Mihail VAKULOVSKI

 Literatura română din Basarabia (2000+)

– mic dicţionar la cererea Ruxandrei Cesereanu –

 

Literatura română din Basarabia de după 2000, an care era văzut ca un fel de sfîrşit al lumii, şi-a continuat cursul, dezvoltîndu-se firesc, majoritatea „tinerelor speranţe” de după 1989 confirmînd şi apărînd la orizont şi alţi scriitori mai mult sau mai puţin importanţi. Apoi, nici scriitorii afirmaţi în vremea comunismului n-au stat pe margine, unii dintre ei fiind la fel de activi ca tinerii scriitori, dintre care s-au evidenţiat clar Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă, Nicolae Esinencu, Leo Butnaru, dar şi cei mai dincoace, adunaţi o vreme în jurul revistei „Contrafort” sau cei de la „Basarabia” (chiar dacă revista nu mai există).

Se pare că între timp mulţi poeţi au trecut la proză, încercînd să fugă de poezia care se ţine scai, totuşi, de ei, au apărut cîţiva dramaturgi de valoare certă, iar unii dramaturgi au scris şi publicat proză, un fenomen pînă la urmă firesc, pentru că nu s-au schimbat doar genurile sau speciile literare abordate de aceşti scriitori, ci în primul rînd s-au schimbat scriitorii, s-au maturizat sau au pierdut din sensibilitatea poetică, s-au încrîncenat sau pur şi simplu vremurile au apăsat foarte tare asupra lor. (Fireşte că s-au publicat în continuare şi multe cărţi fără nici o miză, lipsite de fiorul literar sau foarte, foarte slabe, patriotarde sau fals moraliste, care ne fac să regretăm moartea copacilor care s-au transformat în hîrtia pe care au fost editate, dar despre astfel de cărţi nici măcar nu vom aminti, pentru că autorii lor vor crede că e „de bine”)…

 

Dumitru Crudu a fugit de poezie refugiindu-se în dramaturgie, piesele sale fiind jucate pe toate continentele, dar a publicat şi un roman foarte interesant, „Măcel în Georgia” (Ed. Polirom, 2008), despre care circulau zvonuri de multă vreme. După „E închis vă rugăm nu insistaţi” (Ed. Pontica, Constanţa, 1994), „Falsul Dimitrie” (Ed. Arhipelag, Tg-Mureş, 1994) şi „Şase cînturi pentru cei care vor să închirieze apartamente” (Ed. Paralela 45, Piteşti,1996), volume premiate şi răspremiate, Crudu a publicat mai multe cărţi de teatru, majoritatea pieselor sale (dacă nu chiar toate!) fiind jucate şi pe scenele din toată lumea. Prima sa carte de teatru, „Crima sîngeroasă din staţiunea violetelor”, a apărut în 2001 şi a fost un adevărat şoc cultural, o piesă hiper-realistă delicioasă şi savuroasă. Teatrul lui Crudu se aseamănă cumva cu cel al lui Eugene Ionesco, Samuel Beckett şi Matei Vişniec, dar se şi deosebeşte destul de tare, avînd propria originalitate, Crudu dominînd un stil inconfundabil. Absurdul lui e de cele mai multe ori grotesc, fiind o urmare a apropierii lupei de realitate, astfel conturîndu-se şi ieşind în faţă un număr foarte mare de detalii, care ţin cititorul/spectatorul implicat de la prima la ultima replică a pieselor sale. „Măcel în Georgia”, debutul în proză al lui Dumitru Crudu, e un excelent roman existenţialist, social şi psihologic, la fel de interesant şi pentru istorici, şi pentru filologi. Aici Crudu foloseşte intens tehnicile teoretice pe care le cunoaşte la perfecţie, romanul avînd de toate: şi violenţe (ohohohoh, şi bătăi, şi manifestări politice cu jigniri şi umilinţe peste orice limită), şi sex (de tot felul), şi iubire, şi atmosferă literară cu viaţă literară şi cu mulţi scriitori, unii cu propriile nume, alţii – cu pseudonime. Un roman despre măşti, despre cum oamenii au mai multe feţe, ca ofiţerul care comanda soldaţii cu armele îndreptate spre greviştii de la începutul romanului, dar care e un căţeluş cu coada între picioare în faţa soţiei, care e portar la căminul unde locuiau studenţii basarabeni din Georgia, iar cel mai mare scriitor al realismului socialist, considerat semi-zeu, respectat şi temut de colegi, scrie doar strunit de nevastă-sa. Un roman în care este reconstituită – cu ajutorul limbajului, mai ales, datorită naraţiunii, dar şi acţiunii cărţii – atmosfera din Moldova Sovietică. Spuneam că despre romanul lui Crudu circulă adevărate legende. Doar că se pare că nu „Măcel în Georgia” este romanul despre care se tot vorbea, ci… următorul, cel cu englezul în Chişinău (care e gata), deci Dumitru Crudu ne mai pregăteşte alte şi alte surprize.

