puterii, în spatele cărora nu se aflau decât nişte bieţi tineri ca ei pieriţi de frică, doar că-n uniforme. Altădată protectoare, uniformele lor asociate cu Armata-Moarte, erau acum tot atâtea ţinte mobile, cu atât mai uşor de atins, cu cât se aflau la o aruncătură de ce se nimerea sub mână. Ca din întâmplare, alţi poliţişti dărâmau plini de râvnă un zid din spatele Preşedinţiei, şi tot ei dădeau cu pietre-n manifestanţi, dacă nu cumva le puneau la dispoziţia asediatorilor. Între timp, grosul plutonului de carabinieri se baricadase în interiorul cădirii, ca-ntr-un buncăr, lăsând în faţă un scut viu – repede spulberat. Nici n-au prins bine zurbagiii să-şi distribuie primele trofee de luptă – scuturi, căşti, bastoane de cauciuc –, când cineva le şi făcea semn de la etaj să pătrundă înăuntru, chiar dacă din interior erau întâmpinaţi de tunurile cu apă. Curând însă furtunurile erau în mâinile asediatorilor, mai degrabă încinşi decât răcoriţi de jeturile tot mai leşinate, totul sub privirile unor spectatori ce-şi marcau detaşarea prin pasul făcut înapoi. Dând cu zarurile, ca pe vremea lui Charlemagne, Generalul jertfea Nebunul, şi se pregătea să pună la bătaie şi tura, alias Parlamentul (regina şi-o va păstra până pe 9 aprilie, cât să-şi ţină discursul de Premier şi я-сама-мать: „Poliţia va folosi toate mijloacele necesare (…) inclusiv armele”, drept care va intra în istorie ca Zina Carabina), pentru a câştiga partida. Peste încă o jumătate de oră, Serviciului de Pază făcea deja pe ghidul în holul Preşedinţiei („O grupă intră, o grupă iese”), iar doi tineri arborau, cu voie de la şeful poliţiei, drapelul Uniunii Europene în vârful Ştiuletelui, după ce alţi câţiva întinseră pe frontispiciul acestuia, acoperind parţial stema de stat, harta României Mari. La c(in)e se gândise Generalul Armatei-Moarte să desemneze drept comanditarul din umbră al loviturii de stat tocmai creştea în frunte, cu litere de-un stat de om: „ROMÂNIA PATRIA MEA!” Încercările disperate ale liderilor opoziţiei de a-i determina pe manifestanţi să revină în PMNA, unde între timp fuseseră instalate boxele, nu au izbutit decât pe jumătate – pe de-o parte, forţa centripetă îi mâna tot mai abitir pe asediatori spre clădirea Parlamentului; pe de-alta, nevoia de a afla şi alte noutăţi decât cele puse prea ostentativ pe tavă făcându-i pe ceilalţi să se întoarcă de unde-au pornit. Un cap cu două vârtejuri, centrul oraşului. Emisfera stângă versus emisfera dreaptă.

