O zi. Ultima de Călin Torsan, proză

autor: Călin Torsan

titlu: O zi. Ultima

seria: proză

colecţia: roman

format: 110x180 mm

nr. pagini: 192

apariţie: aprilie 2011

isbn: 978-606-92741-8-7

22 – ora două în vis

M-am întors acasă destul de târziu. Nu am luat chiar ultimul tramvai, dar nici mult nu mai aveam până să o fac. Era răcoare, deşi abia se sfârşea luna iulie. Pielea mi s-a zburlit de câteva ori, însă într-un fel plăcut. Mi-era foame, dar apropierea de casă o transforma şi pe aceasta într-o plăcere. Mă gândeam că voi mânca roşii cu ceapă. Călite. Un soi de mâncărică pe care, nu ştiu cum şi nici când, mă obişnuisem să mi-o pregătesc seara. Chiar dacă aveam frigiderul doldora de alte lucruri. Obiceiul ăsta al meu ajunsese să o irite pe nevastă-mea. Se bosumfla că nu hăpăiesc din tocăniţele ei. Că am ceva cu ea. Câteodată, chiar dacă nimerea mâncărurile la fix – o făcuse de sute de ori – eu aveam poftă de roşiile mele perpelite împreună cu ceapa. Mă atrăgea la ele un soi de aciditate, de care pare că aveam nevoie. Întindeam ceasul mesei la ore ezoterice, atunci când toată casa dormea. Şi soacra, şi soaţa, şi copilu’. Stomacul meu dorea să fie provocat, zgândărit. Un stomac de beţivan, care se îndepărtează de dulciuri şi caută numai gusturile extreme: ori foarte acru, ori amar – cazul andivelor peste care în nu ştiu câte seri, nopţi am vărsat lacrimi întregi de lămâie. Preferam prăjelile – ştiam că nu este sănătos – sau mâncăricile calde. Încălzite. Aveam nevoie de un fel de afecţiune alimentară. Măcar de un aşa fel de afecţiune. La ceea ce sperasem, construcţia la care lucrasem ani de zile – căldura familială – nu mai reprezenta de mult timp ceva pentru mine. Obişnuinţa dintre soţi, părerea cumva iluzorie că fiecare îşi permite orice faţă de celălalt îmi căliseră ideea că jumătatea ideală nu există. Nu are cum. Deşi de multe ori pusesem umărul, ca Sisif, pentru această construcţie falsă.

În tramvai am încercat să citesc câte ceva. N-a fost nevoie să mă năpustesc ca un uliu pentru a ocupa loc, aşa cum obişnuiesc pensionarii. Era târziu, şi în afară de câţiva cocalari care îşi ţineau pizdele în braţe, ascultând manele la telefonul mobil, nu prea mai găseai oameni. Doi, trei angajaţi la firme. Se citea asta după îmbrăcămintea lor. Care s-ar fi potrivit mai degrabă cu o maşină, decât cu hurducăielile tramvaiului. Costume cu cravată, deux-piece-uri îngrămădind sâni, fese şi nevoia de-a iubi. De-a fi iubit. Pantofi lungi, flencănind la oricare pas făcut, sandale dezvăluind glezne, degete lăcuite atent, dar umflate. Umflate cu pompa.

Am răsfoit mai întâi Gazeta Sporturilor. Titlurile principale, apoi pagina despre câinii mei roşii. Am aruncat ceva priviri şi spre tabăra steliştilor – începea un nou campionat şi eram curios de achiziţiile lor –, apoi pe paginile despre fotbalul internaţional. Timp în care tramvaiul a parcurs trei staţii. Eram undeva spre fostul Bingo, peste drum de benzinăria care funcţionează non-stop. Am aruncat o privire scurtă către Casa Poporului. Am surprins câte ceva din strălucirea ei nocturnă. Casa mea mă aştepta în beznă. La ora asta dormeau deja soacra, nevasta şi copilu’. Manipulantul a smuls tramvaiul din letargie – probabil o manevră făcută în pripă –, iar acesta şi-a văzut mai departe de drum. Am exfoliat după aceea Ring, ziarul gratuit de la metrou, aşa cum cureţi o ceapă. Aşa cum aveam să curăţ peste câteva minute, nu multe, cepele şi roşiile cu care îmi propusesem să mă hrănesc. După o zi de foamete. Mai mult sau mai puţin impusă. Ceva ştiri despre Răduleasca, altele prezentând viitoarele concerte din Bucureşti, o rubrică despre starea vremii, două pagini de sport, din care nu aveam ce să mai aflu nou. Sudoku pe ultima pagină şi o dulceaţă juvenilă prezentând cea mai nouă lectură a ei, în sutien şi chiloţi, prefabricat modest al unei minţi de copywriter.

