Dorin MUREŞAN

 ORAŞUL NEBUNILOR (Ed. Dacia, 2011)

- fragment -

Dacă cetăţeanul care ar fi locuit vizavi de clădirea în care ar fi fost găzduit Lausdisk ar fi privit prin geamul aburit către camera acestuia, ar fi văzut două siluete goale, aproape dizolvate una în cealaltă, întinse pe patul uriaş şi mişcându-se imperceptibil. Dacă acel cetăţean ar fi cunoscut-o pe doamna Jitsiana, e de presupus că ar fi recunoscut-o în acea încleştare pseudo-sentimentală, lăsându-se pradă unei senzaţii pe care, atât cetăţeanul în cauză cât şi oricare altul ar fi considerat-o, fără nici un fel de dubiu, drept siderală. Într-adevăr, mişcările amantei vizitatorului, situată deasupra acestuia printr-un revirment brusc al situaţiei (probabil!), ar fi dat la iveală până şi pentru cel mai inhibat ochi o tandreţe pe care cineva cu greu şi-ar putea-o imagina venind de la o femeie uşuratică precum ar fi fost cea despre care e vorba aici. Se vede treaba că vizitatorul ar fi câştigat din partea fiicei înaltului demnitar al oraşului un respect nebănuibil şi, totodată, o atracţie care s-ar fi întrevăzut cu uşurinţă în felul ei sfios de a aborda acel prim act fizic de dragoste. Autorul nu poate spune cum ar fi putut Lausdisk să intre în posesia unei atare gingăşii, însă poate presupune că rezultatele convingătoare ce ar fi urmat discuţiei dintre preşedinte şi vizitator ar fi ajuns, pe căi misterioase, deasupra lobilor urechilor doamnei Ana. La acestea se mai poate adăuga şi faptul că, de cum ar fi intrat în apartamentul gazdei sale, Lausdisk i-ar fi propus cu toată sinceritatea o colaborare mai strânsă la dezvoltarea planului abia schiţat ce ar fi privit conştiinţele cetăţenilor din noua societate. Flatată de încrederea pe care i-ar fi acordat-o acea progenitură a unui cuplu idolatrizat pe întreg mapamondul, doamna Jitsiana ar fi acceptat instantaneu propunerea şi i-ar fi sărit în braţe, sărutându-l lung pe buze şi lăsându-şi trupul vulnerabil şi subţire sub oblăduirea palmelor lui însetate de carne. Orice intuiţie ar putea coordona succesiunea evenimentelor ce ar fi urmat, mângâierile care ar fi involuat de la furie la tandreţe, sărutările tot mai temperate şi mai salivacee, atingerile febrile care ar fi vizat spaţiile erogene, odiseea anticipativă către camera vizitatorului, prăbuşirea în puful lăptos al pernelor aruncate dezordonat pe pat şi, nu mai puţin, actul de posesie care ar fi urmat imediat după această prăbuşire. Dacă acel cetăţean ar fi fost martor la încleştarea celor două siluete încă din fazele ei incipiente, atunci e posibil ca acesta să nu fi putut spune cine pe cine poseda, şi asta întrucât fiecare dintre cele două siluete părea a fi atât obiectul posesiei cât şi subiectul ei. Este deci sigur că, cel puţin în concepţia acelui cetăţean, actul sexual ce s-ar fi desfăşurat în faţa lui ar fi exprimat apogeul unei relaţii reale şi solide. Dacă respectivul martor şi-ar fi mutat privirea de la camera vizitatorului către interiorul apartamentului doamnei Jitsiana şi, mai ales, către salonul unde tronau cele trei scaune, ar fi zărit un băieţel de probabil un an şi jumătate împingând pe podeaua lucioasă un camion în miniatură. Aekid ar fi rămas într-adevăr singur în salonul cu