Mihail VAKULOVSKI

 Pe prag

 M-am întrebat mereu cum ar fi poezia lui Liviu Ioan Stoiciu dacă nu ar avea acele două planuri celebre („îmbrăcat cu ziua şi cu noaptea”), dacă ar scrie o carte de poezie în care să renunţe la una dintre cele două linii de subiect, astfel îndepărtîndu-se de poezia realului fabulos şi apropiindu-se mai mult de poezia cotidianului. Ei, „Pe prag (Vale-Deal)”, cel mai recent volum al său, editat de Cartea Românească, poate fi considerat şi un răspuns pentru cei care şi-au pus aceeaşi întrebare, pentru că „Pe prag (Vale-Deal)” nu mai are acele dealuri realiste & existenţialiste şi acele văi fabuloase. „Pe prag (Vale-Deal)” e o carte „simplă”, compusă din poezii directe, dure şi dureroase în acelaşi timp („În acelaşi timp, cînd tu / intri, pe aceeaşi poartă, cel ce te iubeşte iese”), care lovesc puternic, fie în exterior, fie în interior, produc explozii, dar – mai ales – implozii („curge cînd în afară, cînd înăuntru”). Fireşte că n-a dispărut chiar cu totul dialogul cu copilăria şi cu locurile copilăriei, amintirile din trecut şi iubirile care vin din viitor, acest „gust” a rămas, ca şi acel „miros de frumuseţe”, dar aceste linkuri din trecut apar şi dispar ca nişte licurici. Liviu Ioan Stoiciu a împărţit „Pe prag-ul…” în două părţi. Prima parte e existenţială şi biografică, mai sufletească şi mai spirituală, chiar din titlu („Iubirea, care vine din viitor”), mai pesimistă, partea cărţii vieţii în care îşi pune întrebări existenţiale, mai… periculoasă („să prindem vulpea turbată cu mîinile libere”). Partea a doua, „Privind în gol. Dus pe gînduri”, e mai tihnită, mai liniştită şi chiar mai optimistă. O carte de poezie care s-ar putea să se afle între ce-a scris Liviu Ioan Stoiciu pînă acum şi ce urmează, „pe prag”, cum citim în titlu, dar şi-n confesiunea de pe coperta a III-a: „Gîndim fragmentar, sărim de la una la alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar de fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gîndire spontană, aflată mereu „pe prag”, „între” şi „între”, fragmentară, care te trece pragul înainte şi înapoi (biografia îmi e dominatî de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şi iraţional. În versurile mele nu fac decît să ţin cont de această realitate a pragului. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegînd însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gîndim, n-ar trebui să fiu luat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, în regula acestei gîndiri „pe prag”.” O poezie-film, poezie-clip, poezie-descriere, poezie oximoronică, poezie stop cadru din care se scurg stări şi sentimente şi curge sînge, viaţă, poezii existenţialiste, ale deznădejdii, poeme ale inutilităţii („s-a aruncat la pământ şi / a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu / mai pun bază pe nimic, sunt / pierdut… Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi / mai arde de nimic, nici să / mă sinucid”, nu mai am nici un apetit, ce voi lăsa / eu în urmă? Doar o umbră, care / se va înălţa… Mai contează?”), dar şi poeziile speranţei  („Eu sunt cel care a scris aici, / mare: „Drumul spre fericire”, dar cine să mă creadă?”). O carte care-l ţine pe Liviu Ioan Stoiciu între cei mai activi şi mai consistenţi scriitori contemporani.

Liviu Ioan Stoiciu, „Pe prag (Vale-Deal)”,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2010