Încă o privire pe geam… Ajunsesem în dreptul unei biserici. Nu ştiu ce hram poartă, deşi am mers de mai multe ori cu soţia şi copilu’ acolo, de fiecare dată în prima zi de Paşti. Atunci când trotuarele par vitralii, în joaca creată de cojile ouălor ciocnite în noaptea Învierii.

În sfârşit, am scos din rucsacul roşu, unul şantaliu, căruia nu i se mai închideau de mult timp clamele, cartea din care, de fapt, aş fi vrut să citesc. Ziarele le iau ca pe seminţe, ca pe bătutul darabanei în masă, ca pe cusutul din picior. Acte reflex. Ticuri. Nimic serios, consistent. Mai aveam vreo patru staţii, timp în care aş fi putut devora câteva pagini. Nu multe. M-am aruncat cu furie în mijlocul cuvintelor, undeva, într-o istorisire de acum cinci sute de ani. Atunci când nu exista tramvai. Manelele cocalarilor au început să se audă din ce în ce mai tare. Şi râsetele lor. La nişte glume de stai în cap.

Cu o staţie înainte de a coborî m-am ridicat în picioare. M-am agăţat serios de una dintre bare, pentru că vatmanul forţa iarăşi posibilităţile vehiculului. Eram şi puţin grizat, berile băute cu ceva ore înainte, pe un stomac aproape gol, începeau să îşi spună cuvântul. Am coborât. Tentaţia a fost să îmi mai iau o bere. Pentru digestie… Urma să înfulec mâncărica de ceapă. Mi-am scotocit buzunarele şi am dat peste trei lei. Exact o bere. Am parcurs peronul uşor – nu aveam de ce mă grăbi, ai mei dormeau cu toţii – după care am traversat pe roşu. Era absurd să aştept verdele, la o oră la care nu mai circulau decât maşinile gunoierilor şi cele ale poliţiei. Am cotit pe lângă blocul cu zece etaje, am trecut de taraba aprozarului, după care m-am proţăpit de tejgheaua buticului încă deschis.

— Sărut mâna!

— Bună seara!

— O bere, vă rog. Silva neagră, la cutie.

— Doi lei şi cincizeci de bani.

— Uitaţi.

— Vreţi pungă?

— Nu, mulţumesc, stau aproape. Sărut mâna. Noapte bună.

— Bună seara.

Treaba asta cu stau aproape este absurdă. Mai totdeauna, la astfel de ore, cumpăr de la acelaşi butic. Unul cine ştie cum scăpat demolărilor. Adică, ştiu cum. Cu şpagă. Cine ştie cui dată. Un butic ascuns între blocuri, fără prioritate pentru edili. De multe ori, vânzătoarea mă anunţă să nu mai cumpăr lapte pentru copilu’, pentru că deja a cumpărat nevastă-mea. De fiecare dată, însă, refuzul pungii necesită o explicaţie: stau aproape.