pricina, însă singurătatea pentru el, cel puţin în acel moment, ar fi fost un cuvânt cu nu prea multe semnificaţii. Sunetele molcome ce ar fi venit din direcţia camerei străinului nu i-ar fi spus absolut nimic, cu toate că printre ele ar fi sesizat, vag desigur, o tonalitate familiară, cea a mamei sale. Ciudata maşinărie pe care ar fi ţinut-o în mânuţă ar fi contat mult mai mult, nu pentru că ar fi fost pestriţ colorată, ci pentru că ar fi alunecat cu uşurinţă pe podeaua pe care micuţul şi-ar fi târât picioarele, fapt ce i-ar fi dat senzaţia unei siguranţe reconfortante a propriei mobilităţi. La un moment dat, mişcarea vehicolului s-ar fi oprit din cauza unui obiect despre care Aekid n-ar fi putut spune prea multe. El ar fi rămas cu degetele încleştate pe cupola jucăriei, continuând să o împingă, sub impulsul inerţiei conferite de drumul lung pe care l-ar fi făcut de la un fotoliu la altul. Abia după câteva secunde ar fi realizat că actul de împingere nu ar mai fi avut loc, căci faţa maşinăriei ar fi fost obstrucţionată de obiectul acela ciudat care răsărea din pământ şi se pierdea înghiţit într-un ansamblu arhitectural despre care, cel puţin mintea lui care acumula cu sete orice informaţie, ar fi putut spune ceva, deşi foarte puţin, eventual că acolo ar fi putut şedea oricine, până şi el, dacă desigur ar fi fost ceva mai înalt. Ei bine, neclintirea jucăriei i-ar fi adus o serioasă stare de nemulţumire, iar reacţia care ar fi apărut ca rezultat al acelei stări ar fi venit de undeva din dreptul pieptului şi ar fi constat în câteva sunete guturale care, pe măsură ce ar fi avansat, ar fi perceput o tot mai serioasă degradare, transformându-se în cele din urmă într-o râgâială dezlânată de care, dacă ar fi fost prezentă, doamna Jitsiana s-ar fi speriat foarte tare. În fine, înţelegând că efortul pe care l-ar fi depus în acea încrâncenată dorinţă de a aluneca mai departe ar fi fost inutil, Aekid s-ar fi ridicat cu greutate în picioare, ajutându-se de braţele încărcate cu un strat subţire de grăsime şi, cu degetele încleştate în jurul jucăriei, ar fi parcurs în fugă o oarecare distanţă către peretele interior, aruncându-se apoi cu toată puterea pe podea şi râzând cu hohote sacadate de sunetele purcese din acea cădere. Totodată, el ar mai fi observat că maşinăria pe care ar fi ţinut-o într-una dintre mânuţe ar fi revenit la disponibilitatea ei iniţială de a se mişca şi, prin urmare, s-ar fi întors şi şi-ar fi reînceput periplul, împingând-o cu sete către celălalt capăt al salonului. După câteva secunde, poate zece, poate douăzeci, ar fi ajuns lângă peretele de sticlă, iar mişcarea vehicolului s-ar fi întrerupt din cauza paravanului semitransparent. Aekid ar fi înţeles imediat că se întâmpla ceva aidoma evenimentului anterior, că adică jucăria n-ar mai fi înaintat chiar dacă ar fi împins-o cu toată puterea. Găsind că reluarea experienţei precedente ar fi fost pur şi simplu plictisitoare, micuţul bastard s-ar fi ridicat în picioare şi ar fi izbit jucăria de geam cu o mişcare stângace în care şi-ar fi comprimat toată puterea. Ar fi silabisit apoi un vag hohot de râs remarcând cu plăcere sunetul sec pe care l-ar fi provocat. Şi-ar fi lipit năsucul şi obrajii de folia