 

Alexandru Vakulovski a publicat după 2000 celebra trilogie „Letopizdeţ”, compusă din romanele „Pizdeţ” (Ed. Aula, 2002), „Cactuşi albi pentru iubita mea” (Idea, 2005) şi „Bong” (Ed. Polirom, 2007), dar şi teatru (mai ales în străinătate şi underground, piesele sale fiind publicate şi jucate prin Germania şi SUA, chiar şi-n antologii!), poezie: „Oedip, regele mamei lui Freud” (Ed. Aula, 2002), „Ecstasy” (Ed. Pontica, 2005), iar acum cîteva luni a mai publicat un roman, de altfel, prima lui carte editată în Basarabia: „157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană” (Ed. Cartier, 2010). Deşi îi place mult să se joace în poezie, să experimenteze, textele sale lirice sînt mai degrabă existenţialiste, oricum, latura experimentală este foarte dezvoltată, mai ales în „Ecstasy”, dar şi-n cîteva cărţi de poezie care încă n-au fost publicate. Cît despre prozatorul Alexandru Vakulovski, aici ar fi muuuuulte de povestit. Mă opresc doar la faptul că prin „Pizdeţ” AV a demonstrat că se poate scrie şi altfel, deschizînd o cale literară prin limbajul său inovator, proaspăt, direct şi absolut necenzurat, dar şi prin violenţa scriiturii realist-existenţiale. Piesele lui Alexandru încă urmează a fi descoperite de cititorii români, ca şi romanul care abia a apărut, „157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană”, mult diferit faţă de „Letopizdeţ”, acest nou roman fiind declarat romanul anului 2010 în Moldova („Timpul”), premiat şi la Tîrgul de Carte din Chişinău, etc.

 

Ştefan Baştovoi a abandonat facultatea de filozofie şi viaţa literară şi s-a călugărit, deşi toate îi mergeau ca pe roate, publicase cîteva cărţi de poezie premiate şi apreciate de absolut toată lumea, fie critici literari, fie scriitori sau cititori, ceva foarte, foarte rar, trebuie să recunoaştem asta. Deşi era cunoscut ca poet, cartea care l-a readus în vîrtejul lumii literare e romanul „Iepurii nu mor”, dedicat copiilor sovietici care au crescut mari, o carte care are deja două ediţii, în 2002 şi 2007. “Iepurii nu mor” este ultimul proiect de “mirean” al lui Ştefan Baştovoi. E un proiect de-a dreptul uriaş, care a fost gîndit ca un roman istoric în trei părţi, roman social, roman fluviu, roman sac, roman total ş.a.m.d., însă care, din cauza călugăririi, se termină în/odată cu prima lui parte, numită iniţial “Să mergi la şcoală, să vii acasă”, şi care cuprinde perioada de trecere din clasele primare în clasa a IV-a, de la octombrei la pionieri, din “şcoala mică” în “şcoala mare” a unui copil născut în URSS. Alegîndu-şi ca personaj un copil “sovietic”, Saşa, despre care autorul lui “Iepurii nu mor” ştie foarte multe, romanul fiind, dacă nu autobiografic, atunci „din amintire” (amintiri) – cu siguranţă, Ştefan Baştovoi poate să recreeze, din fericire, pentru cititorii dinafară, doar pe hîrtie, atmosfera incredibilă a ultimului imperiu cunoscut de istorie, istoria recentă, şi – mai mult – starea, sentimentul sovietic, comunist, din păcate mai mult decît familiar cititorului român, “care ştie”. Un roman din care tot vrei să citezi, vrei să citezi tot, o carte cu adevărat mare, o carte excepţională din toate punctele de vedere… În ultima vreme Savatie Baştovoi scrie şi publică cărţi religioase, romane, eseuri, interviuri, volume interesante, dar eu vă recomand cărţile lui dinainte de călugărire: „Elefantul promis”, „Cartea războiului” şi „Iepurii nu mor”...