Am urcat. Nu cine ştie ce, până la etajul unu. Cheia de la intrare nu mi-a mai făcut figuri, uşa a scârţâit atât cât trebuie să scârţâie o uşă. Păsările ciripesc, porcii grohăie, iar uşile, în general, scârţâie. Nimeni nu s-a trezit. Am intrat în casă. Şi fiecare casă miroase într-un anume fel. Acarienii… M-a întâmpinat mirosul casei mele. Am intrat în hol, ca un fur, am păşit încet în sufragerie – acolo dorm de câţiva ani de zile, ca oricare soţ incapabil să ofere o scorbură familiei sale, ca oricare bărbat renunţând la condiţia lui, de element activ, de dragul lui copilu’, băltind într-o ecuaţie cu soacră şi apartament străin –, unde m-am descălţat. Duhoarea ciorapilor a întregit mirosul casei. I-am scos imediat, şi tot imediat m-am îndreptat spre baie. Către baia mică, cea de serviciu. M-am spălat mai întâi pe picioare. De mai multe ori, cu săpun. Am turnat după aceea spirt. Şi iarăşi am lăsat apa să şiroiască pe ele. Am frecat după aceea ciorapii, puturoşii, unul de altul. Praful şi vopseaua prost fixată în ţesătura lor – marfă ieftină, chinezească – au umplut chiuveta cu o apă neagră. I-am clătit sub câteva jeturi reci, atât cât să nu îşi modifice dimensiunile. Am ieşit pe balcon, era răcoare, i-am întins la uscat, după care m-am liniştit. Nimeni şi nimic nu mă mai puteau obliga la ceva. Eram liber, o libertate de două, trei ore, până când abdicam sub dulceaţa somnului.

N-am avut energia necesară pentru a mă apuca de gătit. Nu era cine ştie ce, dar să beleşti nişte cepe, să le căleşti apoi în ulei – gest care putea deconspira, atât prin sfârâit, cât şi prin mireasmă –, să tai apoi roşiile felii, feliuţe, să le mai fierbi puţin împreună cu ceapa deja rumenită, să echilibrezi totul cu sare, piper, cimbru şi curry era un consum energetic de care, pe moment, nu mă simţeam în stare. Aşa că m-am tolănit în faţa televizorului. Cu berea cumpărată sub nas. Pe TVR 1 am stat câteva minute. Un lider sârb fusese prins/trădat/extrădat. Nu ştiu de ce, lucrul ăsta m-a întristat. Întotdeauna i-am admirat pe sârbi. N-am stat prea mult să analizez conjuncturile, justificările politice de tot felul. De fapt, nu ştiu istorie. N-am citit. Dar vâna aia a lor, aceea care i-a făcut să înfrunte atacurile aeriene americane formând lanţuri vii, copiipărinţibunici pe podurile strategice, n-a putut decât să mă entuziasmeze. Mi-am dat seama că pe lumea asta mai pot exista şi gesturi pornite clar dintr-un soi de naivitate. Din bucuria de a le face.

Pe Antena 1, o pizdă blondă e coadă de topor. Pentru o afacere benefică. Super tare. Îşi câştigă banii fraierind oameni. Păcălindu-i. Dacă ăştia se pot numi oameni. Şi se pot numi, chiar numai pentru faptul că un prieten a sunat şi el ca să participe la concurs. Despre ce concurs este vorba… Pe ecran apar, chiar acum, literele: C, I, O, P, A, R. Bineînţeles, este căutat cuvântul. Cuvântul magic, anagramă a acestor litere, care să aducă 10.000 de lei celui care îl descoperă. Bineînţeles, ciorap. 10.000 de lei, ceva fabulos. Pizda se tot prosteşte, se maimuţăreşte, încercând să ţină interlocutorul cât mai mult timp pe fir. De ce… Pentru că, undeva, vezi Doamne, legal, cu litere infime stă scris: 1,19 €/apel TVA inclus. Cu caractere şi mai mici este redat textul pervers: selectarea participanţilor care urmează să intre în concurs se face aleatoriu, prin calculator. Asta înseamnă că dai telefon. Mi-a confirmat-o şi prietenul. După care, chiar dacă oferi răspunsul corect – numai handicapaţii nu ar putea să o facă – eşti ţinut pe fir, astfel încât nota telefonului tău să se încarce peste măsură. Precum ciorchinii toamna. Prietenul ăsta al meu a reuşit să intre în direct cu pizda, o altă pizdă blondă decât cea din seara aceasta, pentru care un ciorap pare miza întregului Univers. De două ori. În aceeaşi seară. A livrat răspunsurile corect: un nume de judeţ, altul de capitală. A fost ţintuit la capătul receptorului. Minute întregi. Astfel că 1,19 € au devenit, probabil, 11,9, după care 119. Omul a câştigat. Toată tărăşenia tinde să aibă un aer legal, aşa că fiecare gest apare pe nota telefonică. Aceea lunară. Deci, a câştigat. Vreo 200 de lei. Însă totalul costurilor, acela obţinut prin obturarea clientului de a intra instantaneu în direct, prin ţinerea lui pe fir, a fost de vreo 450 lei. Sosiţi şi ei pe factură. Câştigul său s-a fărâmat în plata datoriei. Măcar nu a pierdut chiar 450 de lei. A putut acoperi din câştig jumătate din sumă.

