Miki VIERU

Le pettit prince:

„suntem nişte cavaleri ai încleştării, îi futem! Karma e cu noi”

Se spune că pentru a ieşi ceva măcar notabil sau excelenţiabil în zona atît de nisipos mişcătoare a experimentului este absolut necesară o plajă imensă de încercări, abordări şi ajustări şi nu în ultimul rînd de sublimări ale mentalului dintr-un segment temporal în altul. Un alt ingredient cheie este şi provocarea continuă care face fermentul creaţiei şi a neliniştii ce o precede. Nu este nimic surprinzător, în lumina reţetarului experimental, că ne lovim de un punct de reper major în literatura celor mai interesanţi ultimi douăzeci de ani din literatura recentă. Ne lovim de un construct care, pe fiecare din nivelele de receptare şi expresie cultivă şi cuibăreşte pe rînd paradoxalul, inocenţa devoalată perplexatoare a unei emoţii rostite spontan, direct, ca apoi să conchidă în evazionismul copilăresc al realităţii atît de nedrept îndrituite cu statut de adevăr absolut în care - altă paradoxie – oamenii mari îşi construiesc o falsă copilărie cu o lume care privează această falsă copilărie, de aceea şi falsă, de atributul ei cel mai de preţ, rostirea brută, înţeleaptă, directă, şampanizantă, mineralizată.

Ceea ce avem în faţă sub forma volumului Fuck tense (Ed. Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2010) se înscrie în exotismul oriental, aproape zen al spunerii chineze: „un om înţelept este acela care ia în serios tot ceea ce lumea ia în glumă şi ia în glumă tot ceea ce lumea ia în serios”. Departe de a fi o ecuaţie dihotomică, reducţionistă şi bogomilică, firul discursului lui Bogdan Lipcanu este sistematic împănat de nuanţe lichteriene (matei călinesciene) aşezate într-o structură de limbaj simplă, iute, de observaţie vitală, cu accente pe detalii ca esenţe – care preiau rolul ansamblului, a vîstei în centrul căreia se află Holden Caulfield-ul mult mai raisonneur apolinicului  ordinator, civilizator, decît dionisiacului „adolescentism pe viaţă” şi este consemnată frugal precum în caietul de raport meteo zilnic din clasa a patra, după care conchiderea vine din sectorul de soft spiritual prin delestarea gravităţii faptului observat şi aruncarea lui în banal indiferent cît de grav, căci lumea nu poate poseda sau modela structuri peste baza inexpugnabilă a evoluţiei şi arderii etapelor vieţii. În acest caz apelul la emoţia imediată reconfigurată în limbajul mic revelează imposibilitatea ideologizării de oricare fel (vezi postfaţa lui Gheorghe Iova) la nivelul accesului copilăriei la adevăruri care nu pot fi ocolite de nici o nişă justificativă a creierului adult. Aşadar conchiderea fiecărei idei poetice a lui Lipcanu se face prin detrimentalizarea importanţei falsităţii, convenţiei, complezanterismului rafinat în ipocrizie maximă.

            Oricînd se pot aduce acuze volumului ba că titlul este o speculaţie sau un calambur livresc şi ieftin, variantă totuşi sofistă dacă nu se intră în miezul discursului poetic adus în zona emotivităţii şi a copilăriei despovărate de grimasele oricărui fel de intruziune politică indiferent cît de agresivă, cît de violentă. Se poate spune că nu este poezie, ci un stadiu intermediar care funcţionează sofist, dar atunci se pierde din vedere valoarea spusei simple poetice şi se ignoră racourci-urile expresiei şi accesarea limbajului în paradigma emoţională, care nu este a nostalgiei şi nici un exerciţiu de accesare al amintirii, ci exact vederea şi perceperea realităţii pe calapodul unei minţi nealterate, care are ca punct de pornire şi fundament viziunea generică a micului prinţ. Această viziune a sentimentelor şi a realităţii percepute altfel depăşeşte cu mult gagurile nostalgice ale duioşiei amintirii, undeva la suprafaţă accesînd numai tehnica. Ea merge şi în profunzime şi profunzimea în sine revelează că faptele se ştiu cum vor fi fost ele petrecute şi aprehensate de o minte căreia nu îi poate scăpa nimic din ce se întîmplă, indiferent cît de abject în pretenţia educativă a politicului de orice natură, cu schemele lui manipulative de limbaj, de imagine, de retorică sau elocinţă şchioapă. Bogdan Lipcanu vede tot, ştie tot. Preferă, însă, să nu ia în serios mai mult decît este cazul, mai mult decît îi cere măsura pentru a nu se lăsa nici afectat, nici influenţat în continuitatea viului de tot ce pare realitate ca stare de fapt şi nu stare a minţii.   