 

Iulian Ciocan, care experimentase cu multă îndrăzneală şi ştiinţă proza scurtă în cartea de debut, „Metamorfozele narative”, a reuşit să scrie un roman deosebit: „Înainte să moară Brejnev” (Ed. Polirom, 2007), care l-a propulsat pe Iulian Ciocan între cei mai buni şi mai interesanţi prozatori români contemporani. Dacă romanul „Iepurii nu mor” de Ş. Baştovoi are în centru un copil de la sat din timpul comunismului, „Înainte să moară Brejnev” studiază aceeaşi perioadă, doar că din perspectiva copilului din oraş. Ca şi la Ion Creangă în „Amintiri din copilărie”, personajul principal al cărţii poartă numele scriitorului, astfel Iulian Ciocan fiind şi mai credibil, ficţiunea lui fiind o „oglindă a realităţii”, veridică, nu doar o ficţiune de dragul hedonismului (ceea ce n-ar fi fost „puţin”). Deşi Iulian încearcă să ia o distanţă faţă de timpul acţiunii, folosind acea tehnică a camerei de luat vederi, scrisul său e plin de viaţă, de emoţie, probabil de la acea nelinişte care-i trezeşte amintirea copilăriei sale din perioada dinainte să moară Brejnev, cum ne spune în „O precizare”. Un roman scurt, alert, plin de nerv, scris într-un limbaj direct şi viu, care ne ajută să înţelegem mai bine personajul principal, perioada şi timpul acţiunii (începutul sfîrşitului comunismului), dar şi să citim cu plăcere această „istorie” trăită, nu inventată. Deşi „Înainte să moară Brejnev” poate fi citit(ă) şi pe bucăţi, text cu text, fiecare „proză scurtă” avînd cap şi coadă şi citindu-se perfect şi de sine stătător, vă recomand să citiţi cartea de la „Alte lucruri” la „din clipă în clipă”, pentru că astfel plăcerea lecturii va creşte şi veţi putea descoperi cu mare plăcere „firul roşu” cu care Iulian leagă textele. Fiica personajului principal din „Necrologul” (la care vine în audienţă personajul principal din „O roşie stricată”, care aduce cu el şi tema principală din proza în care e în centrul acţiunii) vrea să se căsătorească cu fiul directorului uzinei la care lucrează tatăl lui Iulian, copilul cu cap lunguieţ, adevărata „aţă” care trece prin inima textului. Despre gospodina omorîtă de macaraua din „Macaraua” se povesteşte şi-n „Şcoala”. Textele se leagă prin detalii neimportante. Personajul principal din „O roşie stricată” se leagă cu „Alte lucruri” prin copilul cu capul lunguieţ care aruncă o roşie stricată de la balcon. Personajul principal din „Visul lui Ionel Pîslari” îl cunoaşte pe tatăl copilului cu capul lunguieţ, altă legătură cu alte texte fiind şi roşia stricată din frigiderul său. Personajul principal din „Macaraua” intră în discuţie cu personajul principal din „Necrologul”. Aceeaşi scenă e văzută diferit de cele două personaje în cele două texte. Prozele lui Iulian Ciocan sînt şi psihedelice, nu doar sociale - socio-psihedelice, aş spune - fiecare proză avînd un personaj central care are trăiri sufleteşti contradictorii, fiecare încheindu-se cu o revelaţie sau cu o stare sufletească intensă, care ajunge la o limită. Cartea se încheie odată cu descoperirea de către micul Iulic cu capul lunguieţ a unui post de radio vrăjmaş care vorbeşte despre moartea lui Brejnev şi – mai ales – cu moartea lui Brejnev. În concluzie, „Înainte să moară Brejnev” este o carte importantă a unui scriitor important – Iulian Ciocan, o carte care ar trebui tradusă şi în alte limbi, începînd cu rusa, off course (între timp cartea a fost tradusă în engleză şi va apărea în SUA). Dar Iulian Ciocan e şi un eseist deosebit, cărţile sale de critică literară avînd mereu o susţinere puternică teoretico-existenţială, dar şi civică.