Pe Antena 3, violenţe la Belgrad. Vâna aia, de care vă vorbeam. Statele Unite şi-au anunţat cetăţenii aflaţi pe teritoriul Serbiei să părăsească imediat spaţiul conflictual.

OTV este epocal. Nu este noapte să nu mă otrăvesc cu el. De multe ori, hăpăiesc tocăniţa de ceapă holbându-mă la anomalia asta de post. Apar, în postură de jurnalişti, toţi agramaţii, toţi dobitocii, complexaţi, curviştine cu ceva cursuri de ziaristică făcute la particulară, dând mij în stânga şi-n dreapta pentru note mai bune. Cu faţa de pergament, Dan Diaconescu matronează totul. Mare porc. Jigodie. Titlurile zilei acoperă întreg ecranul. Abia mai poţi dibui câte ceva, ca un suferind de glaucom descoperit tardiv, din cauza textelor care brăzdează televizorul: Cazul deţinutului Bocârnea Ioan, serialul Elodia episodul 200 (e vorba de o femeie dispărută, până la urmă!), Mădălina Motrună, Vasilica Mihai – ambele cu pozele postate lângă cea a Elodiei –, OTV, Dan Diaconescu direct, credeţi că taximetristul Ionuţ a omorât-o şi pe Elodia?, posibilele răspunsuri ale telespectatorilor, reprezentate grafic, sub forma a două coloane, una albastră, cealaltă roşie, sub care scrie Da, Nu, 50%, 50%, trimite SMS la 1710, tarif 1,19 €, TVA inclus (aceeaşi sumă funestă), un 15 încercuit, probabil interdicţie pentru puberi, Din casa Elodiei lipseşte un cearceaf flauşat, un prompter pe care apar mesajele telespectatorilor, bieţi huhurezi nocturni şi, în sfârşit – a mai rămas ceva loc? – o altă bandă, albă, pe care scrie Program OTV – 12:10 – Adevăratele Ştiri. M-apucă greaţa. Şi teama. În ce lume te-am adus, copilu’…

OTV-ul ăsta are puterea de a te fleşcăi. Nu mai poţi acţiona telecomanda. La ce ar fi bun? Aici ai totul. Drumul întreg parcurs de prostie. Forţa ignoranţei. Majoritatea ei. Sting.

Mi-am făcut între timp mâncărica, am şi digerat-o, după care duc vasele în bucătărie. Să le spăl. Câteodată, mi se întâmplă să mai scap câte un castron metalic în chiuvetă, iar zgomotul ăsta îmi pare că ar putea scula morţii din morminte. Dar soacra, femeia, copilu’ continuă să doarmă. Se aude şi un sforăit. Vag. În liniştea nopţii.

Mă întorc în cameră. Aş bea ceva, dar nu mai am ce. Mă dezbrac pe întuneric, îmi pun pijamaua şi mă întind pe canapeaua portocalie. Meşterită dintr-un material care imită pielea. E răcoroasă. Caut poziţia optimă, încercând să acopăr cât mai mulţi centimetri de spaţiu reavăn. Spun Tatăl Nostru, timp în care mă hucin ca un orfan în patul internatului. Lipsă de afecţiune. Câţiva câini latră, dar cu ce mă pot ameninţa ei?, o portieră este trântită probabil de ultimul taximetrist al zilei, ceva răcnete, foşnet, atât.