            Ceea ce face Bogdan Lipcanu este un medley vizual din care pare să scape poezia aşa cum lumea o ştie sau cum o recunoaşte. Poezia lui este iute, are ironii bine ţintite, poate crea complexul adultului faţă de imaginea copilului înţelept. E ca şi cum la Judecata de Apoi ar apărea Hristos pe tronul slavei, dar în locul acestei imagini sa vezi un copil simplu cum te face din vorbe şi are dreptate. Accesarea expresiei timpului de atunci, a momentului copilăriei se face prin continuitatea sensibilităţii de atunci ranforsată de scanarea de rezoluţie maximă şi blindată de ironia care îţi confirmă maturitatea imposibil de eludat de cealaltă copilărie, copilăria adultă, care practică evazionismul cu o perversitate feroce. Basorelieful prezentat de Bogdan Lipcanu are şi sonor pentru mai toate generaţiile trecute prin zona temporal politică împănată de slogane şi stahanovisme grobiene. Speculaţiile pot merge pînă departe, chiar şi în zona occidentală şi culmea nimeni nu ar putea să spună că nu se potrivesc. De exemplu alegerea zonei de primă adolescenţă, cînd toate glandele se dau peste şi hormonii îşi fac de cap te trimite ironic la sfatul lui Tony Blair ex PM al Marii Britanii care sfătuieşte elevii de gimnaziu într-un discurs pe postul naţional de televiziune „să mai facă şi ei sex oral şi protejat” spre oripilarea maselor formatoare de educatori şi tutori, apoi te aruncă în zona curentă estică unde nu se pomeneşte nimic şi unde deja părinţii şi nu numai sunt depăşiţi de tabuizări superflue îmbrăcate în poleială ideologică.

            Există şi tristeţe fără a i se da totuşi un credit sau a fi lăsată să transpară în proporţie mare din versurile lipcaniene pentru a nu copleşi cititorul decît cu un zîmbet suav, el reuşind, cel mai probabil, să aducă deodată tristeţe, lacrimi, plîns şi hohot de rîs în acelaşi timp. Astfel Bogdan Lipcanu reuşeşte cel mai bine să armonizeze tristeţea comicului de anvergură şi cursă lungă impietînd şi tristeţea şi hohotul de rîs, una cu altul. Rezultatul ar fi un Holden Caulfield care s-ar comporta ca un Norman nelăsînd pradă melancoliei existenţialiste propria fiinţă prin rîsul zguduitor provocat în lector de gluma inofensivă, sau cît de inofensivă? Ce fel de răzbunare este asta? Cea a lui Vulcănescu care a zis nu ne răzbunaţi, dar în subtext mesajul să se citească răzbunaţi-ne rîzînd de cît de idioţi au fost, de cît de uşor ne-am lăsat. Lipcanu este Seymour care nu se poate sinucide, Cioran care trăieşte în opulenţă, Eliade într-o combinaţie mortal erotică cu Maytrei, Simina şi doamna Moscu. Oricît de forţat ar părea cele zise mai sus, citind cartea veţi înţelege de ce ea este, cu probabilitate mare, un punct de turnură aşa cum nişa pare să învăluie ca o heliomanta sistemul solar al poeziei de mainstream în acest ultim segment temporal al poeziei recente contemporane româneşti.

            Ce este Fuck Tense dacă nu o reţetă de a vedea cu detaşare şi cu asumare a trecutului momente oribile fără a le despuia de oribil, de jenant şi penibil, fără a le peria de scamele abjecţiei şi ce altceva dacă nu şi o perspectivă de a trece senini dincolo de ele fără riscul împietririi viului nici în vindicativ, nici în despicarea firului în patru. Fuck tense este o posibilitate de reaccesare a trecutului cu zîmbetul, fie şi amar pe buze, este o poveste de cireşari pe post de Seinfeld & co, este, pînă la urmă, copilul care după ce te întreabă ce este mai important pe lume îţi răspunde cu un cot metafizic în gură: „Visele, omule, visele!”  

„Şi vom fi în final cele mai tari libelule!”