Amintind ca formă (& conţinut, între 2001-2009) de cărţulia ce înlocuise steaua cu cinci colţuri pe sigla PCRM, Parlamentul fusese potcoava norocoasă a Generalului Armatei-Moarte: într-o republică prezidenţială nu ar fi fost niciodată ales preşedinte! Acum devenea ultima carte de bătaie ce trebuia jucată într-o partidă în care – şi aici experienţa lui Iuda Roşca schimbând un loc în cortul din „Orăşelului libertăţii” pe fotoliul de vice-preşedinte al Parlamentului era de luat în calcul – cel ce pierde câştigă. Cum ar fi, îi venise rândul să facă ultima rocadă, punându-şi un om de paie în fruntea ţării şi instalându-se chiar el în jilţul de spicher, doar că pentru asta trebuia incendiat batimentul** – focul purifică! Cât ai striga: „Пожаaaaaр!”, primele sticle de cocteiluri Molotov au spart geamurile de la parter, iar la 16.34 aceiaşi doi tineri înălţau drapelul Uniunii Europene pe sediul Parlament, şi iarăşi cu voie de la poliţie – în persoana generalului Vladimir Ţurcan: „Ei [manifestanţii] trebuie să vadă asta: aţi declarat, aţi urcat, aţi instalat…” Şi s-a văzut, dar altceva decât s-a dorit: „De sus, din geamul Parlamentului, când zburau pietrele, se vedea că există o schemă de organizare operativă” (Marian Lupu). Ca pentru a marca diferenţa odată cu trecerea la alt obiectiv strategic, mascaţii de la asaltul Preşedinţiei purtau acum măşti anti-gaz, cu atât mai necesare, cu cât nimeni nu se grăbea să stingă incendiul. Şi-n timp ce ţara ardea, …n se învârtea ca un derviş rotitor între PMNA şi Parlament, printre pulcheriţe meşteşugărite frumos & androizi cu fruntea de aur din seria „Noua Generaţie” ieşiţi din mâinile unui geniu al iscusinţei mecanice, căutând-o în mulţime pe prietena lui de la Alliance française, al cărei sediu era situat în imediata proximitate. Era chiar tânăra îndrăgostită de la Panteon, pe lângă care – clădirea, nu fata! – trecuse zilnic timp de-o săptămână, în martie ’06; ca şi cum ispăşind o pedeapsă că-şi ratase manif-ul la ea acasă, revoluţia tinerilor o ajungea din urmă într-o ţară străină, în plin centrul Ch-ăului. Când în cele din urmă îi decupă, pe fundalul unui tricolor românesc, silueta de Marianne, nu-i veni să-şi creadă ochilor – franţuzoaica lui era a poil! De câte ori s-a întâmplat s-o dezbrace din priviri, în ultimul an jumate, fata nu dăduse nici un semn că s-ar lăsa prinsă în joc, iar acum defila ziua în amiaza mare pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt cum mama a făcut-o, de parcă tocmai coborâse din tabloul lui Botticelli, Naşterea lui Venus. Scrisă de. Corp de literă 12, Times New Roman: „urmărind-o, nu i-am reţinut decât trecerea – mersul ei, cum ai purta între coapse o rodie (pe franţuzeşte: grenade) dată-n pârg”. Nu că ar fi făcut-o pe Liberté guidant le peuple, de unde?! – era purtată şi ea de val, ca toată lumea, ba chiar părea inconştientă de felul cum arată. Goală puşcă, rătăcea fără vreo ţintă precisă printre bărbaţi şi femei scoşi în stradă şi lăsaţi de capul lor, acum şi călcându-se în picioare ca la horă – o mulţime făcută burduf de acordeon pe pieptul lat al Pieţii Marii Adunări Naţionale. În clipa în care îi întâlni privirea, fu confirmat – literalmente: „privirea fiecăreia ne confirma pe fiecare” (Gellu Naum, Călătorie cu Stelică) – din cap până-n picioare, şi atunci a citit în ochii parizienei uimirea de a-l fi surprins în pielea goală afişându-şi cu neruşinare, în ciuda statului de persoană publică, slăbiciunea pentru sexul frumos în general, şi al ei în particular. Păşind alături, timp în care …n o fura cu coada ochiului sau îşi întorcea capul spre stânga de parcă ar da ascultare unei comenzi (lăuntrice!): „Alinierea la drapel!”, şi el şi ea ştiau că, oricât de departe ar merge, nu vor ajunge niciodată împreună, şi tocmai lucrul acesta îi elibera de constrângerile unei relaţii, fie şi ocazionale. Mersul în popor abia dacă începu, când …n mai descoperi o persoană dezbrăcată, apoi încă una, şi încă, încă, încă… Era ca şi cum orice fiinţă ce-i intra în raza privirii îşi lepăda hainele la intrare, fără să-şi mai ia numărul de la garderobă; la fel, vitele cornute mari & ovinele sunt jupuite de piei înainte de a fi agăţate-n cârlige. O mare de oameni în pielea goală izbindu-se de stâncile negre ale forţelor de ordine în uniforme de luptă. Pe cât de inconştienţi de nuditatea lor primordială manifestanţii, pe-atât de fortificaţi (de platoşele lor purtând însemnele statalităţii) în convingerile lor de apărători ai ordinii constituţionale carabinierii. Sanculoţii versus trupele loaialiste. Zece Mii de pubisuri la vedere, care mai de care mai creţe, linse sau rase, de bărbaţi şi femei intrând în muncile de primăvară, şi tot pe atâtea (x 2) testicule & ţâţe săltând la tot pasul, defilau încolo şi-ncoace, între Parlamentul în flăcări şi Casa Guvernului, ca nişte bile bătute la abac – „o p…ă!”, „o p…ă!” –, martori neputincioşi ai impotenţei unora (de la Putere) şi altora (din Opoziţie), când odată cu căderea întunericului Generalul Armatei-Moarte a ordonat prin raţie, chiar înainte de a-şi imprima discursul pentru Mesagerul de la 21.00, începutul operaţiei de evacuare a „forţelor oculte, extremiste, care doresc să compromită ţara noastră” din PMAN (fosta Piaţa Biruinţei – şi viitoarea, după ce maşinile de salubrizare ale municipiului Ch-ău vor spăla asfaltul de sânge şi necurăţenii, întocmai ca la Parada Învingătorilor din 24 iunie 1945, pe Piaţa Roşie, cu singura deosebire că-n ’45 maşinile de salubrizare mergeau în urma coloanei de prizonieri germani de război, hrăniţi în ajun cu varză stricată, ca să cureţe pământul pe unde-au călcat de fecalele & hemoragiile lor intestinale: o umilinţă în plus, pe lângă cea a înfrângerii). Atunci uniformele au luat într-un chenar negru mulţimea înghesuită ca-ntr-un coridor al morţii pe bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în perimetrul str. Sfatul Ţării – str. Puşkin, iar toate numele celor de faţă fură culese ca-nainte vreme-n chirilice, cu plumb, calibrul, pardon – corp de literă 7,62 mm, şi date la tipar. „Tra-ta-ta-ta!” Nu a scăpat nimeni – vorbă să fibă (palatalizată, cu un pronunţat accent din partea locului): „Om muri şi om veghea!”