geamului şi ar fi scos limba sub impulsul dorinţei de a-l gusta. După ce s-ar fi retras, ar fi remarcat apariţia unei pete rotunde  acolo unde tocmai şi-ar fi aşezat gura întredeschisă. Nu ar fi rezistat tentaţiei de a atinge spaţiul acela de umezeală compactă şi, prin urmare, ar fi întins unul dintre degetele arătătoare şi ar fi trasat în grabă câteva linii, segmentându-l în două fragmente aproape identice, apoi în trei, în patru, până când din pata respectivă n-ar mai fi rămas decât o vagă urmă de umezeală. Nedumerit, Aekid s-ar fi apropiat din nou de geam şi şi-ar fi relipit gura larg deschisă de acesta în speranţa revenirii petei de umezeală. Din nefericire pentru aşteptările sale, pata nu ar mai fi revenit, chiar dacă pe spaţiul pe care şi-ar fi aşezat gura ar fi apărut câteva puncte lichide mobile şi cleioase. Dezamăgit, micuţul s-ar fi întors cu spatele la ele, s-ar fi aplecat către podea, ar fi ridicat ciudatul vehicol şi l-ar fi aruncat cu toată puterea în faţă, aşteptând succesiunea de sunete cu care era obişnuit. Jucăria însă ar fi zburat circa un metru şi jumătate, planând pe unul dintre cele trei fotolii aşezate în centrul încăperii. Sesizând diferenţa dintre actuala stare de lucruri şi cea precedentă, micuţul ar fi înţeles că singura soluţie pentru a mai aduce în jurul său un oarecare dinamism sonor ar fi fost acela de a-l provoca el însuşi. Prin urmare, ar fi pornit în goană către centrul încăperii şi s-ar fi aruncat pe podea, lovindu-se cu capul de unul dintre picioarele fotoliului celui mai apropiat. Durerea i-ar fi provocat mai întâi un sentiment de totală confuzie, neînţelegând ce anume se întâmplă. S-ar fi ridicat în capul oaselor, rămânând în genunchi, şi ar fi privit în jur, căutând un punct de referinţă pentru a-şi reactualiza luciditatea. Negăsind pe nimeni în jur, conştientizând  progresiv situaţia şi, mai ales, simţind durerea ca pe o febră acră care i-ar fi luat în stăpânire carapacea craniului, primul impuls al micuţului abandonat ar fi fost acela de a zbiera furios pentru a se face auzit. Efortul său însă ar fi fost cu totul inutil, şi asta fiindcă de nicăieri nu ar fi apărut cineva care să-l liniştească şi să-l sărute matern pe locul care ar fi pulsat dureros. Furia micului Aekid s-ar fi transformat încetul cu încetul într-o resemnare extrem de obositoare care i-ar fi liniştit zbieretele, deviindu-le către un plâns înnăbuşit. Simţindu-se singur şi înţelegând că de acea singurătatea nu mai avea cum să scape, şi-ar fi aşezat căpuţul pe podea şi ar fi închis ochii, dând drumul din când în când unui suspin docil şi irezistibil. După numai câteva minute, bastardul Aekid ar fi adormit pe podeaua salonului cu capul lângă piciorul vinovat al fotoliului, cu mânuţele aşezate una lângă cealaltă, cu pumnii strânşi şi picioarele aduse până sub bărbie, sugerând parcă prin acea poziţie neputinţa de a acţiona împotriva unor evenimente care păreau a avea o viaţă proprie şi, implicit, care se puteau sustrage până şi din faţa celor mai vehemente voinţe. Este deci evident că toată acea luptă a băieţelului cu situaţia inedită în care l-ar fi pus doamna Jitsiana, luptă din care ar fi ieşit pe bună dreptate înfrânt şi obosit, ar fi trezit în sufletul