GASPAR NOÉ

INTERVIU: KALEEN AFTAB
PORTRET: MACIEK POZOGA
TRADUCERE: IRIS OPRIȘ

Vice l-a cunoscut pentru prima dată pe regizorul Gaspar Noé acum doi ani în Kabukichō, un cartier roșu din Tokyo controlat de Yakuza, unde, după cum e vorba, poți găsi tot ce-și dorește inimioara ta neagră și dezgustătoare. Când ești în Kabukichō nu ești niciodată la mai mult de un metru și jumătate distanță de-un salariat legat la ochi care și-o ia în cur de la o puștoaică de 12 ani cu un strap-on în timp ce bea urină de cal dintr-o cizmă înaltă.

Ne-am întâlnit cu Gaspar la sugestia lui Harmony Korine, care ne-a povestit despre camerele ce atârnă de felinare, de camerele ce atârnă de jgheaburi și de camerele ce se bălăngăne în mod precar de bude, toate în serviciul viziunii ultimului film al lui Gaspar, Enter the Void.

Când am dat în cele din urmă de nativul francez născut în Argentina care a crescut în infamie cu filme precum Irreversible (2002) și I Stand Alone (1998), ne-am dat repede seama că nu dormise zile la rând. Ne-am preaslăvit reciproc și-am petrecut următoarele câteva zile împreună, mergând prin tot felul de locuri, de la exagerate palate S&M la orgii și case “de toleranță.” În unul dintre locurile astea am văzut un tip bătrân ce atârna suspendat în aer cu o bucată de fetru legată perfect în jurul coaielor în timp ce o tipă îmbrăcată în PVC i se pișa în gură. Iar el înghițea pân’la capăt, în timp ce spunea ceva de genul: “Sunt o toaletă umană.” În timpul filmărilor la Enter the Void, lucrurile astea au fost la fel de normale pentru Gaspar ca verificatul emailului și băutul cafelei de dimineață.

Câteva luni mai târziu am ars-o cu Gaspar la premiera Enter the Void în Paris. Filmul a primit zece minute de ovații cu publicul în picioare. Ah, și apropo, am avut camerele de filmat cu noi în Kabukichō și în Paris, iar voi puteți să vă uitați la documentarul pe care l-am făcut despre Gaspar în noua noastră emisiune legată în mod obsesiv de cinema, The Vice Guide to Film. Ia intrați pe VBS.TV și vedeți despre ce e vorba.

Între timp iată ce s-a întâmplat cât am stat de vorbă din nou cu Gaspar la festivalul de film de la Cannes de anul trecut.

Vice: Ai reputația unui regizor pe care oamenii fie-l iubesc, fie nu-l înghit.
Gaspar Noé: Aici la Cannes sunt obișnuit cu lumea care țipă la filmele mele. Când chestia asta nu s-a întâmplat cu Enter the Void m-am gândit “Ce ciudat”. Am fost șocat că nimeni nu huiduia sau fluiera! Dar când am citit recenziile filmului și am văzut că unii chiar nu-l înghițeau m-am gândit că “Ah, suntem OK în cazul ăsta!”.

De ce te-ai hotărât să-l filmezi în Tokyo?
Pentru că Tokyo-ul este ca un mare aparat de pinball! E un loc în egală măsură înfricoșător și extraterestru! Vroiam să găsesc un oraș care arată ca Tron, și în zilele noastre asta înseamnă fie Las Vegas, fie Tokyo. Nu-mi place Vegasul — e plin de whiskey prost și de bani murdari — așa că m-am gândit că ar fi mult mai bine să mă duc într-un oraș adevărat ca Tokyo. E de asemenea un loc unde oamenii sunt obsedați de sex.

După primele 20 de minute filmul e văzut prin ochii personajului principal, care a murit și apoi își trăiește viața de după. Crezi în reîncarnare?
Poate că am crezut în Dumnezeu în adolescență. Pe când citeam o grămadă de cărți despre experiențe în pragul morții și suflet. Dar acum cred că viața e un lucru care ți se-ntâmplă o singură dată. După ce-ai plecat doar alții se mai pot bucura de pe urma ta. Unora le e atât de frică de o existență lipsită de sens încât se conving că vor mai avea o a doua șansă la viață după ce mor. Așa funcționează toate religiile: susțin că va exista o viață după moarte și că va fi extraordinară — dar doar dacă te comporți ca un miel înainte să mori.

O grămadă de lume spune că filmele tale au doar valoare de șoc și că îți bați joc de public. Ce încerci să spui cu noul tău film?
Încerc să punctez faptul că viața personajului principal n-a fost complet lipsită de sens. De asemenea se referă la experiența unui mamifer mic printre milioane de alte mamifere. Adesea viața se reduce la o singură experiență extrem de traumatizantă.

Teza filmului pare să fie că toată lumea pare să își revină dintr-un fel de traumă.
Da. Unul dintre filmele care m-a făcut să plâng e Grave of the Fireflies. E o animație japoneză despre un frate și o soră și are loc după bomba de la Hiroshima. Fratele încearcă să-și protejeze sora, dar ea moare de inaniție într-un final. E atât de dramatic când există un frate care-și protejează sora, și cu atât mai mult când e vorba de un bărbat care-și protejează soția.

Ai o soră?
Da. E ceva mai mare.

Încerci să analizezi stările prin care trec personajele în filmele tale? Acțiunea este foarte internalizată, în general.
Aș vrea să-mi spună un psiholog ce e ascuns printre rânduri. Dar cred că e destul de evident ce se ascunde în interiorul personajului Oscar din acest film. Există acea obsesie față de țâțe și față de mamă — lucruri care sunt atât de evidente încât nici n-ai nevoie de un psiholog pentru ele.

Ai un minut întreg în acest film în care ecranul este negru, ceea ce reprezintă trecerea timpului.
Negrul reprezintă cele nouă luni de sarcină. Marea parte a oamenilor de aici de la Cannes au crezut că filmul s-a terminat! Câțiva dintre ei chiar începuseră să se-ndrepte spre ieșire. Poate trebuie să-i pun niște sunet ca oamenii să-și dea seama că filmul nu s-a terminat.

Filmul ăsta pare mai puțin agresiv decât cele pe care le-ai făcut înainte.
Eram foarte nebun. Dar mi-am regândit propriile tipare. Adevărul e că n-ai cum să faci un film la modul serios atunci când iei droguri. Îți mănâncă atâta energie să faci un film încât trebuie să fii în deplinătatea facultăților mentale. Am ars-o foarte clean în ultima vreme, în afara alcoolului. Următorul lucru de care ar trebui să mă las e vodka. Am probleme când mă duc pe la vreo petrecere și nu beau pahar după pahar după pahar…