Gabriel Daliș

: până mereu

Ed. Charmides, 2010

 

 

autoportret

 

: sunt tot mai orb când e vorba de oameni.

văd numai ferestre vechi prăbușindu-se

din pereți

pe străzi înguste

pline de ceilalți oameni.

par un înviat

trezit pe o streașină.

m-am închegat în mine

ca sângele sub o căzătură,

dorm într-un pat înfricoșător și adânc

și niciun vis şi nicio parte trează.

îmi place să mă ascund

și îmi place să caut

sunt ca un câine mare și alb

abia găsit.

 

(2009)

 

 

lampa

 

: să-mi dărâm casa,

să sugrum animalele în ogradă

cu palmele.

 

să mint o femeie până mă va iubi mult

să o leg de un zid

să-i tai cu o foarfecă părul

să-i omor lişiţele cu o lopată

să-i bat obrazul cu scuipat

rece.

 

apoi să mă așez

pe jos

cum se așază și praful pe o lampă

aprinsă.

 

(2009)

 

 

daliile

poezia este o ruptură

 

(I)

 

: am scris poemul. m-am temut şi am plâns

parcă întâlnisem un copac înalt.

 

dorm noaptea în pădure, desculţ

pe un zid părăsit. dacă mi-e teamă,

sunt rău cu mâinile

şi le izbesc de copaci.

vor veni iarăşi oamenii

să mă caute după semne de sânge.

fiecare în visul lui, şir indian înspre

dimineaţă.

 

(2003)

 

 

daliile (IV)

 

: au tropăit şi în toată această noapte. şi goale

ca de fiecare dată.

 

n-au ajuns decât la mine acasă.

abia dacă a lătrat câinele

când dumnezeu i-a dus de mâncare.

 

să ştii -

fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mâncat

şi-a adormit îmbrăcată.

 

(2004)

 

 

poemele câinilor despre oameni

 

: din teamă n-am venit pe pajişte

copiii se sărutau până la oase ca oamenii mari.

am stat sub un geam mai mult de trei ore

lângă lesa lui shamrock eu am găsit

poemele câinilor despre oameni.

 

(1998)