cetăţeanului privitor un uriaş sentiment de milă amestecat cu un altul de uşoară revoltă proiectat asupra celor două siluete goale care s-ar fi mângâiat conjugal în patul pe care ar fi încăput mai mult de zece persoane, ignorând orice mişcare sau sunet din jurul lor. În acelaşi timp însă, cetăţeanul ar fi resimţit o puternică emoţie purceasă din acea încleştare pe care ar fi găsit-o, în felul ei, sublimă, şi pe care, în maţele lui cel puţin, şi-ar fi dorit-o şi pentru sine. E mai mult decât sigur că, dacă glasul piţigăiat din spate nu i-ar fi întrerupt gândurile cu o chemare tăioasă, mintea cetăţeanului ar fi alunecat într-o lume iluzorie în care ar fi luat locul lui Lausdisk, primind cu aviditate mângâierile fiicei preşedintelui. Din păcate pentru aşteptările cititorului, glasul soţiei cetăţeanului ar fi revenit obsesiv, pulsând în urechile acestuia şi fragmentându-i dureros filonul de imagini declanşat de acel tablou lasciv pe care l-ar fi privit cu gândurile aiurea. Despre acest cetăţean autorul ar putea spune că s-ar fi numit Hamlit şi că ar fi făcut parte din ceea ce, pe vremea primatelor, se considera a fi lumea de mijloc, adică din acel grup de cetăţeni care ar fi rămas pentru toată viaţa în anonimat, complăcându-se în acea stare, dar găsind-o, în acelaşi timp, nemotivată, căci, dacă persoanele din sferele înalte ale societăţii, aşa cum erau siluetele din faţa lui, trăiau numai prin intermediul unor teorii năstruşnice, promovând timpul viu al cărui principiu era de fapt lenea fizică, în schimb, cele asemeni lui, cele care făceau deci parte din lumea intermediară sau, mai exact, mediocră, erau obligate să susţină acele teorii printr-o activitate fizică normală, nesusceptibilă meditaţiilor inutile şi convexe. Dacă autorul ar intra în mintea cetăţeanului Hamlit, ar găsi acolo un monolog adecvat celor tocmai enunţate, care ar fi sunat aşa:

- hm, e inadmisibil că eu sunt aici, înconjurat de atâta banalitate, obligat să joc după nişte reguli tâmpite venite de la un grupuleţ de trântori care nu fac nimic toată ziulica, gândesc!?!, ce porcărie!, nu mi-am imaginat niciodată că un gând poate conduce o lume, da, gândesc, dar de ce nu gândesc în timp ce pun osul la treabă, ca să zic aşa?, e ceea ce fac eu!, nu pricep de ce unii trebuie întotdeauna să fie mai sus decât alţii, nu pricep (ar fi ridicat din umeri), eh, s-a produs o revoluţie, atunci am crezut că lucrurile se vor schimba, că noua ordine va elimina din start orice fel de ierarhie, am crezut, deh, tare mi-e teamă că noi, ăştia mai mici, suntem simple instrumente în mâinile lor, deşi avem şi noi un cap pe umeri, aşa a fost dintotdeauna, aşa va fi şi de-acum înainte, bietul copil, mă simt exact ca el, am obosit să mai urmăresc ceea ce se întâmplă în jurul meu, am obosit de banalitatea care mi se impune, vreau ceva mai mult, deşi e drept că nu ştiu în ce ar consta ceva-ul ăsta, totuşi, îl vreau, şi uite că, dorindu-l prea mult, s-ar putea să dau şi eu cu capul de un obiect contondent şi să adorm în resemnare, în timp ce alţii, convinşi că, vezi Doamne!, călăresc esenţa lucrurilor, merg mai departe, trag în piept un aer pe care îl consideră nobil, deşi plămânii lor se hrănesc cu aceleaşi ingrediente.

