Alexandru VAKULOVSKI

3 în 1: Casa cu oglinzi sau Fortăreaţa albă de Orhan Pamuk

Fortăreaţa albă, al doilea roman al scriitorului turc Orhan Pamuk, are trei lumi ficţionale. Raportate la noi, cititorii - ele apar în ordine inversă, ca distanţă cronologică. Postfaţa – adăugată la a doua ediţie turcească a romanului e cea mai aproape de noi, pentru că e scrisă chiar din numele autorului. Pamuk însă nu se mulţumeşte să scrie curat din numele lui, cred că intenţionat o face pe autorul-personaj, care a fost ales să scrie Fortăreaţa albă. Pamuk scrie că nici el nu ştie cum au luat-o lucrurile în anumite pasaje din roman. Or asta înseamnă că el e ori un simplu cititor (şi nu e), ori trece subtil graniţa autorului spre statutul de personaj.

A două lume ficţională a Fortăreţei albe – e cea propriu-zisă a romanului – unde un italian este sclavului unui turc. Din postfaţă ne dăm seama că totul a fost extrem de bine calculat de Pamuk – de la timpul în care se petrece acţiunea (sec. XVII), la locurile şi îndeletnicirile vremii. E un roman foarte bine documentat, muncit – chiar dacă (sau tocmai de aceea) e plăcut la lectură – istoria adevărată este împletită cu imaginarul, rezultatul fiind o ficţiune de bună calitate.

A treia lume ficţională, paradoxal, e în prefaţa romanului. Ea e scrisă de un  personaj ficţional din alt roman al lui Pamuk, un istoric care ar fi descoperit romanul, Fortăreaţa albă, care însă se numea Fiul vitreg al plăpumarului.

Lumile ficţionale din Fortăreaţa albă au rostul de-a ameţi cititorul – ca într-o casă de oglinzi, ca să nu mai ştie unde sunt lucrurile adevărate şi unde-s doar reflectările din oglinzi. Aşa sunt şi personajele principale din roman – sclav şi stăpân, creştin şi musulman – identici fizic şi indefinibili în interior – în sensul că nu mai poţi distinge clar care de la care a învăţat sau a copiat. Romanul se termină cu o suprapunere totală a personajelor. Într-un fel – e vorba de câştigul total al ficţionalului asupra realului, asupra căruia a insistat Pamuk.

Romanul, cu aceste lumi, are însă ca ţintă o altă lume – pe care reuşeşte s-o stăpânească. Este lumea noastră, a cititorilor şi lumea reală a autorului. Autorul intenţionat se dă bătut în postfaţă. Iar noi, cititorii, ne dăm bătuţi în momentul în care citim ultima pagină şi închidem cartea.

Ceea ce a reuşit Pamuk a reuşit şi Sadoveanu la noi, în câteva romane – ca Zodia Cancerului, de exemplu. Sadoveanu a ajuns în manualele şcolare, Pamuk a luat Nobelul, dar e contestat de turci. Cum e mai bine?