 

Nicoleta Esinencu publică puţin, dar de fiecare dată piesele ei sînt jucate la teatre importante şi fac multă zarvă, „Fuck you, Eu.ro.pa!” trezind discuţii aprinse şi-n Parlamentul României, şi-n mediul cultural. „Fuck you Eu.ro.Pa!” a apărut şi în volum, la Editura Solitude, Reihe Literatur din Stuttgart (2005), în limbile germană şi română, dar poate fi citită şi din „Tiuk! (antologie de proză Klu)” (Biblioteca Revistei la Plic, 2010). Înainte de a apărea într-o carte, piesa a avut o viaţă dramatică intensă, fiind jucată pe scenele teatrelor din mai multe ţări, România, R. Moldova, Rusia, Germania, Franţa şi avînd şi numeroase lecturi publice. Scandalul din România (de presă, dar şi politic, fiind implicaţi direct de la senatori şi deputaţi pînă la primul ministru!) a fost provocat de includerea piesei „Fuck you Eu.ro.Pa!” a basarabencei Nicoleta Esinencu în readerul din Pavilionul României de la Bienala de Arte din Veneţia, unde, de altfel, România a avut succes (de data asta). „Fuck you Eu.ro.Pa!” este o piesă existenţială social-politică perfect controlată, concisă şi foarte bine scrisă. O piesă în care scriitorul-narator se întreabă, adresîndu-i-se tatălui („Tată, trebuie să-ţi spun ceva…”), care-i este de fapt Patria, amintindu-şi – în scris - de perioadele vieţii, trăite, toate, în altă ţară, chiar dacă a(u) rămas mereu acasă. Textul începe şi se încheie cu o explicaţie biografică (personală şi socială), pornind de la expresia sovietică „Un copil pentru mama, unul pentru tata şi unul pentru Ţară” (naratoarea fiind… al treilea copil în familie). Amestecul planurilor, al vîrstelor şi al evenimentelor social-politice cu momentele biografice ale personajului narator, de fiecare dată de altă vîrstă, creează o senzaţie stranie care formează o atmosferă şi mai convingătoare în acest sens. „Fuck you Eu.ro.Pa!” de Nicoleta Esinencu este o piesă din care vrei să citezi şi să citezi, o piesă care merită citită şi/sau văzută. Lectură/vizionare utilă!

 

Constantin Cheianu, cunoscut pînă în anii 2000 ca dramaturg şi publicist, şi-a continuat drumul în teatru, scriind şi publicînd piese actuale, imediat după acţiuni ca revolta din Chişinău din anul trecut, piese puse în scenă foarte repede, ceea ce e extraordinar, dar Constantin Cheianu a publicat şi un roman deosebit, „Sex şi perestroika”, demonstrînd calităţi native de prozator (ceea ce se vedea şi din piesele sale, de fapt, dar, totuşi, nu cred că s-a aşteptat cineva la un roman atît de bine făcut). „Sex & Perestroika” este un roman-document care poate fi considerat şi… lingvistic, nu doar istoric. Povestea cărţii începe prin 1989, înainte de primele mitinguri pro-perestroika şi se termină pe 30 iulie 2009, după revolta tinerilor de la Chişinău împotriva comuniştilor de la putere. Acţiunea are loc în centrul Chişinăului, iar naratorul lui Constantin Cheianu este homodiegetic şi seamănă la fel de mult cu autorul, ca şi Nică a Petrei cu Ion Creangă în copilărie… „Sex & Perestroika” este o carte despre „o generaţie predestinată”, despre „limba moldovenească”, despre prietenia româno-moldovenească, despre alcoolismul pe fond lexical, despre patriotism şi despre falsul patriotism, despre URSS-ul de atunci şi Occidentul de acum, despre kgb-iştii, şoviniştii şi comuniştii înfocaţi care după revoluţia din ’89 au devenit subit naţionalişti români, despre intelectuali şi despre poeţii puterii, despre criticii care, de fapt, sînt lăudători de profesie, despre cum sexul se îmbrăţişează firesc cu politica şi, mai ales, cu revoluţia. O carte foarte bună, din care avem de învăţat şi noi, basarabenii un pic mai tineri decît naratorul lui Constantin Cheianu, dar şi românii de peste Prut, aici fiind ilustrată o viziune originală asupra României, asupra prieteniei ro-md din pdv al basarabeanului care iubeşte necondiţionat ţara asta tot mai urîtă de români. În concluzie, „Sex & Perestroika” de Constantin Cheianu este o carte super, o super carte, frate.