 

Privit din exterior, aşa cum bat câmpii ăia care spun că au intrat în moarte clinică, corpul meu pare o fleaşcă lunguiaţă. Suntem ceva mai lungani în timpul somnului. Chestiune de încheieturi relaxate. Stau pe burtă, dar nu chiar pe burtă, ci puţin înclinat pe partea dreaptă. Piciorul stâng este îndoit, ca al câinelui care se pişă sub pom. Respir regulat, fără efort, nu sforăi, n-am făcut-o niciodată. Mă mai foiesc din când în când, rob al reflexelor necondiţionate, al istoriilor în care mă aruncă imaginaţia de necontrolat, a viselor. Unde sunt? În pat?

 

Sunt în Cluj. În capitala Ardealului. Toate oraşele din Transilvania se pretind, într-un fel sau altul, capitalele Ardealului – pământ românesc.

Este după-amiază. Vreo cinci, şase. Aştept tramvaiul împreună cu copilu’. Nici măcar nu ştiu dacă or fi tramvaie în Cluj… De câte ori am fost, parcă n-am văzut. Oraşul e liniştit, liniştea aia, de dinaintea furtunii, care nu cred că o să mai întârzie mult. Cerul s-a încărcat de griuri, ameninţă tăcut, măreţ, ca un ucigaş în serie. Toate astea se simt şi în aer. Unul greu, dens, mai încărcat decât ăla din spitale, acolo unde toate oftaturile, toate lacrimile ascunse între două vizite, toate duhorile nespălaţilor, aburii supelor scopite se ridică înspre tavanul salonului, după care coboară, plagă peste toate suferinţele îndurate, sarin împrăştiind moarte. Copilu’ se sperie de furtună. N-am putut niciodată să-l dezvăţ de asta. Din cauza slăbiciunilor mele. Pruncii ăştia, ai noştri, poartă în cârcă maldărul temerilor de adult. Mărturisesc: şi mie mi-e frică de fulger. De tunetele alea grozave, care par a ataca la doi paşi. În ultimii ani – să fie de vină ştirile ProTV? – furtunile astea au devenit mai aprige. Nu există săptămână fără trăsniţi. Vijelia apare din te miri ce. E soare, te plimbi, te păcăleşti încă o dată că viaţa este frumoasă, uşoară, că merită trăită şi deodată cerul se întunecă brusc, ca o femeie care jonglează în câteva secunde, circ magistral, cu zâmbetul, cu starea de bine, apoi cu reproşul. Cu rictusul amar şi reproşul. Ultima oară am trăit asta în Deltă. Eram cu copilu’. M-am dus până la budă, să mă piş.

— Rămâi puţin singură în cameră? am întrebat-o.

— Da.

— Nu te mişti nicăieri de aici, da? (Rod al ştirilor de care tocmai am amintit. Produsul lor. Smintit de frică, de fobii.)

— Da.

— Deci, nicăieri! (Camera era la vreo trei, patru metri de latrină.)

— Nicăieri.

— Că eu vin imediat.

M-am pişat – a fost ceva scurt, o spârcâială de bolnav cu prostata –, iar în secunda următoare aproape că am plonjat în cameră. Ca în Matrix. Cu efectul ăla, de imponderabilitate. Pentru că UN TUNET DEMENT, O ÎNNEGRIRE A CERULUI, ceva de speriat, îmi paralizaseră copilu’ în răceala camerei de internat. N-am stat la hotel – nici măcar nu ştiu dacă există aşa ceva în Deltă –, dar asta nu contează în povestirea mea. Am stat unde am stat. Aş putea să vă povestesc şi despre asta, dar atunci ar trebui, măcar să încerc, să vă povestesc tot ceea ce ţine de viaţa mea. Cam mult. Plictisitor. Inutil. Sunteţi plini de poveştile voastre, de trăiri, de iubiri.

