Alexandru VAKULOVSKI

Ann Hallstrӧm a adus în holul casei unde am fost cazaţi în timpul workshop-ului de la Biskops-Arnö cartea Tineri poeţi suedezi. Un pod peste Europa. Deşi e apărută în 2005, a trebuit să vin în Suedia ca s-o găsesc. Cartea conţine traducerile lui Dan Shafran a patru poeţi suedezi: Ann Hallstrӧm, David Vikgren, Ida Bӧrjel şi Niklas Sӧderberg.

Textele din această antologie ale Annei Hallstrӧm ţin de călătoriile ei în Africa, unde scrisul probabil că a ajutat-o să reziste atrocităţilor cotidiene. Ann vede poezia acolo unde ea, în mod tradiţional, n-ar putea fi, acolo unde-s „puţine miracole”. Poezia ei e despre o lume a războiului, deloc feminină, însă unde un rol imens îl au contrastele. Umeraşe cu bikini sunt alături de case distruse şi de morţi, alături de copii „care ard în paradis”. Deasupra magazinelor bombardate tronează reclamă la Coca Cola. Nu lipsesc bisericile, însă „mă lupt cu Dumnezeu/ el ajunge la cel care luptă”. Într-o astfel de lume e prea mult să ai o inimă, iar dacă o ai ar trebui să o laşi să zboare – asta am simţit citind Inimă deschisă a Annei Hallstrӧm. Doina Ioanid îi traduce acum alte texte, de care sunt foarte curios.

Ordinea lui David Vikgren este o poezie a propriei corporalităţi extinse asupra universului. Şi corporalitatea trimite la boală, care trimite la moarte. Asta e ordinea („Investiţiile// umanitare de ieri au rezultat/ în 7 morţi”). Din care se desprinde şi limbajul: „Cuvântul rău are viaţă lungă.” Corpul este centrul, iar „centrul este distrus”.

Ida Bӧrjel în Sondă creează o istorie alternativă, personală. Poemele epice cad uneori din hazliu în absurd.  La Ida Bӧrjel cel mai mult contează percepţia. Şi/sau „studierea” ei ce porneşte de la o afirmaţie, de exemplu în primul text Măsuri europene. O istorie cu carne şi sentimente: „Totul e trup şi soare”. Studierea percepţiei se face prin comparaţii între comportamentul oamenilor de diferite naţionalităţi. De la „istoriile personale universale” Ida Bӧrjel ajunge la „istoria cotidianului”. Ultimul poem (De ce mergem în cerc când suntem dezorientaţi) e o investigaţie seacă, jurnalistică, care ajunge, până la urmă la absurdul cotidianului.

Niklas Sӧderberg scrie o poezie „optzecistă”, foarte aproape de mai mulţi scriitori români. Limbajul ermetic, livrescul, textualismul – te fac să crezi că ai dat de un poet român, nu de unul suedez. El se ţine cu picioarele pe sintaxă, nu pe pământ.

Volumul are o prefaţă de Mircea Dinescu şi o postfaţă de Luminiţa Marcu. Dacă gasiţi cartea eu v-aş recomanda s-o citiţi. Merită. Mai ales pentru că poezia tânără nu e tradusă chiar atât de des. Ba din contra.

*Fundaţia pentru poezie „Mircea Dinescu”, Bucureşti, 2005