 

Pavel Păduraru a trecut de la poezie la proză, publicînd un roman destul de controversat la Editura „Pontica” din Constanţa. Dar adevăratul Pavel Păduraru poate fi găsit în „Îmi pare că-s Păduraru”, placheta sa de poezie de la Biblioteca Tiuk! (2003).

 

Mitoş Micleuşanu, tăticul „Planetei Moldova” (alături de vărul său Florin Braghiş), tot munceşte la „poezii execrabile”, dar de publicat publică proză… în continuare. După volumul de proză scurtă „Organismecanisme”, cu texte excelente, stil „Planeta Moldova” (Ed. Ziua, 2002), a publicat două romane: „Tuba Mirum” (Ed. Pontica, 2004) şi „Kasa Poporului” (Ed. Polirom, 2008). Cărţile sale sînt experimentale şi amintesc de unii din cei mai în vogă scriitori ruşi contemporani, în special de Yurii Mamleev şi Vladimir Sorokin, doi scriitori existenţialişti şi experimentali în acelaşi timp, exact ca şi Mitoş. “Kasa Poporului” este cel mai nou proiect al său, editat în 2008 la Ed. Polirom, un experiment „inclasabil”, cum scrie Dan Lungu în prezentarea de pe ultima copertă. “Kasa Poporului” este un volum interzis copiilor şi moraliştilor, o carte plină de cuvinte şi expresii vulgare, dar şi de acţiuni deosebit de violente şi de deviaţii inimaginabile pentru un om „normal”, deliruri de tot felul, descrieri aberante de acţiuni sîngeroase care au loc în povestirea dactilografei despre locul care a dat denumirea cărţii, Casa Poporului, simbolul comunismului românesc. Romanul nu are un subiect, nu are personaje tradiţionale, nu are o linie narativă fluentă şi nu are nici un sfîrşit. Tot ce aflăm în timpul lecturii e că naratorul se întîlneşte cu o dactilografă căreia intenţionează să-i dicteze romanul la telefon. Dactilografa, o femeie de 50 de ani, preia firul naraţiunii şi devine naratoare(a vieţii ei). Şi acesta e, de fapt, romanul “Kasa Poporului”. Cred că Mitoş s-a distrat scriind această carte, nu doar datorită experimentelor (de exemplu, „altă viaţă” e scris cu un „a” de vreo 12 pagini); se vede că textul curge ca uns, e fluent şi bine scris, chiar dacă lectura lui nu e atît de ca pe schiuri. Oricum, dacă nu vă plac ororile şi nu aveţi de gînd să citiţi romanul puteţi să citiţi măcar poemul din roman, adică cuvintele accentuate din interiorul textului, care, citite unul după altul, formează un poem. Eu nu l-am citit în librărie, pentru că ştiam dinainte că vreau să-mi iau cartea, dar l-am descoperit pe drum, în autobuz, în drum spre casă. Nu ştiu cum ar arăta “Kasa Poporului” dacă Mitoş Micleuşanu i-ar fi făcut un sfîrşit care să satisfacă şi aşteptările cititorului, care aşa are tot dreptul să se simtă frustrat, „într-un gol dezgolit de goliciune!” (ultima sintagmă a cărţii). Adică... aşa se termină, în sens că nu se termină? Da’ comunismul (românesc) s-a SFÎRŞIT? Acum Mitoş munceşte la un nou roman, ca şi Crudu şi Iulian Ciocan, de altfel.

 

După debutul său mai mult decît furtunos cu volumul de versuri „Beata în marsupiu” (Ed. Cartier, 1996), care i-a speriat pe scriitorii care s-au format & afirmat în comunism, Iulian Fruntaşu a mai publicat o carte de istorie, „O istorie etnopolitică a Basarabiei” (Ed. Cartier, 2002), şi una de poezie, „St. Bosnia Blues” (Ed. Cartier, 2006), dar cartea sa de vizită rămîne, totuşi, „Beata în marsupiu”, una dintre cele mai bune cărţi de poezie scrise în R. Moldova după căderea comunismului.

