„Principala mea mulţumire este că am scris o poveste”

Întâlnire cu scriitorul Radu PARASCHIVESCU,

la lansarea romanului „Fluturele negru”, de la Sibiu

 Veronica D. Niculescu

 

Scriitorul Radu Paraschivescu s-a întâlnit cu cititorii din Sibiu, la Librăria Humanitas, cu prilejul lansării romanului „Fluturele negru”, apărut la Editura Humanitas. Cartea a fost prezentată de Radu Vancu şi Dragoş Varga, iar autorul a făcut mărturisiri legate de noul volum şi a răspuns întrebărilor publicului, fie că acestea erau legate de carte şi de literatură, de traduceri sau de sport. Iată câteva fermecătoare mărturisiri.

 

- Cartea „Fluturele negru” începe să zboare într-un moment în care apariţia ei ar fi putut fi bănuită de acomodarea la o modă. Fiindcă în 2010 s-au împlinit 400 de ani de la moartea lui Caravaggio. În Italia în 2010 a fost o adevărată nebunie cu Caravaggio: expoziţii peste expoziţii, simpozioane pe marginea tablourilor acestui artist. Eu n-am vrut să fructific un moment, mai ales că ideea scrierii acestei cărţi mi-a înmugurit în 2008. Dar a trebuit să amân plăcerea pentru 2010. Sibiul este al patrulea loc în care vin cu „Fluturele negru”.

Este, din punctul meu de vedere, o carte scrisă în conflict şi despre conflict. Întâi de toate este o poveste, cum bine s-a spus. Nu e o monografie, nu e o biografie, nu e o încercare de plonjon tehnic într-un domeniu în care de altfel nu am nici un fel de competenţă – eu sunt un total neavenit în materie de pictură şi pot spune despre un tablou doar dacă îmi place sau nu. E o carte despre conflict şi scrisă în conflict. De ce? Pe de o parte, fiindcă eu însumi mă aflu într-un fel de şpagat identitar, din care încă nu îmi revin. Deja s-a speculat ideea că „Ghidul nesimţitului” şi „Bazar bizar” sunt scrise de un tip pe care îl cheamă Radu Paraschivescu, iar „Fluturele negru” de un tip pe care, coincidenţă, îl cheamă la fel, şi tot coincidenţă, ei lucrează în acelaşi birou la aceeaşi editură. Simplul fapt că a trebuit să confirm că sunt unul şi acelaşi şi că sunt acelaşi şi cu cel care face „hermeneutica offside-ului” la diferite emisiuni sportive mi-a adus tot felul de ştampile, mai ales că lumea e încăpăţânată şi ţine la ştampilele pe care le pune. Spuneam că sunt într-un fel de conflict. Eu la editura Humanitas coordonez o colecţie de carte comică. Iar cartea asta e oricum, numai comică sper că nu.

Pe de altă parte, dacă m-a văzut cineva în Bucureşti, nimeni nu mi-a zis „V-am văzut la TV Cultural”, ci „V-am văzut la TV Sport, mai ziceţi şi de Steaua!”. Lucru care prima oară e simpatic, a doua oară e coincidenţă, dar de la a treia oară încolo începe să-ţi sape moralul.

Pe de altă parte, s-a pus problema dacă un om care scrie un ghid despre nesimţire şi care adună lătrăturile unor personaje de tranziţie poate să aibă detenta necesară pentru o carte de tip „Fluturele negru”. Asta nu înseamnă că „Fluturele negru” a fost o ambiţie sau un răspuns. A fost pur şi simplu valorificarea unui prilej: un drum la Roma. Cartea este scrisă cu mare dragoste faţă de Roma, în primul rând, şi este de fapt despre două personaje: unul este Caravaggio, altul este Roma. Am vândut atât de bine „Ghidul nesimţitului”, încât am putut să merg la Roma.

Principala mea mulţumire este că am scris o poveste. Fiind editor de carte, primesc destule cărţi care ameninţă să spună o poveste şi nu o spun. De aceea ador cărţile care spun poveşti. Sigur, ele pot părea datate, pot părea defazate faţă de ce se scrie acum în Occident sau la noi. Cînd la editură îmi vine o carte care are poveşti, are culori, o citesc cu toată plăcerea şi o susţin. Eu asta am vrut să scriu, nu o carte de extremă ambiţie, nu o carte care să mă transfere de la comentariul sportiv la literatura adevărată, ci să fac o temenea Romei şi zilelor petrecute acolo.

 

- Ce părere ar avea italienii dacă ar citi cartea?

 

- Aş fi tare curios. Mi-ar plăcea să o citească, şi nu doar din raţiuni comerciale. Să vadă că într-o ţară despre care ei nu ştiu foarte multe lucruri există cineva care are plăcerea de a vorbi despre un om al Romei. Mi-ar plăcea să îmi ajungă la urechi nişte impresii, indiferent dacă bune sau rele. Să se deschidă cartea şi spre un altfel de public decât cel de la noi.

 

- Cum se împacă aceste aspecte contradictorii, cum convieţuiesc traducătorul, cronicarul sportiv, romancierul?...

 

- E delicată situaţia. Eu am un amplasament ingrat. Am spus de câteva ori că îmi displac oamenii care se pricep la multe. Dar aici nu cred că sunt aşa de multe. Cred că sunt două: pasiunea pentru sport şi plăcerea de a citi, dublată de plăcerea de a scrie. Sigur că e incomod să fii şi traducător şi scriitor. E unul dintre motivele pentru care am renunţat să fiu traducător. Traduc acum doar în regim de urgenţă, pentru colecţia mea, doar atunci când nu găsesc un alt traducător. Intervine şi criza de timp, dar şi ceva mai periculos: pericolul confuziei. Ai tendinţa să îi faci şi pe autori să semene între ei şi pe ei, împreună, să semene cu tine, ceea ce ar fi de neiertat. Am cochetat o vreme cu postura scriitorului traducător. Dar pe de o parte cred că mi-a ajuns, am tradus suficient, pe de alta n-am vrut să las loc pentru nici una dintre contaminările astea posibile. Aşa că am pus punct, sau măcar punct şi virgulă. Cu sportul e simplu, plăteşte facturile, mai bine decât cartea, oricum.

 

- Cum va fi următoarea carte?

 

- Următoarea carte, dacă nu apare nimic neprevăzut, o să fie tot un roman, şi o să fie un roman irlandez, cu sâmburii în Irlanda secolului al XIX-lea, iar protagonist o să fie un cântec. Cum o să fac eu un personaj principal dintr-un cântec, asta rămâne de văzut... Vând „Fluturele negru” şi mă duc în Irlanda!