Nisipul a fost risipit de vânt în toate părţile. Frunze, crengi subţiri, insecte, totul într-un roi înspăimântător, înspăimântat, apa a început să se amestece cu pământul, totul o singură culoare, un gri funerar, de pus în piept.

Doliul ăsta se agăţase şi de peronul tramvaiului, existent sau nu, din Cluj. Simţeam copilu’ încordat şi mă rugam ca garnitura să sosească mai repede. Să evadăm cumva, chiar cu cei 30, 40 de kilometri pe oră, din infernul care se ţesea în jurul nostru. Nu ştiu cine îl ţesea.

Doi turişti, turiste cred că erau, două femei zdrahoane, cu pălării de paie, cu rucsaci în spinările săturate de soare, cu sandale şi unghii nefăcute, amazoane, femei-bărbaţi, excursioniste americane, americance, nu ştiu ce-or fi fost, oricum fără pic de frică faţă de viitura ce se anunţase, care îşi scuipase semnele, se apropie să mă întrebe ceva.

— Scuse me, I don’t speak very good english. But, I try.

Mă întrebau ceva despre o librărie. Dacă ştiu o librărie pe undeva.

Am dat răspunsul corect, în engleză, ca la o examinare de sfârşit de an, atunci când măcar la modul teoretic eşti pus la punct cu toate, chiar în momentul în care ele dibuiau cu ochii lor albaştri, spălăciţi, ochi denaturaţi, de peşte încă viu, papetăria de peste drum.

M-am smuls din acest scenariu, ca un actor nemulţumit de rolul ce i se oferă. Mi-am şters cu dosul palmei balele care mi se scurseseră printre buzele întredeschise, după care m-am înălţat în picioare după două, trei mişcări stângace, ezitante, nereuşite. Am intrat în papucii de casă.

După părerea mea, acest articol de îmbrăcăminte este unul la fel de intim, de apropiat de corp ca şi mult discutaţii chiloţi. Nu prea îi poţi împrumuta. Întotdeauna m-am simţit stingherit atunci când, aflându-mă într-o vizită, mi s-au oferit papuci de casă. Îi încălţam cu greaţa în gât, neputând să mă desprind de un anume soi de curiozitate cu care încercam să desluşesc empiric, până să apuc să arunc în stânga şi-n dreapta primele zâmbete cuvenite gazdelor, duhoarea care îi stăpânea. Şi care îmi invada acuma teritoriul tălpilor. Ba, mai mult, mi s-a întâmplat de câteva ori să mă îmbrac atent pentru o ocazie specială. Unde nu puteam să mă prezint în trening. Să zicem, pentru un priveghi. În liniştea lumânărilor, cineva îmi oferea papuci. Mi-i arunca, aşa cum facem toţi, de undeva de la înălţimea genunchilor. Până acolo, oricine este dispus să se aplece din şale pentru aşa ceva. Şi papucii, reprezentând căţei cu ochi ghiduşi, din plastic, pleoscăiau, lovindu-se de pardoseală. Îmi târşâiam paşii cu garoafele în mână, prezentând în faţa asistenţei tăcute, cu privirile în pământ, un costum negru şi o pereche de botoşei cu năsucurile în vânt.

M-am îndreptat spre baie. Mă tăia pişarea. Vezica îmi stricase somnul, greu încercată de berile înghiţite cu câteva ore în urmă. Am făcut vreo zece paşi, nu ştiu dacă am pornit cu dreptul sau cu stângul, zece paşi în timpul cărora între tălpile mele şi linoleumul maro, cu model, s-au aflat doi papuci de casă argintii. Sau gri. O pereche de şlapi. Opt dintre degetele mele lungi, cu unghii tăiate respectuos, erau forţate să se îndepărteze de căpeteniile lor, acelea mari, cu care loveam de cele mai multe ori mingea în timpul meciurilor de fotbal, de către două bentiţe pe care scria SF.

M-am întors în pat după ce mi-am scuturat pula şi am tras apa.