 

Vasile Ernu a debutat în forţă cu o carte despre care s-a scris foarte mult şi care a provocat multe polemici, „Născut în URSS” (Ed. Polirom, 2006). „Născut în URSS” e o carte de filosofie istorică şi culturală care chiar se citeşte ca o foarte bună carte de proză. Citind-o, mi-am amintit – ca structură – de volumul de proză scurtă al lui Vladimir Sorokin, „Dimineaţa lunetistului” şi – ca stil şi ca plăcerea scriiturii-lecturii – de „Moskva-Petuşki”, romanul lui Venedikt Erofeev, mai ales în capitolele despre ce bea cetăţeanul sovietic (nu încercaţi reţetele acasă, că am auzit că unii deja au transformat cartea în carte de... băuturi, păzea!). „Născut în URSS” este o carte importantă pentru istoria recentă, care trebuie tradusă imediat în cît mai multe limbi şi care merită o prefaţă scrisă de un Mihail Gorbaciov, să zicem, dacă Vladimir Ilici Lenin tot s-a lăsat de scris, şi o postfaţă de Vladimir Bukovski, de exemplu, sau mai degrabă de un tînăr istoric sociolog născut în URSS, cum e Vasile Ernu. „Născut în URSS” mă impune să-i prevăd lui Vasile Ernu un viitor luminos, pentru că debutul său este unul care trimite la începutul carierei lui Iura Gagarin, speranţa noastră fiind ca în viitor Vasile Ernu să aleagă, ca şi Vladimir Ilici, altă cale (căci primul cosmonaut a sfîrşit-o... inexplicabil), iar vouă vă doresc, ca de obicei, lectură plăcută. Între timp Ernu a mai publicat o carte foarte bună, „Ultimii eretici ai Imperiului” (Ed. Polirom, 2009, volum publicat mai întîi la o editură din Rusia, de fapt), dar şi „Ceea ce ne desparte” (Ed. Polirom, 2010), volum scris împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Din „Ultimii eretici ai Imperiului” vă recomand să citiţi măcar începutul, unde veţi descoperi multe despre trăirile basarabenilor stabiliţi în România, dar şi despre România…

Emilian Galaicu-Păun continuă munca la acea singură carte de poezie pe care o face & reface de f. multă vreme, şlefuind-o şi cizelînd-o în continuu şi tot schimbîndu-i titlul. Acum ea se numeşte „Arme grăitoare” şi a apărut la editura chişinăuiană Cartier, carte în care găsiţi cele mai reuşite poeme ale sale, inclusiv poemele-fluviu care l-au consacrat, cum e „Vaca”, care acum mugeşte pre mai multe limbi. Deocamdată Em.G.-P. a ales să meargă pe calea poeziei, deşi-n celălalt deceniu publicase şi o carte de eseuri critice şi recidivase şi cu un roman pe care l-am văzut ca pe un început în proză, nu ca pe primul şi ultimul său roman (e adevărat că destul de poetic), adică scris cu rînduri pînă la capătul din partea dreaptă a foii (nu că poeziile sale n-ar fi atît de lungi încît editorii să nu-şi pună mereu problema lăţimii cărţii). Un roman plin de gesturi pe care vi-l recomand, „Gesturi”.

 

Vasile Gârneţ a editat după 2000 o carte de poezie, „Cîmpia Borges”, şi ceva publicistică. Leo Butnaru publică volume de proză, poezie, eseu, interviuri, traduceri, toate de calitate, cu o regularitate de invidiat. Nicolae Popa a publicat şi proză şi poezie, Vladimir Bulat e un fin critic de artă, Vitalie Sprînceană – un critic cultural foarte talentat, Roman Tolici scrie poezie ultra hedonistă, Grigore Chiper scrie poezie şi proză modernist-minimalistă, iar Vitalie Ciobanu – publicistică, texte foarte lungi şi deosebit de încîlcite... Au mai atras atenţia tinerii Igor Mocanu, Ruslan Carţa, Liliana Corobca, Liliana Rufanda, Dorina Bohanţov, Oleg Carp, Doina Postolachi, Oleg Garaz, Vlad Bolocan, Hose Pablo…

 

