Eva Precub
aici nu mai locuieşte nimeni
versuri, prefaţă de George Chiriac
Editura Casa de pariuri literare
seria: poezie
colecţia: opera prima
format: 145x200 mm
nr. pagini: 84
apariţie: noiembrie 2010
isbn: 978-606-92711-2-4
Eva Precub este pseudonimul literar al Andreiei Precub, născută pe 5 iulie 1986, în Fălticeni.
A urmat între 2005-2008 cursurile Facultăţii de Litere (secţia limbi moderne aplicate) şi între 2007-2010 cursurile Facultăţii de Teatru şi Televiziune (secţia teatrologie), în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Volumul de poeme aici nu mai locuieşte nimeni reprezintă debutul literar al autoarei.
vineri după tudor
„and I hear him every night
in every pore
and every time he just makes me warm”
Mars Volta
22
parcă ieri 22 septembrie
au căzut frunzele arămii
din copacul aplecat spre mormântul
locuit tot din acele zile
pe unde mi-aş dori să trec
din când în când
aş cere să fiu lăsată în pace
mi-aş cenzura câteva lacrimi
tu ai râde ca întotdeauna spunându-mi
nu plânge, eva, n-a murit nimeni,
sunt chiar aici
aş zâmbi, te-aş îmbrăţişa
adâncindu-mi mâinile în ţărâna rece
sau ţi-aş gâdila talpa arămie
pe care sare un greier – aş
încerca
iar am încurcat trecutul cu prezentul
e târziu decembrie
vreau să ningă peste tot în jur
poate-mi îngheaţă durerea şi gândul
poate-mi trece febra
poate învăţ să mă iert
suntem doar doi copii
ce n-au nimic
doar că
pe lângă nimic
mie mi-a rămas viaţa
*
rănile încă există
în întunericul trupului tău de zăpadă
cu timpul vor creşte
se vor deschide tot mai mult
până când te vor înghiţi
îţi vei deschide porţile ochilor
acum închişi şi
sângele tău se va revărsa pe gene
cascadă în lumina apusului
voi ploua pentru tine
te voi scufunda în pământ
unde mii de zile noi de
viaţă te aşteaptă durerea
glasului tău înecat de noroi
mă va sorbi până la ultima fărâmă
a gândurilor noastre încărcate de toate
furtunile ce nu-mi aparţin
şi voi lupta cu disperarea ta
stând cu capul pe rana
de la tatuajul tău de foc
**
dar iată că acum stau
în genunchi
liniştită cuminte tăcută
în cel mai întunecat ungher
al camerei mele
privind fix la un punct pe zidul crăpat
ascultând clipele
cum zboară fâlfâie
aripile moi îmi ating chipul
de cretă sărutat de multe ori
de cicatrici şi trandafiri
dar nu mă plâng
tălpile reci pline de
răni părul negru plin de
frunze arse degetele mele uscate
se plimbă
pe clapele unui pian
inexistent cineva ţipă în mine
eu zâmbesc
nu mă plâng niciodată incapabilă
să primesc de la alţii
sentimente dulci şi calde
o lumânare arde mocnit
în sufletul meu
ciob
noapte alături de trupul meu
doarme
călduros strâns în braţe
străine
lună plină
fluturi se lovesc
uşor de fereastră
linişte
în beznă stau şi
mă privesc mirată
cum dorm
mă mişc uşor spre pat
străin nemaivăzut
fier ruginit
ca un cuib de pasăre
plante agăţătoare şi spini
în jurul lui o copilă
cu păr negru chip alb rochie sângerând
prin pansamentul de la farma plus ţine în palme
o altă palmă un copil
cu păr negru chip alb blugi braţe aripi
o încolăcesc ca într-o capcană
caldă dragă ei
el deschide ochii mari verzi
mă aşez pe pat tavanul meu
s-a năruit văd
cerul printre cioburi
el a trecut deja dincolo de nori
pod
un weeping rock amar
îmi calcă pe gânduri
şi-mi bâzâie în suflet
implant
fără de care n-aş mai rezista
tot ce mai am
pe lângă prea multe cărţi
cuvinte irosite şi amintiri cu oameni
morţi
de atâta timp
stând sub podul peste care plouă
iar
(e toamnă, eu)
gândind lucruri murdare şi amuzante
(în mine, îmi permit)
să-mi plimb picioarele goale şi obosite
de-atâta stat
(sângerând uşor)
m-au muşcat doi câini azi
prin apa ce se scurge (pe sub podul
ce mi-e casă acum)
cât de tare pot să râd de gunoiul
ce (am ajuns) se strânge văzând cu ochii
sub acest acoperiş al meu
ce-mi mai pasă
am un cd player vechi
ce-mi şopteşte şi
îmi strigă versuri pline de viaţă
stinsă
o frunză uscată îmi atinge
gamba (muşcată şi zâmbind vânătă)
acum îmi amintesc prea bine
acea vară la catedrală
săream cu umbrelele
de pe treptele albe de unde
vedeam totul oare am uitat vreo clipă
el a scris un cântec
despre mine
şi-mi spunea atâtea secrete
dar timp de atâtea luni, tăcere
rugăciune
doamne de ce nu-mi dai voie
să mai cunosc
unul dintre acei artişti
trişti şi sensibili
care-şi petrec vieţile
fiind atenţi la detalii &
plângând în hohote în ploaie
ca mine
înţelegând ceva
din cioburile ce
sunt
doar un om comun
copleşit de realitatea amară
fireşte că aceasta e o altă minciună
sau un pretext
mă şi confesez vezi doamne
iar devin tot mai sensibilă
şi mai dureroasă
ca un pansament
smuls de pe o rană uscată
mai sensibilă decât un nerv
(dă-mi doamne picături de lacrimi
care să-mi curăţească necurăţia inimii mele
în vecii vecilor
amin)
vineri după tudor
nemailuând în seamă viermii care
probabil i-au mestecat deja
jumătate din trup
tudor era un copil ireal de frumos
el era vară mereu
cald şi blând
zâmbea luminos
mă învăţa totul
optimist cât şi pentru mine
umbră
de om zdrobit
tudor mă iubea
sincer ca un copil
îmi citea îmi cânta îmi dăruia flori albe
îi vorbeam în gând şi înţelegea totul
acum primesc deseori
vizite de dincolo
nimeni nu m-ar crede
Tu dor, eu dor mai tare,
e vina înăuntrului meu
nu tolerează fericirea
o scuipă ca pe un gunoi
tudor doarme în ghencea acum
zgârie-ţi calea spre lumină
şi arată-mi-o şi mie
X
nu Micul Prinţ
frig aripi tristă chip pleoape lacrimi
clipă groază frică eşec nedreptate
întuneric cimitir dimineaţă noapte
tăcere cuvinte toamnă bizar eu
confuză panică sânge uscat umbră
prăpastie cad zgârie soarele coşmar
răni pian fragili vise nimeni nimic
aştept amar ciudat somn frumos zbatere
greşeli frunze îmbrăţişare praf
ace plouam mizerie pastile
insomnie sinucidere resemnare nu merită osteneala
pierdut morgă zid
da calea
în final
am prins fluturele între degete
fără să vreau
i-am furat pudra aurie de pe aripi
el s-a uscat a căzut pe podea
şi s-a făcut praf