Autorul ar putea adăuga că Hamlit ar fi avut dreptate, dar că dreptatea lui ar fi fost una parţială şi asta deoarece acest cetăţean mediocru ar fi avut un loc de muncă pe care cu certitudine oricare dintre cetăţenii pe care i-ar fi întâlnit pe stradă şi l-ar fi dorit, anume, acela de a fi directorul institutului de apărare a sensului, un institut despre care, cum s-a spus undeva mai sus, s-ar fi vorbit mult, deşi s-ar fi ştiut foarte puţin. Sigur, monologul lui ar fi fost impertinent având în vedere importanţa funcţiei sale în noua societate. Însă tot atât de adevărat e şi faptul că, în raport cu funcţiile celor din sfera cea mai înaltă a administraţiei, a sa ar fi fost aproape insignifiantă. Mai întâi pentru că, deşi conducea o instituţie, i-ar fi fost interzise toate lucrurile care ar fi fost interzise şi cetăţeanului de rând. Apoi, pentru că deciziile sale ar fi constat doar în anumite aprobări ale unor proiecte, aprobări care ar fi fost dictate tot de sus, el reprezentând o marionetă care n-ar fi fost nici măcar în stare să râgâie pentru a se putea face auzită. Şi, în fine, pentru că, deşi avea un rol formal, era nevoit să pună osul la treabă, redactând zilnic câte un raport care ar fi dat seama despre starea unui proiect, fie că ar fi fost în stadiul de iniţiere, fie în cel de finalizare. Se pare că această activitate ar fi stors întreaga energie pe care Hamlit ar fi acumulat-o de-a lungul nopţii printr-o odihnă meritată şi, bineînţeles, lipsită de conţinut. Despre relaţia pe care ar fi avut-o directorul instituţiei cu cea care s-ar fi ascuns în spatele sunetelor ascuţite s-ar putea spune multe şi s-ar putea începe cu faptul că ar fi fost, la rândul ei, mediocră. Invidia pe care cetăţeanul ar fi proiectat-o asupra scenei de dincolo de geam ar fi avut ca sorginte inexistenţa unei vieţi conjugale între el şi femeia din spatele lui. Căsătoriţi de mai mult de zece ani de zile, cei doi ar fi simţit la început o pasiune ardentă care s-ar fi materializat prin nopţi pe drept cuvânt orgiastice, fapt care ar fi dus progresiv şi iremediabil la sinecura actului sexual, la situarea lui într-un context stereotip, lipsit de semnificaţii elementare. Altfel spus, după un prim deceniu de viaţă împreună, fiecare dintre cei doi ar fi ajuns la concluzia că celălalt nu mai avea nimic de ascuns, nu mai avea nimic misterios, ba, dimpotrivă, că celălalt era de fapt o persoană blazată, goală, o oglindă imperfectă sau, mai poetic spus, o floare fără miros. Relaţia dintre Hamlit şi soţia sa ar fi involuat de la conjuncţie la disjuncţie, între ei instalându-se un sau găunos şi perplex. Ar fi existat astfel o noapte, situată în al doilea deceniu de viaţă împreună, în care mângâierile femeii nu ar mai fi trezit interesul bărbatului, iar cele ale bărbatului nu ar mai fi trezit interesul femeii. Pe scurt, fiecare dintre ei ar fi adormit cu mâna între picioarele celuilalt, fără ca satisfacţia sexuală să fi fost măcar întrezărită. S-ar putea deci spune că acea noapte ar fi întemeiat axioma primatoantă, cum că ochii ce se văd prea des ajung să nu se mai vadă. Şi totuşi, semnificaţiile generale ale relaţiei lor ar fi rămas neatinse. Amândoi ar fi fost conştienţi că aveau o anume importanţă pentru celălalt şi că acea importanţă i-ar fi putut ţine împreună, fie chiar până la moarte. Că ar mai fi existat câte un contact sexual, cel mult o dată pe săptămână, asta e cât se poate de clar. Dar mângâierile nu ar mai fi fost atât de febrile, iar buzele nu