Dintre poetele din umbră a păşit la lumină cu multă hotărîre Diana Iepure, care a publicat recent un volum de poezie ce-o evidenţiază & diferenţiază clar: „O sută cincizeci de mii de peluze” (Supliment Stare de Urgenţă, 2009). Diana Iepure e o poetă matură şi completă, textele ei sînt bine scrise şi bine dirijate, iar cartea este unitară şi adună şi formează o lume proprie, ceea ce e foarte important pentru un poet, o lume contradictorie cu titlul cărţii, aşa cum fetiţa din sat „îşi inventa nume lungi, melodioase”. Un experiment interesant, cu rădăcini adînci în .md, care mă face curios în legătură cu următorul proiect al Dianei Iepure. Sincer, aş prefera să urmeze o carte îmbrăcată în straie moderne, actuale, fără port tradiţional sau regional, dar depinde doar de cel din teren/scenă ce etichetă îşi va alege, că eticheta lipită de criticii literari chiar nu mai contează.

 

Noii veniţi în literatura din Basarabia sînt cei din jurul HumanZone şi cenacliştii din jurul lui Dumitru Crudu, pe care-i putem găsi la Atelierului de Scriere Creativă Vlad Ioviţă, dar şi-n antologia de poezie basarabeană de la ICR, „Noua poezie basarabeană” (2009), o antologie foarte interesantă, adunată şi prefaţată de Dumitru Crudu. În afară de poeţii despre care am vorbit deja aici găsim scriitori mai puţit cunoscuţi, fiind mai tineri. Alexandru Buruiană scrie o poezie social-biografică, aşa cum Luna Amară cîntă piese social-existenţiale, poeziile sale au vînă, forţă, mesaj şi sînt bine scrise. Poeziile Stelianei Grama sînt foarte triste, Ana Rapcea scrie o poezie modernistă concentrată prin care curge mult sînge care nu înseamnă viaţă, ci tristeţe şi singurătate, Horia Hristov e ca un artist de pictură naivă care pictează cu imagini de cuvinte, Liliana Armaşu scrie o poezie narativă, în care povesteşte despre înlocuitorul omului de alături cu un „animal sălbatic de casă”, Iurie Burlacu scrie texte-flash, în care melcul dintre picioare se transformă în cioburi de sticlă. Poezia Aureliei Borzin curge ca „lumina care nu pătrunde doar pe geam”, „ca o spirală căreia pur şi simplu îi dai drumul”. Corina Ajder este o poetă de vîrsta revoluţiilor anticomuniste din Estul Europei, o poetă care impresionează prin exactitatea exprimării şi totodată prin alegerea modului – şocant sau surprinzător – de transmitere a mesajului. Poezia ei chiar reuşeşte să exprime chestii vitale printr-o exprimare directă şi la ţintă. Poezia lui Andrei Gamarţ e paradoxală prin faptul că sub acelaşi titlu cuprinde multă căldură şi în acelaşi timp multă violenţă, combinaţie îngrozitoare pentru un ne-(ex)sovietic, dar ceva absolut firesc pentru un basarabean. De aceea poezia sa nu e superrealistă, ci existenţială. Poezia Dariei Vlas e cinematografică, a Doinei Bulat – modernistă, a Ecaterinei Bargan se zbate între o ironie autoimpusă şi o disperare îndîrjită. Cătălina Bălan, născută în 1995, are tot viitorul în faţă, ca şi noua poezie basarabeană. Dar – ca şi noii poeţi basarabeni – scrie al dracului de bine, cu o uşurinţă evidentă, vesel şi vivace, cu plăcere, ceea ce este foarte important. „Noua poezie basarabeană” este o antologie interesantă, care nu vine să impună un curent sau un grup poetic, ci să înghesuie vechea poezie basarabeană, să-şi anunţe apăsat prezenţa, să se lase pipăită, ca să audă: ESTE! Într-adevăr, Dumitru Crudu ne-a demonstrat că în Basarabia există o nouă poezie, dar această antologie e şi o provocare pentru fiecare poet în parte – nu o confirmare. E o antologie despre un val în mişcare, nu despre un monument, despre ceva viu, nu pietrificat, e o cronică live, în timpul meciului, nu după meci. Aşa este, de fapt, şi literatura română din Basarabia, vie şi în mişcare, proaspătă şi de multe ori surprinzătoare.

(3 ianuarie 2011)