1. (rusa) „Să vezi Parisul şi să mori!”

2. (rusa) „în ciuda tuturor morţilor”

3. (rusa) „Pârjoalele de-o parte, muştele de alta!”

4. (rusa) „Să stai în spatele frontului, să regulezi nevasta unuia de pe linia întâi şi să te cauţi pe listele celor decoraţi pentru vitejie în luptă”.

5. (rusa) „eternul student”

6. (rusa) „Foarte la ţanc, versurile!” Parafrază a exclamaţiei lui V. I. Lenin („Foarte la ţanc, cartea!”) la adresa romanului Mama de Maxim Gorki – un fel de Biblie avant la lettre a realismului socialist. Mai târziu, fraza lui Lenin fusese pusă în gura lupului din anecdota: Trece iepurele prin pădure cu o carte subsuoară. Lupul, din tufari, unde-şi făcea nevoile: „Ce ai acolo subsuoară?”. Iepuraşul: „O carte!”. Lupul: „Dă-o încoace mai repede – taman la ţanc, cartea!”

7. (rusa) de la Земляк, adică pământean.

8. (rusa) „Nu este chiar ceea ce te aştepţi să vezi”.

9. (rusa) „Văd că deja ai înţeles totul…”

10. (rusa) „pentru cunoştinţă”.

11. (rusa) „Am cunoscut-o bine pe soţia lui – în lagăr.”

12. (rusa) „Noi doi suntem ca două rime: sânge şi dragoste.”

13. (rusa) „Duşman al poporului!”

14. (rusa) „medici-otrăvitori”

15. (rusa) „Cine tace – consimte.”

16. (rusa) dubă în care erau duşi cei ridicaţi de la domiciliu de către NKVD-işti

17. (rusa) „Mori tu astăzi şi eu voi muri mâine!” – slogan exprimând întreaga „filozofie a Gulag-ului”; un posibil echivalent românesc, din zona penitenciară, ar fi: „Decât să plângă mama, mai bine plângă mă-ta!”

18. (rusa) cauza lui Lenin trăieşte şi învinge.

19. (rusa) Comitetul de Stat pentru Situaţii Excepţionale.

20. (rusa) transparenţă.

21. (rusa) pancarte cu caracter propagandistic, de cele mai multe ori în cheie satirică.

* Ori de câte ori …n scrie Iura [Roşca], corectorul automat schimbă în Iuda Roşca.

** Cuvânt lansat cu aplomb de Marian Lupu, pe-atunci spicherul comunist al legislativului, în chiar seara incendierii Parlamentului, pe când le făcea o primă excursie ad-hoc diplomaţilor şi jurnaliştilor străini prin clădirea devastată de furia manifestanţilor. Gurile rele zic că nu ar fi vorba de preluarea – tel quel – din franceză a batiment-ului, ci ar conţine un subtil joc de cuvinte – „Bati mentul!” – perceput ca atare drept atac la persoană de Generalul Armatei-Moarte. (A se vedea, în acest sens, şi opinia blogg-erului Dorin Onofrei: „Cică, atunci cînd lupu a făcut fulminanta declaraţie despre lovitura de stat, referindu-se la batimentul Preşedinţiei şi la cel al Parlamentului, voronin şi ţurcan au luat-o prea personal. Întrucît franceza şi bagajul de cuvinte ale acestor cetăţeni sînt, oarecum, diferite de cele ale marianului, ei au auzit “Bati mentu’ Preşedinţiei” şi, respectiv, “Bati mentu’ Parlamentului”, aşa că au tratat aceste vorbe ca pe o instigaţie la violenţă împotriva lor. Acest incident fatal a marcat începutul sfîrşitului. Zice-se că tocmai atunci s-a decis trecerea lui lupu pe linie moartă.”)