s-ar mai fi supt în ropotul salivei. În ceea ce priveşte loialitatea, asta ar fi contat prea puţin. Hamlit s-ar fi aruncat în miile de redactări ale rapoartelor, persiflându-şi parcă dorinţele instinctuale, în timp ce femeia ar fi stat tolănită într-un fotoliu de dimineaţa până seara, urmărind alternativ, cu încăpăţânată plictiseală, mai multe programe pe uriaşul ecran al televizorului. Ei bine, pentru directorul instituţiei de apărare a sensului, încleştarea cuplului de dincolo de fereastră ar fi fost un fel de revelaţie, un fel de redeschidere a ochilor către ceea ce însemna cu-adevărat sensul vieţii. Într-adevăr, Hamlit şi-ar fi spus, la sfârşitul monologului prezentat mai sus, că:

- nu pricep de ce sunt atât de obosit, ce anume am făcut ca să ajung aici?, de gândit nu gândesc, cel puţin nu aşa cum o fac trântorii ăştia, de muncit nu se poate spune că realmente muncesc, rapoartele zilnice nu înseamnă în ele însele mare lucru, fireşte, mă obosesc într-o măsură mai mare sau mai mică, dar de fapt, eu vreau să fie aşa, în concluzie… am impresia că viaţa mi se scurge printre degete, hm, e ca un lichid pe care cineva mi-l toarnă în căuşul palmei şi pe care îl pierd fără să înţeleg de ce, şi totuşi, răspunsul e acolo, în palmă, de ce adică să primesc viaţa în palmă?, de ce nu altundeva?, ştiu eu!, să spunem, pe gât în jos, aşa m-aş umple de ea, aş avea-o tot timpul în mine, într-adevăr, mi-e milă de băiatul acela… dar el nu ştie ce e mila, el se va trezi şi îşi va relua joaca, pentru el, de fapt, nu s-a întâmplat nimic, sunt sigur că atunci când va deschide ochii, va fi uitat deja de singurătate… poate că asta-i soluţia şi pentru mine, doar că, iată!, s-a mai ivit o problemă, mie îmi lipseşte jucăria. 

E sigur că oricare dintre cititorii acestor rânduri i-ar da dreptate lui Hamlit şi asta fiindcă setea de diversitate este o nevoie găsibilă în toate epocile omenirii. Şi totuşi, după cum se ştie, satisfacerea ei a fost, este şi va rămâne un obiectiv încadrat în ceea ce nu doar primatele, ci şi cetăţenii noii societăţi, ar fi numit utopie. Monologul interior al lui Hamlit ar fi atins mult mai multe noduri problematice dacă vocea piţigăiată din spatele lui nu s-ar fi refăcut auzită, îndemnându-l să îşi ia rapoartele sub braţ şi să pornească încet către institutul de apărare a sensului, o clădire enormă, aflată undeva în partea de sud a oraşului, foarte aproape de periferie, o clădire împrejmuită cu un gard viu, sculptat în forme animaliere, cu o pază pe care locuitorii oraşului ar fi găsit-o pe drept cuvânt nejustificabilă, cu geamuri puţine şi scunde, cu uşi îngheţate, grave, aparent mereu închise. Hamlit s-ar fi retras din dreptul ferestrei-perete, renunţând supus la a mai privi scena lascivă din cealaltă clădire, ar fi parcurs în diagonală perimetrul salonului, acolo unde, pe un fotoliu uriaş, ar fi stat tolănită silueta din care s-ar fi scurs sunetele piţigăiate, manipulând de zor şi fără nici o tragere de inimă o telecomandă aproape invizibilă, şi ar fi părăsit apartamentul, trăgând cu silă servieta după dânsul. Ar fi coborât cele câteva etaje ale uriaşului imobil, ar fi ieşit în aerul fierbinte de afară şi ar fi pornit pe un drum despre care şi cel mai neînsemnat locuitor al oraşului ar fi spus că nu ducea nici măcar indirect către clădirea institutului de apărare a sensului. Însă, despre scopurile pe care le-ar fi urmărit Hamlit, alegând o cale care nu s-ar fi potrivit funcţiei sale, autorul n-ar putea spune mare lucru.